M-am bulinat !

[Teh]

Raluca, Revişor, merci de comentarii. Apreciez foarte mult, nici nu aveţi idee cât.
Sunt destul de dezamăgită de faptul că nu vă place povestea şi nu prea voiam să postez următorul capitol, dar în fine, la insistenţele Revei, am cedat.

Lectură plăcută!
>:D<

[center]Capitolul doi[/center]

- Sunteţi bine, domnule?
Doar când am auzit întrebarea asta m-am trezit la realitate. Stăteam acolo ca un prost şi mă uitam în jur. Ieşisem din aeroport şi trebuia să îmi caut un taxi, doar că eram pierdut. Se întindeau prea multe străzi, extraordinar de încurcate, spaţii verzi, locuri atât de curate, clădiri imense şi cu miile. Mă pierdusem în măreţia acestui oraş, stăteam cu picioarele pe asfalt, cred. Nici nu îmi dădeam seama ,se putea şi să zbor în această clipită. Nu reuşeam să înţeleg cum se putea aşa ceva, să trăiască într-o asemenea concordanţă natura şi tehnologia. Ei bine, nu veneam din cine ştie unde, şi oraşul meu era marfă – dar ăsta! Ăsta era cu totul altceva, atâtea maşini luxoase, nu cred că vedeai pe aici vreo maşină de-aia veche de când lumea, doar dacă era personalizată într-un fel ce îţi atrăgea privirea.
- Sunt ok. Căutam un taxi...
Am reuşit să îngaim şi am căutat cu privirea, într-adevăr, un taxiu. Dar erau atât de multe, pe care dracu să îl iau? Oh, calmează-te Armand. Te pierzi prea repede. Am zâmbit, aproape inconştient de gestul meu şi am mers cu paşi hotărâţi către una din maşinile acelea galbene.
Un şofer cu mustaţă şi cam negrotei m-a ajutat să îmi pun bagajele în portbagaj şi am urcat.
- Unde să duc pe domnu’?
Oh, ce bine suna întrebarea asta. Am scotocit repede în rucsac şi am scos foaia cu adresa. Era acolo un nume foarte ciudat. L-am citit de trei ori înainte să îl pronunţ, şi se părea că nu l-am zis deloc corect. M-am înroşit la faţă, ceea ce cred că i s-a părut foarte ciudat omului şi m-a dus la locul cerut. Fără să se abţină din comentarii.
- Ştiţi, dom’le, strada aia nu e prea bună pentru oricine. Cum se zice... E periculoasă, tare tare. Am auzit că pe acolo stau nişte gangsteri, ştiţi... Din aceeia cu arme şi bătăuşi. Nimeni nu prea calcă pe acolo. Am avut un văr care...
Şi povestea continua, sincer nu mă interesa nici cât negru sub unghie ceea ce îmi spunea bietul om. Am încercat să îl ascult, dar mă plictisea prea tare. El părea să nu priceapă asta, ok – nici nu conta. Mi-am aţintit privirea pe geam şi am sorbit împrejurimile. Ce clădiri imense, fratele meu! Şi blocurile acelea păreau cu adevărat luxoase, până şi fiecare graffitti imprimat pe pereţi mi se părea bestial. Oh, stai – mie chiar îmi plăceau chestiile acelea. Şi parcurile, în ce fel arătau. Şi la noi în oraş erau curate, dar nici exagerat ( ca aici ). Ok, adoram deja oraşul acesta.
Se însera, aşa că puteam privi totul sub un oarecare asfinţit. Ceea ce făcea priveliştea şi mai splendidă... Mă pierdusem cu totul în peisaj că nici nu am realizat când a oprit maşina şi îmi zicea : Am ajuns!
Până la urmă, mi-am dat seama şi m-am scuzat.
- Oraşul acesta te fură.
A consimţit şoferul şi eu am dat din umeri, plătindu-l şi luându-mi catrafusele.
A plecat val-vârtej, de parcă chiar se temea să stea în regiunea asta. De ce?
Habar nu am.
Erau câteva clădiri răsfirate pe aici şi încurcate, greu de dedus în care stăteam eu. M-am uitat iar pe foaie şi am zărit : clădirile 6-8. Bloc 3, apartament ( garsonieră ) 13, etaj 5. Păreau numere destul de interesante. Cu 6 şi 8 luasem examenele. 13 era ziua mea de naştere. 5 era numărul meu norocos, iar 3 era nota ce m-a lăsat corigent la biologie acum doi ani.
Erau cu adevărat pe acolo nişte clădiri pe care scriau 6-8, deci eram pe drumul cel bun. M-am uitat cu atenţie, blocul 4, blocul 6, blocul 9, ah! Uite-l, blocul 3. Am zâmbit fericit şi m-am îndreptat spre clădire, luând în seamă tot ceea ce se afla în jur. Nu ducea lipsă de natură nici această zonă a oraşului, erau copaci şi am zărit un gazon colo şi din colo, şi un parc foarte aproape, bănci, coşuri de gunoi... Gunoaie nu erau pe jos. Chiar începea să îmi placă locul acesta.
Am avut o oarecare dificultate în a deschide uşa, nu ştiu ce avea, în cele din urmă am reuşit şi am vrut să iau liftul.
Pe dracu!
Nu mergea, scria mare ÅŸi clar : DEFECT!
Am oftat şi m-am îndreptat spre scări. Etajul cinci, perfect... Am târât geamantanele după mine, cu mare greutate ce-i drept, pe 10 scări mari şi late. Pe pereţi erau scrise tot felul de prostii şi holurile erau luminate de nişte becuri economie, măcar exista lumină.
Pe undeva scria : Să mi-o sugi, pe de altă parte : Mori, erau şi nişte desene pe care nu le înţelegeam, ba : te iubesc X, te doresc Y, etc., etc. Ceea ce presupun că ar fi trebuit să mă sperie. Eh, din contră. Am avut aşa un sentiment prea plăcut. Inima mea a început să bată foarte tare şi să fiu brusc mai fericit ca oricând. Mi se părea că e mediul perfect pentru mine, la cât de rebel mă dădusem eu până acum ( şi chiar eram ), aici aveam să mă simt minunat.
Mi-am amintit ceea ce îmi zisese mama când îmi găsise locul acesta în care să stau : e un loc foarte frumos, o să vezi! O să te simţi bine acolo!
Dacă până atunci avusesem vreo bănuială, acum eram sigur – nici măcar nu vizitase locul. Oricum nu prea îmi păsa. Ştiu că nu era mult, adică – doar o amărâtă de garsonieră, dar era a mea ( refuzasem categoric să stau cu chirie într-un apartament, le-am zis că fie şi dacă îmi cumpără o singură cameră, să fie a mea că nu cer mai mult – şi, se pare, am primit ce mi-am dorit ) .
Când am ajuns la etajul meu eram tot transpirat şi gâfâiam. Oh, obosisem! Ce descoperire. Mergeam şi eu la sală ca orice tip de vârsta mea, avusesem abonament, dar după ce nu ai mâncat nimic toată ziua şi ai stat ore-n şir în avion, să urci 10 scări... Nu e deloc plăcut.
Uau!
Ce surpriză am avut când am ajuns acolo.
O tipă şi cu un tip se lingeau, omul îşi avea mâinile strecurate pe sub tricoul ei şi îi atingea sânii fără pic de ruşine, strângându-i destul de tare după cum am zărit eu. Ea îşi avea degetele aruncate pe fermuarul pantalonilor lui şi nu era greu de ghicit ce urmau să facă.
Nu era asta surpriza ci faptul că tocmai ieşeau din lift. Din LIFT! Adică, ce naiba? Parcă era defect!
Am încercat să nu îi bag în seamă şi mi-am căutat camera. Însă m-au zărit şi s-au oprit puţin din ceea ce făceau. Tipa a dat din umeri şi şi-a scos cheile din buzunar, dând buzna în locuinţa ei, numărul 15 din câte am putut să văd.
- Nou p’aici?
M-a întrebat el.
Era un bărbat de vreo douăzeci şi opt de ani, cred eu. Unul cu cioc, înalt şi brunet, cu nişte ochi negri ce mai degrabă păreau două... Nu ştiu, două chestii negre ce străluceau. Cum se putea aşa ceva? N-am idee. Avea o expresie de tăntălău la drumul mare şi o burtă care necesita nişte efort fizic.
- Da.
Am răspuns sec, nefiind capabil de altceva. Muream de oboseală şi aş fi dat orice pentru nişte ouă prăjite. Oare vorbise soră-mea serios când spusese că trebuia să le las în tigaie până miroseau a ars? Hmm... Nu cred!
Tipa avea un fund gigantic şi nişte sâni asemenea. Avea şi nişte şunculiţă ici-colo, părul lung şi prea roşcat ( aş zice eu ), o faţă de femeie care a trecut prin multe, totuşi nu părea bătrână ( tot vreo douăzeci şi opt să fi avut ). S-a uitat la mine preţ de câteva secunde şi după a început să râdă.
- Arăţi ca dracu!
Mulţumesc pentru sinceritate!
Chiar atât de rău arătam, oare? Eh, nici nu vreau să mă întreb. Eram prea obosit pentru asta. Am realizat că pe pereţii ăştia nu era scris nimic, nu tu graffitti, nu tu cuvinte aruncate aiurea, erau curaţi şi foarte... Drăguţ vopsiţi, acum realizam asta. Chiar dacă şi aici erau tot becuri economice.
Bărbatul s-a apropiat de mine şi mi-a întins o mână imensă şi păroasă pe care a trebuit să o strâng. Mai întâi mi-am lăsat geamantanele jos, uitasem de ele.
- Eu sunt Ronald Chuck, sunt administratoru’ blocului ăstuia, uite – stau în apartamentu’ ăsta de lângă garsoniera ta.
Spunând asta mi-a arătat cu cealaltă mână liberă, locul în care stătea. Am dat din cap în semn afirmativ şi acesta mi-a zâmbit, a trebuit să fac şi eu acelaşi lucru.
- Eu sunt Armand Laise, noul locatar se spune ( nu ? ). Sper să ne-avem bine.
Uau ,asta a sunat ca o remarcă inteligentă. Bravo băiete! Acum, probabil, urma să fiu şi prostul acestei clădiri. Oh, dar cui îi păsa? Nu mai dispăreau şi aceştia odată? Voiam să mă duc la mine în casă, ok aveam şi eu un loc al meu de care eram mândru, voiam să fac un duş şi să mă culc... Să nu mai ştiu nimic.
Femeia a venit spre mine, am salutat-o şi pe ea cu strângerea aia de mână stupidă şi s-a prezentat.
- Eu’s Emily, dar toată lumea-mi zice Ema. Stau acolo.
Cu acelaşi gest pe care îl făcuse şi Ronald, mi-a arătat uşa pe care intra ea.
- Încântat.
Am îngăimat pe jumătate adormit şi cei doi au început să râdă cu poftă.
- Stăm la taclale mâine, Armand. Noapte bună.
Şi fără a se mai uita la mine, s-au îndreptat spre locul în care stătea Ema. Iar eu? Eu am deschis dracului uşa aia, am trântit geamantanele pe undeva, pe unde aveau loc, am fost la baie şi m-am uşurat ( simţeam că o să fac pe mine ) şi după am căutat patul ăla nenorocit. Nu a fost greu, l-am găsit repede. M-am aruncat repede în el şi nu am mai ştiut de mine. Am adormit, desigur.

*

Un bâzâit enervant m-a trezit. Ceva îmi tot suna în ureche şi nu mai puteam suporta. Am încercat să înlătur zgomotul, mi-am pus perna pe cap, m-am întors pe o parte, pe o alta. Încercam să ajung în locul de unde se auzea bâzâitul enervant, dar eram prea lipsit de vlagă pentru aşa ceva.
În cele din urmă am deschis ochii şi mi-am dat seama că îmi suna telefonul.
La naiba! Uitasem să o sun pe Olive. Am răspuns foarte repede, ştiind prea bine că surioara mea suna.
- Scuze, scuze, scuze!
Am început eu pe un ton cât mai sincer posibil, încercând să nu mă trădez prin voce, nu voiam să ştie că de abia m-am trezit. Oricum, oare cât era ceasul?
- Bună, Armand! De ce nu m-ai sunat ieri? Şi de ce nu răspunzi la mesaje?
Asta era ea, mereu mă lua la rost şi avea nevoie de o explicaţie pentru orice chestie pe care o făceam. Am oftat, dacă mă trezea aşa în fiecare dimineaţă , probabil că nu avea niciodată să îmi fie dor de ea.
- Iartă-mă, am adormit. Eram prea obosit când am ajuns şi îmi ghirorăie maţele, încă nu am păpat nimic.
Am mai continuat să vorbim vreo cinci minute şi după am închis. Am încercat să mă ridic din pat şi am reuşit, uau! Ce realizare. Mi-am rotit privirea în jur pentru a realiza cum arată locul, pentru că nu fusesem atent ieri seară, fusesem prea obosit.
Dormitorul era destul de încăpător, foarte plăcut. Aveam un pat destul de încăpător pentru mine şi cred că mai mergea o persoană, dacă nu avea 1000 de kilograme. Un birou, un scaun, un raft pentru cărţi, un dulap pentru haine şi un televizor, unul destul de mic dar era color ( cunoşteam marca ) . În rest mai aveam loc şi să mă mişc, deci era destul de plăcut. Am verificat şi bucătăria, era acolo o măsuţă cu două scaune pliante, din acelea care se strâng şi desfac când ai nevoie de ele ( erau negre ). Un aragaz, o chiuvetă, nişte dulăpioare pentru ţinut. . . Cine ştie ce , o veselă în care erau puse o grămadă de farfurii ( aveau nevoie de o spălare, erau pline de praf) , la fel şi furculiţele , lingurile şi ce mai erau pe acolo. Am deschis unul din dulăpioarele de jos şi am zărit acolo un coş de gunoi şi un făraş. Mai era pe acolo şi un mini fridiger, nici nu ştiu cum avusese loc.
Debaraua era goală. Uh, fain, puteam să bag ce voiam eu în ea.
Construcţia locuinţei era simplă, intrai pe uşă şi imediat în dreapta era dormitorul, apoi când ieşeai din dormitor, chiar vis-a-vis era bucătăria, iar în capăt, faţă în faţă cu uşa de la intrare, era baia.
Trebuia să despachetez, să...
Nu mi-am putut continua şirul gândurilor pentru că stomacul meu a început să urle, să se zbată, să ţipe în ultimul hal. Frate, muream de foame. Simţeam că mă arde şi gâtul de la foame. Nu aveam la dispoziţie nicio resursă, nici măcar un număr pentru a comanda pizza. Oare exista vreun magazin în apropiere? Un supermarket de preferat... Sau o piaţă, ceva, orice! Şi un fast-food ar fi mers acum.
Am intrat repede să fac un duş pentru că miroseam îngrozitor, mi-am luat repede alte haine pe mine ( ajunsesem să dorm îmbrăcat, vai de capul meu – ce dor mi-era de Olive , ea nu m-ar fi lăsat în veci să adorm aşa ). Apoi am tulit-o, fără să îmi uit cheile sau banii. Eram cel puţin cool.
Nu a fost greu deloc să găsesc un supermarket, era doar la o stradă distanţă de locul în care stăteam eu. M-am aprovizionat cu tot ceea ce aveam nevoie şi m-am bucurat de faptul că aveam atâtea bonuri de masă. Ah, de abia aşteptam să pap. Aşa că m-am grăbit cât de repede am putut spre casă. Exact când am ajuns la etajul meu şi mă pregăteam să intru la mine în apartament, cineva a dat buzna din lift şi a vomitat în faţa mea... Mai să toarne pe mine, vai! Ce imagine groaznică. Mi-a venit şi mie să îmi dau maţele afară, nici nu ştiu cum m-am abţinut, deşi ştiu sigur că am strâmbat din nas.
Nu am apucat să zic nimic că mi-a zis să chem administratorul.
Am bătut repede la uşa lui şi a apărut cât ai clipi, somnoros şi buimăcit.
- Ce-i?
A rostit dar imediat ce l-a văzut pe tip trântit pe jos a înjurat şi mi-a cam poruncit să am puţin grijă de el. Ceea ce am şi făcut, am stat lângă acesta şi l-am privit, până când Ronald a apărut cu nişte chei şi a deschis o uşă. L-am ajutat să îl bage pe tip la el în apartament.
- I-am zis d’atâtea ori, dacă nu poate să reziste la băutură, să nu mai bea. Copilu’ ăsta nu se învaţă niciodată minte.
Presupun că asta mi-a zis-o mie, aşa că am dat din umeri ( încă aveam sacoşele cu toate cumpărăturile în mâini ). Apartamentul tipului era foarte mare şi total dezordonat dar nu mirosea urât, măcar atât. L-am aşezat într-un pat şi a adormit buştean iar noi doi ne-am cărat de acolo.
- Se întâmplă des?
Am întrebat pe un ton oarecum curios. Am ieşit în hol şi Ronald a dat un telefon, cred că unei femei de serviciu sau ceva asemănător, pentru că îi spunea că trebuie să cureţe ceva.
- Uneori. E băiat deştept, dar uneori îl ia valu’. Când a venit din ţara lui, nu se putea descurca de nicio culoare. Până la urmă am realizat că se pricepe ca uns la calculatoare şi acum e un informatician în toată regula, dar când bea... Vai de capu’ lui. Eh, mulţam de ajutor, o să trec mai târziu pe la tine să îţi explic nişte reguli şi restul.
Vorbise destul de repede şi de abia dacă am înţeles ceea ce mi-a zis, însă cuvântul „reguli” a sunat ca naiba în urechile mele. Nici aici nu scăpam de aşa ceva?
M-am gândit fugitiv la japonezul, sau chinezul, coreean sau ce-o fi fost el, în timp ce îmi pregăteam ceva de mâncare. Chiar am reuşit să nu dau nimic pe pereţi. Revenind, tipul era unul înalt, tot brunet şi cu ochii negri, purta nişte ochelari cu o ramă cam caraghioasă.. Şi chiar avea mutră de tip care stătea la calculator. Aproape mi-a venit să râd, ce vecini aveam şi eu!