O trecem pe feminin

[Teh]

Muuuuuuuuuulţumesc de comentarii >:d < le apreciez pe toate şi vă mulţumesc că încă mă citiţi <3 love you all.
Lectură plăcută!

[center] Capitolul cinci
[/center]

Stăteam încă în picioare, ascultând, şi nu-mi puteam crede urechilor, sau ochilor. Era una dintre cele mai fascinante imagini pe care le văzusem vreodată, un băiat stând liniştit pe un scaun fără spătar, cu chitara în braţe, mişcându-şi degetele lungi peste corzi, scoţând sunete ce nu părau deloc de pe această lume. Şi o voce superbă, subţire şi dulce, ce te liniştea până în măduva oaselor. Nu ştiu dacă mai clipeam, dar inima mea bătea mai tare şi parcă aveam un gol imens în stomac, din cauza tonului trist transmis, probabil.

[center] Şi nu îmi amintesc,
Când mi-ai zâmbit ultima dată...[/center]

Rostea atât de sgur, de parcă nu era acelaşi băiat de care mă cioncisem şi care se bâlbâise vorbindu-mi. Mă consideram atât de inferioară în acest moment, de parcă atinsesem o artă prea rară cu degetele, de parcă îmi era permis să gust ceva ce nimeni nu a făcut-o. Greşeam, pentru că nu eram doar eu în încăpere. Dar, aşa simţeam. De parcă se uita direct la mine şi ochii noştrii s-au întâlnit. Puteam jura că doar pe mine mă privea, că acele cuvinte ce au sfârşit cântecul erau transmise doar pentru mine, de parcă acea cameră dispăruse. Era doar un vid şi doar noi doi umplusem locul, încântaţi de muzica lui.

[center] ... Aş vrea să mă iubeşti şi tu, aşa cum te iubesc şi eu... [/center]

Şi atât de brusc, s-a încheiat. Am clipit rapid şi m-am trântit pe scaun, în timp ce luminile fuseseră uşor aprinse, deşi nu la intensitate maximă şi un vuiet extraordinar de aplauze a început. Eram prea uimită de reacţia mea şi de ceea ce se întâmplase ca să mai fost face ceva. Nu am aplaudat, deşi fusese cel mai impresionant cântec pe care îl ascultasem vreodată.
- Uau! Tipul ăsta e un geniu! Spuse Mădălina veselă şi totodată uimită, parcă neputându-şi controla sentimentele. Eu am chicotit.
Mihai a dat să spună ceva, dar între timp o altă voce, cred că cea a Elenei, se auzi.
- Băi, ăsta e de la noi din liceu! E tipu’ ăla care roşeşte când o vede pe Mira!
Am oftat şi am decis să îi ignor, eram eu însumi prea surprinsă de cele ce se întâmplaseră. Am ascultat în continuare câteva trupe şi alţi cântăreţi, dar nu am mai putut fi atentă decât la ultimul val, când cânta trupa lui Mirel ( nu aveam ce face, trebuia încurajat ).
- Iuuuuu! Mihai zbiera cât de tare putea pentru a-i încuraja şi un val de râs a umplut masa noastră. În sfârşit, se terminase şi concursul şi era în jur de ora 11. Eu eram buimăcită, într-un fel. De aici trebuia să ne cărăm acasă la Mădă, eu şi Bia vreau să spun. Ceea ce am şi decis să facem.
Ceilalţi au plecat, iar noi am rămas să îi aşteptăm pe frate-su şi banda lui.
- Ela, nu mergi? Vocea lui Mircea se auzi destul de clar în urechile mele, am dat din cap în semn negativ şi i-am explicat cum stă situaţia. Aproape că a scos un oftat în timp ce s-a întors şi a dispărut din încăpere. Ce dracu însemna şi asta, pricepeam, dar nu aveam chef să îmi explic. Eram prea... Prinsă în altceva.
- Auzi, mă, tipu’ ăla care a cântat prima dată, cine-i? Că nu l-am mai văzut cântând!
Asta spunea totul venind de la Mădălina, fusese la orice concurs, concert etc., la care participase frate-su.
Mirel a zâmbit larg în timp ce îşi arunca chitara pe spate.
- Ăla? N-ai idee cât m-am rugat de el să vină să participe la această... reprezentare. Pe dracu, nu voia deloc. Şi cântă demenţial, omu’. Aşa că Babe a făcut o investigaţie, două, şi l-am convis. Pentru asta trebuie să îţi zic merci ţie, sis, ah – a făcut un gest cu capul spre mine şi a continuat - şi lu’ Ela, desigur.
- Ha?! Înainte să reacţionez eu, a făcut-o Bianca, foarte uimită. Eu m-am purtat normal, plină de îngâmfare.
- Mda, ce e greu de înţeles? Tipul e în limbă după tine – s-a uitat iar spre mine şi mi-a făcut cu ochiul. I-am zis că o să fii aici şi că e singura lui şansă să te impresioneze, şi bing-bang, s-a făcut. A făcut o pauză, după care a fost strigat de un tip la fel de înalt, blond cu ochii căprui, ce se apropia de noi. Au zâmbit la unison şi Babe s-a agăţat de gâtul Biancăi care tot încerca să îl înlăture. Am început să râdem, îndreptându-ne spre casa celor doi. Desigur, blondul a inventat o scuză oarecare şi a mers cu noi. Eu încă fiind pierdută în gândurile mele. Aceea fusese, într-adevăr, o surpriză...

[center]*[/center]

- Nu vin la prima oră, nu e de înţeles? Mă car până acasă pentru a vedea ce face tata şi după o să vin, vreau să mă şi schimb.
Tocmai luasem micul dejun şi mă pregăteam să plec, pentru că eram şi puţin îngrijorată pentru tata ( trebuia să o recunosc ) şi voiam să fac un duş la mine acasă. Mirel tocmai ieşea pe uşă cu Babe, pentru că dormise la el, iar Bianca lenevea pe scaun, nici gând să se ridice. Părinţii Mădălinei erau deja plecaţi la serviciu.
Înainte să aud alte proteste, am ieşit pe uşă şi am urcat în taxi-ul pe care mi-l chemasem. Mi-era prea lene să merg pe jos, aveam fiţe – trebuie recunoscut.
Ajunsă acasă am observat că tata încă dormea, am făcut duşul mult dorit şi urcând în maşină, m-am îndreptat spre liceu.
- Nu! Nu şi nu! Deci, eu vreau să mergem săptămâna viitoare, ar fi bestial. Că după ai mei or să fie plecaţi şi o să pot da petrecerea aia. Crezi că mie îmi convine să plec de acasă când nu sunt nici ai mei?
Vocea revoltată a Elenei se auzea până afară din clasă, aşa că nimeni nu s-a ostenit să se uite spre mine când am intrat în sală. Protestau şi vorbeau despre excursia pe care decisesem să o facem la munte, doar că eu încă nu mă hotărâsem, uitasem total să vorbesc cu tata. Ce aiurea!
Mi-am aşezat geanta pe bancă şi i-am privit, pe jumătate obosită şi pe o parte foarte plictitisită.
- Bine mă, nu e mare problemă asta, poate rezolvăm dar DRACU , vorbirăm că mergem atunci, îmi făcusem şi eu programu’ meu. Da’ ţi s-a sculat ţie să nu mai mergem atunci, îmi bag p***!
Cu limbajul lui dichisit şi foarte „dulce”, Mihai se arăta revoltat din cauza Elenei. Am oftat, toată lumea vorbea de-odată şi nu se mai putea înţelege nimic. Mi-am pus picioarele pe bancă şi am urlat.
- LiniÅŸte, animalelor!
Singurul care râdea era Ştefan, restul tăcuseră mâlc, acum observându-mă cu adevărat.
- Mihae, mergem săptămâna viitoare, ce-are a face? Lasă că nu-ţi mor ţie planurile, şi la o adică – suntem o clasă, trebuie să fim îngăduitori. Gânteşte-te, săptămâna viitoare la munte şi cealaltă petrecere la Elena, ce-i mai fain de atât?
Tocmai invitasem întreaga clasă la colega noastră acasă, şi normal că nu avea nimic împotrivă. Chiar dacă era aşa, acum nu mai avea ce să facă. După ce că o ajutasem. Mircea a venit în fugă la mine şi m-a luat de pe bancă, începând să mă învârtă. A început astfel o adevărată „bătaie” între noi, începând să aruncăm cu hârtii, să ne înjurăm în glumă; unii băieţi luau alte fete în braţe şi ba le sărutau, ba le învârteau. Mihai a profitat de situaţie şi s-a trântit peste Alina, foarte vizibil, spunând că a fost o greşeală. Am început să râdem ca idioţii, clasa arăta ca la circ. Atunci când a intrat profesoara de estetică, aproape că a început să îşi rupă firele de păr. Noi tot râdeam.
- Ce înseamnă asta? O să chem direcţiunea!
Era comunistă, se înţelegea. O babă de vreo 57 de ani căreia i se spunea „ domnişoară”, pentru că – se înţelege, nu era căsătorită. O femeie temperamentală, cu ifose şi „neînţeleasă”, suferea în propriul geniu. Noi o luam la mişto în fiecare zi, se înţelege.
- Haide, domnişoara Bînciu, se poate? Nu aţi fost şi dumneavoastră tânără odată? Liceul, cea mai frumoasă perioadă, pe vremea dumneavoastră nu era la fel?
Şi dând cu bâta în baltă, a vorbit Mihai pe un ton cât se putea de respectuos, pentru el. Evident, noi am început să râdem ( mai puţin vreo două tocilare, care înţelegeau gravitatea situaţiei, nu că noi nu am fi priceput-o ). Ei bine, este evident că profesoara s-a enervat din cauza aluziei la „tinereţe” şi a trântit uşa, mergând cel mai probabil la domnul director.
- Ne tirăm şi o lăsăm să cadă de hoaşcă bătrână stupidă, sau stăm aici şi înghiţim morala lu’ peşte? Bineînţeles, tot Mihăiţă se dădea cocoş printre noi, încercând să preia situaţia. Se auzi şi vocea Soniei, foarte răutăcioasă, îndreptată spre una din tocilare.
- Eu zic că e treaba responsabilei acestei clase să înfrunte problema, nu-i aşa, şefa?
Avuseseră un conflict anul trecut ( nu ştiu cauza ) şi Sonia a bătut-o până i-a dat sângele ( asta văzusem ). Bineînţeles, nimeni nu i-a venit în ajutor niciuneia dintre ele. De atunci nu se mai înţelegeau şi blonda o ataca de fiecare dată când avea ocazia.
- Da, foarte bine. O să se înţeleagă cine este vinovatul în această chestiune. Răzvrătindu-se, drăguţa noastră şefă, s-a ridicat în picioare cu un aer serios şi hotărât, foarte răzbunător. Voia să ne bage în rahat pe toţi cu excepţia ei, se cunoaşte.
Când a intrat domnul director, schimbat anul trecut ( parcă? ) niciunul dintre noi nu am fost uimiţi. Tipul avea vreo 40 de ani, era înalt şi impunător, cu un cioc ascuţit, o pereche de ochi albaştrii fioroşi şi părul negru tuns scurt. Vocea lui a început să tune în sală şi tocmai când responsabila se pregătea să explice, m-am ridicat în picioare.
- Domnule director! Ce înseamnă asta, încercam să ţinem o oră frumoasă, ce ziceţi?! Noi suntem doar nişte elevi de liceu, nu e problema noastră că doamna, pardon – domnişoara Bînciu nu s-a bucurat de anii ăştia. Sunt cei mai faini şi cred că sunteţi de acord cu mine. Aveam o discuţie despre o ieşire într-un week-end, ce e rău în asta?
Nu vrusesem să folosesc un ton atât de înalt şi de sigur pe mine , dar asta a ieşit, ce puteam face? Directorul a zâmbit, abţinându-se să nu râdă. Omul era de gaşcă. De fapt, tata şi cu el se cunoşteau ( erau un fel de prieteni ) ceea ce îmi îngăduia să zic ce voia „muşchiul” meu. Şi oricum, era sătul de câte ori fusese chemat la noi în clasă de o grămadă de profesori.
- Nici nu ştiu cu ce să vă mai pedepsesc!
A folosit tonul lui înfricoşător iar eu m-am abţinut să nu râd.
- Domnişoară Bînciu, lăsaţi-i pe mâinile mele ora asta, bine?
Profesoara în cauză zâmbii mulţumită şi ieşi din clasă, bucuroasă că scăpase de noi. Eu m-am prăbuşit pe scaun în timp ce domnul Bălan, căci aşa îl chema, s-a rezemat de catedră şi ne-a privit sfidător.
- Aşa deci... Unde aţi plănuit ieşirea?
Era de înţeles că acum urma să vorbim despre verzi şi uscate, ne era prieten bun. Dintre toate clasele, pe noi ne simpatiza cel mai tare. Mi-e imposibil să spun cauza. Bine, poate din cauză că aveam cele mai bune rezultate la concursuri, la istorie spre exemplu luasem locul I la naţională ( mda, eu! ), la cross ieşise Tudor pe primul loc, la engleză fusese Bianca, şi apoi se adăuga că îl cunoştea pe tata, erau amici buni, taică-su lui Mihai sponzoriza mereu liceul, şi alte cauze asemănătoare. Era plăcut să stea cu noi şi să ne lase să ne facem de cap. Ei bine, nu era vina mea că eram aşa de privilegiaţi!
Astfel a trecut şi ziua de azi, am stat la câteva ore, ne-am plictisit şi bătut puţin joc de toţi profii care au îndrăznit să apară pregătiţi de ore, apoi ne-am decis să ne cărăm.
- Mi-e o lene de mă doare, spuse Mircea foarte leneş.
Sonia a chicotit în timp ce fratele ei încerca să îi dea mapa sa pentru a i-o ţine. Se iscase cu adevărat o ceartă pe tema asta, de care nu am putut să nu râdem.
Niciunul dintre noi nu observasem că Mihai nu spune nimic, până ce Alina nu l-a întrebat: Ce-ai, mă? Acesta a tresărit, presupun că pe o parte era uimit că fata aceasta îi vorbea şi era chiar lângă el. Am văzut că îi venea să zâmbească.
- Niciun stres, toate-s bune ÅŸi frumoase!
Încercă să pară foarte vesel, dar îl cunoşteam noi pe el.
-Taică-su l-a obligat la nişte compromisuri, asta’i tot.
Ne anunţă Tudor uşor indiferent şi niciunul nu a mai comentat nimic. Totuşi, când acela se îndrepta spre maşina lui, nu obişnuia să vină deloc pe jos, Alina s-a dus lângă el şi i-a zis ( cel mai probabil ) să o ducă acasă. M-am simţit fericită pentru ei, câteva secunde, şi am rânjit. Când m-am depărtat de colegi, Bia şi Mădă aveau treabă aşa că plecam singură acasă, am găsit un bilet lipit pe geamul maşinii.
Ce naiba? Iar bileţele? Am oftat apucând bucata de hârtie, albastră.

[center] Se pare că mi-e mult mai uşor să scriu, scuză-mă din nou. Ah, e atât de penibil.
Mi-e aiurea să apar în faţa ta. E stupid, ştiu. Scuză-mă, iar.
La ora trei, la cafeneaua de lângă parcul din centru?
[/center]

M-a bufnit instantaneu râsul. Ce naiba era şi asta? Vreo glumă proastă? Bineînţeles, nu uitasem „scrisorica de amor” pe care o primisem acum ceva... timp, să fie doi ani? Dar pe aceea nici nu o băgasem în seamă. Urcând în maşină, am decis să mă risc şi să merg spre locul acela. Totuşi, era doar doisprezece aşa că mai întâi am fost acasă, am mâncat, i-am dat pastilele tatei, am lenevit, am sunat-o pe mama şi apoi am dispărut.
Cerul era uşor înnorat şi părea că urma să plouă, aşa că am decis că nu avea rost să merg pe jos. Ce fericită eram că nu trebuia să chem taxi-ul ca altădată. În vreo zece minute m-am aflat la locul cu întâlnirea.
Pe cine naiba trebuia să caut eu aici? Aveam o mică presimţire dar am înlăturat-o rapid. Şi apoi, poate era doar o glumă proastă. Am uitat să-mi iau pistolul de acasă! Îmi venea să glumesc pe această temă, poate pentru că nu mai avusesem parte de „senzaţii tari” de multă vreme.
M-am uitat prin local în căutarea vreunei figuri cunoscute, dar nu avea rost. M-am răzgândit rapid şi am făcut cale întoarsă, nu avea sens să fiu la această întâlnire cu un necunoscut ( cel puţin cred că este străin ) căruia îi este „aiurea” să apară în faţa mea. Dar, tocmai atunci când paşii mei au luat o altă direcţie, m-am ciocnit de un alt trup.
Au!
Duruse, m-am lovit la cap. Am înălţat privirea şi atunci am putut recunoaşte acel chip copilăros, ochii uşor cenuşii, părul negru, obrajii îmbujoraţi. Mi-am amintit rapid de cântecul lui, acela care mă înfiorase. Aproape involuntar, mi-am dus mâna la cap pentru a apăsa pe o anumită zonă, unde mă „rănisem”. Acesta a devenit imediat neliniştit şi s-a apropiat şi mai tare de mine, uitându-se la mica mea lovitură, care de fapt nici nu se vedea dar mă durea capul. Am zâmbit şi acesta mi-a întors gestul, părând uşurat.
- Mersi că ai venit.
S-a încumetat într-un final să vorbească; ar fi fost şi cazul, pentru că stăteam de mai bine de două minute aproape de intrare, blocând „circulaţia”. Nu am fost surprinsă să aflu că acela mă chemase aici, în fond, cine altcineva?
- Mda. Să zicem, am răspuns aproape sec. Nu voiam să creadă că mă interesa, în fond – nici nu o făcea.
- Ăă..., începuse să se fâstâcească, ce ai zice dacă... Am sta la masa aia? – arătă cu degetul spre o masă de la fereastră iar eu am încuviinţat din cap.
Mă simţeam destul de mică pe lângă el, era foarte înalt şi nici eu nu eram o persoană foarte scundă, să zicem. De îndată ce ne-am aşezat şi am comandat câte ceva de băut, m-am întors spre el şi l-am întrebat, foarte curioasă:
- Ce înălţime ai?
A început să râdă, poate din cauza reacţiei mele iar eu am zâmbit larg, fără teamă. Era aşa de caraghios să stau aici, cu un „puşti” ( pe lângă mine, haide – eram şi pedofilă acum? ) şi să avem o... conversaţie.
- 1.94, cam pe acolo, spuse destul de modest, iar pe mine m-a pufnit râsul.
- Fii serios! Nu exagerezi?
Normal că nu o făcea, la cât de lung era, nici nu ştiu de ce reacţionam aşa. El a rânjit şi a dat de vreo două ori din cap, în semn negativ. Asta l-a făcut să pară foarte drăgălaş.
Am observat că nu va lua niciodată nicio iniţiativă, era prea timid. Mă enerva, pe o parte, dar pe de alta... Îmi aminteam mereu de cântecul lui şi eram fascinată.
- Spune, tu mi-ai trimis şi alt bilet în afară de ăla?, am întrebat pe un ton suspicios, fără a-mi ascunde curiozitatea.
Nu voiam să zic : scrisoarea de dragoste, pentru că poate nu fusese el şi nu aveam de gând să mă fac de râs, sau orice altceva.
Acesta a chicotit.
-Eh? Se pare că m-ai prins. Eu – şi-a mutat privirea de la mine, înroşindu-se chiar mai tare şi încercând, parcă, să îşi găsească cuvintele potrivite, - eu am fost... Scuze, e aşa de... Ăă... Mi-a fost prea... Ăă, aiurea să... Adică... Ah, sună atât de stupid! Cred că mă crezi un mare tăntălău, scuze – de obicei nu sunt aşa. Adică...
Era absolut adorabil cum îşi pierdea cuvintele şi nu mai putea vorbi coerent, cum nu ştia ce atitudine să adopte faţă de mine, cum puteam eu să îmi abţin râsul? Ei bine, am făcut-o , pentru că nu am vrut să îl jenez şi mai tare decât era.
- Vrei să termini? Zi clar ce ai de zis! Nu trebuie să reacţionezi aşa, ce Dumnezeu!
Tonul meu fusese puţin amuzat căci nu am reuşit să îl controlez. Acesta a respirat adânc.
- Scuze!
Pentru a câta oară?
- Dacă-ţi mai ceri de multe ori scuze, jur că-nebunesc!
Nu vrusesem să urlu dar cam aşa mi-a ieşit. Câteva persoane s-au întors spre mine şi eu m-am înroşit, impunându-mi să nu mai ridic tonul în public.
- Eu am fost, până la urmă, da. Mi-a plăcut de tine de multă vreme dar nu am avut niciodată curajul... să apar în faţa ta. Nu că acum ar fi diferit, doar că... Nu m-am putut abţine! Rosti acestea atât de profund, dulce şi totodată liniştitor, şi chiar dacă nu mă privea în ochi, am simţit că era sincer. Şi m-am întrebat, pentru a câta oară?, dacă acest băiat este real sau doar o născocire ciudată a vieţii, pentru o secundă, sau două, l-am compătimit, invidiat şi totodată admirat...