Geamana personalitatii mele

[Unia]

Capitolul 2

Temari’s P.O.V

Stateam pe banca rece de piatra din fata Facultatii de Arte si priveam ganditoare linia orizontului. Ochii albastri, parul moale in care imi plimbam odinioara degetele erau doar o amintire. Cand in sfarsit credeam ca am gasit persoana potrivita aceasta m-a parasitt, m-a lasat sa mzbat in intunericul in care ma scufundasem inainte de venirea lui. O boare de vant imi umfla parul blond care imi ajungea pana la umeri. Nu mi-l mai prinsesem in cele patru cozi care imi defineau personalitatea si nici nu mai vroiam s-o fac. Vroiam sa scpa de orice mi-ar fi amintit de el, de perioada in care fusesem cu el. Lacrimile care mi-au brazdat fata din ziua in care l-am vazut plecand pana azi n-au putut sa spele durerea amintirii lui. Cu timpul mi-am dat seama ca nu mai are rost sa plang si el a devenit doar o umbra a trecutului. Insa amintirea lui n-a incetat sa ma bantuie. A trecut aproape un an… abia acum realizez. Un an de zile in care m-am gandit mereu la un singur baiat. Cum mi-am putut pierde timpul asa? Dar zambetul lui era atat de stralucitor, privirea lui atat de adanca… Am inchis ochii si am suspinat. Mi-am adus aminte de saruturile de la miezul noptii cand eram singuri si vantul ne sufla in par; cand buzele noastre se contopeau si simteam ca pentru o secunda, puteam ingheta timpul. Il tineam in palma si priveam secunda pe care o traiam impreuna. Nu ne mai pasa ca lumea se va trezi cu o secunda mai tarziu, pentru noi valora oricum cat o eternitate…
- Temari! Ce parere ai de florile trimise de Shikamaru? Ma intreba Tenten. Uitasem ca e langa mine. Ma privea cu ochii ei caprui, rotunzi, asteptand sa-I raspund. Era teribil de curioasa, dar ii statea bine asa. Nu eram cele mai bune prietene, nu cred ca aveam ceea ce numesc fetele din Konoha “cea mai buna prietena”. Nu am dormit niciodata la ea si nu am pierdut nopti intregi povestind despre baieti, arajandu-ne parul sau facandu-ne manichiura. Totusi aveam nevoie de cineva caruia sa-I spun ce am pe suflet.
- Care flori? I-am raspuns distrata privind in continuare acel punct fix din departare.
- O, hai Temari, nu-mi spune ca te gandesti la tipul ala… din nou. Nici nu sti cat de mult isi doreste Shikamaru sa-l obeservi… Trandafirii pe care ti i-a trimis sunt superbi, uita-te la ei inainte sa se ofileasca.
Mi-am dat ochii peste cap si i-am zambit prieteneste. Mi-am trecut o mana prin par ca sa-l aranjez si m-am ridicat de pe banca.
- Sa mergem, i-am zis. Nu cred ca vrei sa intarzii la ora de istorie a artei.
In amfiteatru era racoare si predomina mirosul intepator al unui marker uitat deschis amestecat cu coji de portocale. Profesoara de istoria artei era batrana si irascibila. Intra in clasa calma ca de obicei, cu parul prins la spate intr-un coc neglijent si incepu sa predea cu patos. Cuvintele ei curgeau prin clasa ca un rau nesfarsit, un rau de cunoastere infinita, dar gandul meu era oriunde altundeva decat in amfiteatru. Minutele se scurgeau greu si desi profesoara vorbea, nu reuseam sa ma agat de niciun cuvant. Shikamaru… sigur cu siguranta era un baiat grozav si putea sa-mi ofere siguranta pe care el nu a putut niciodata sa mi-o ofere. Inteligenta lui ma fascina si imi placeaeu florile pe care mi le trimitea, dar viata alaturi de Shikamaru parea mai mult plictisitoare. Nu ma gandeam decat la escapadele nocturne si la declaratile tandre de dragoste in cele mai neobisnuite locuri. Cu el totul era nou, unic, special. Cu el nu mai imi pasa de nimeni si de nimic si nu ma deranja sa lipsesc de la scoala. Imi spunea ca nu am nevoie de nimeni ca sa pictez, ca nu ar trebui sa ma intereseze istoria artei. “Lasa inima sa iti dicteze si creierul sa se supuna. Cand actionezi sub impulsurile inimii, nu poti da niciodata gres, las-o pe ea sa conduca si creierul o va urma stiind ca drumul aratat de ea nu poate duce decat la iubire. La iubirea eterna.”. Parea un citat luat dintr-o carte prafuita cu foi ingalbenita, gasita in casa bunicii, dar nu erau decat cuvintele lui, cuvintele singurei personae care m-a iubit vreodata. Shikamaru m-ar fi iubit neconditionat, dar n-ar fi stiut sa imi ofere experiente noi in fiecare zi, n-ar fi stiut sa transforme fiecare minut intr-o aventura unica si n-as fi putut sa ma scufund alaturi de el in mister. Totusi, Shikamaru mi-ar fi putut oferi siguranta zilei de maine, nu mi-ar fi fost teama ca voi ramane singura intr-un loc strain, nu m-as mai fi intrebat in fiecare dimineata daca el ma mai iubeste. Shikamaru sigur mi s-ar fi daruit intru totul, dar nu-mi simteam inima batand mai tare cand il vedeam. Am deschis caietul la intamplare si am inceput sa mazgalesc ceva. Am ridicat ochii inspre tavan si mi-am rotit privirea prin incapere. Peretii zugraviti in galben pareau bolnavi, parul fetei din fata mea era soios si murdar, florile din vaza de pe catedra fusesera udate excesiv si mucegaisera; in loc sa te imbata cu mireasma lor suava imprastiau peste tot mirosul putregaiului. Brusc, fiecare lucru pe care il vedeam parea stricat, invechit si slinos. Oriunde mi-as fi intors privirea nu vedeam decat mizerie. Mi-am ingropat fata in palme si am strans puternic pleoapele. Inca tinand ochii strans inchisi am mototlit foaia pe care incercasem sa desenez si am aruncat-o undeva sub banca, de parca as fi aruncat-o intr-un aibis al uitarii. Cand in sfarsit profeaoara cu parul ravasit a anuntat ca suntem liberi, mi-am insfacat geanta si am iesit furtunos din clasa.
***
Aerul racoros al primaverii timpurii imi izbi obrazul. M-am lasat pe muschiul moale crescut la radacina unui copac. Mi-am proptit umarul de scoarta seculara si am lasat lacrimile sa imi incadreze fata. Am lasat soarele sa ma dezmierde, sa-l simt cu toti porii. Firul gandurilor mi-a fost intrerupt insa de umbra mare care se postase in fata mea.
- O, te rog, nu poti sa stai altundeva? Imi iei soarele, i-am spus mustrator persoanei din fata mea. Nu deschisesem inca ochii si nici nu aveam de gand; vroiam doar sa plece si sa ma lase in pace.
- Hei, vreau sa vorbesc cu tine. Nu te mai comporta asa ca oricum nu ma faci sa plec mai repede.
Am deschis ochii pe rand. Oau. Tipul din fata mea parea sa aiba undeva intre douzeci-douzeci si cinci de ani si arata foarte bine. Costumul negru, italian, ii venea perfect urmarindu-I fiecare miscare. Privirea lui era adanca si surprinzatoare; desi ochii lui erau scaladati in lumina soarelui primavaratic, nu puteam citi in adancul. Intunecati ca un abis nesfarsit in care nu ma patrunde lumina, ma priveau cu interes. Vroiam sa ma scufund in privirea lui si sa cotrobai fiecare loc din al mintii ce se ascundea sub podoaba capilara perfect ingrijita.
- Ma auzi? Arati de parca ai fi vazut o fantoma. Am nevoie de ajutorul tau, spuse si se aseza langa mine. Vreau sa ma ajuti sa gasesc pe cineva.
- Pot avea incredere in tine? Habar n-am cine esti.
- Nu te intereseaza acum. Deci, ma ajuti sau nu?
Era prima oara dupa mult timp cand in sfarsit faceam ceva interesant. Un barbat atat de aratos, inconjurat de o aura de mister, imi cere ajutorul. Cum as putea sa nu accept?
- Bine. O sa te ajut, i-am spus in tim ce rasuceam un fir de iarba. Nu vroiam sa-l privesc in ochi, m-as fi pierdut inca o data in adancimea lor si nu vroiam sa par genu de fata care se indragosteste de fiecare tip pe care il vede.
- Sasuke, spuse si imi intinse mana. Cand i-am incredintat-o pe a mea, mi-a strans-o ferm, de parca incheiasem un contract. Sa nu ma tradezi…
Nu mi-au prea convenit ultimele lui cuvinte. Sa nu-l tradez? Ce avea de gand sa faca? M-am lasat insa purtata pe arpile noii aventuri si am simtit nevoia sa umplu pauza pe care o facuse:
- Temari.
- Sa nu ma tradezi, Temari. O sa te caut sa discutam. Avem multe de discutat. Si nu, nu am nevoie de numarul tau de telefon. Soarta mi te-a scos in cale acum. Voi sti unde sa te gasesc data viitoare.
Am ramas privindu-l pana se pierdu in zarea albastra, nerevenindu-mi dupa intamplare. Ce se petrecuse in urma cu 5 minute? Cine era el si cum trebuia sa-l ajut? Ce insemnau toate acestea? Il vedeam iesind dintr-un film de aventuri si cautandu-ma. Da… parea iesit dintr-un film american. Ma holba la drumul pe care disparuse repetand in gand dialogul cu acest Sasuke. De unde venea? Unde se ducea? A fost mana destinului ca m-a intalnit? Cand ne vom revedea? In ce consta ajutorul pe care trebuia sa il ofer?
Toate aceste intrebari reveneau din nou si din nou in mintea mea, ca talazurile care se sparg de mal. Se izbeau cu putere in mintea mea, cutremurand-o, pentru a se retrage mai tarziu in neantul din care izvorasera.