Stând în ploaie

[Better Off Alone]

Vă mulţumesc mult pentru păreri şi sfaturi. Voi încerca să ţin cont de ele şi să îmi îndrept cât de cât greşelile. Vă sunt foarte recunoscătoare că citiţi şi aveţi răbdare cu mine. După cum am mai spus părerile voastre sunt foarte importante pentru mine având în vedere faptul că sunt la început ( e greu să fii începătoare :)) ) şi voi încerca să nu vă dezamăgesc, dar vă rog să nu aveţi aşteptări prea multe de la mine pentru că nu ştiu dacă le voi putea îndeplini. Vă mulţumesc încă o dată.
Lectură plăcută ! ^.^


Capitolul 3. Un înger ...

Întuneric, obscuritate totală, ceva de nepătruns, acel ceva care mă agaţă şi mă învârte, spulberâdu-mi şansele de a scăpa, de a evada din acest infern în care sunt stocată de prea mult timp, un timp ce a depăşit ... nu ... ce a rupt efectiv limitele normalului. Ceasuri nenorocite ce m-au marcat, m-au schimbat, m-au distrus ...
Mă zbat, încerc să înving măcar pentru o singură dată, dar nu are rost ... Mă întorc de unde am pornit, fără speranţă, slăbită, fără putere şi cu acel sentiment de neputinţă ce mă macină de fiecare dată. Nu mai vreau ! M-am săturat, vreau să schimb ceva, dar oare pot ? Îmi dau silinţa de atâtea ori şi tot cu un mare nimic mă aleg. Cu ce speranţă să mă ridic când stiu prea bine că tot mă voi izbi de pâmântul rece ? E inutil ...
Stau, mă gândesc, memorez totul, mă străduiesc, chiar o fac. Vreau să evapor întunericul ce mă înghite mereu, dar e prea mult pentru mine. Nu mă înţelege greşit, nu sunt slabă – cel puţin nu excesiv – încât să nu pot face nimic, dar unele lucruri nu le pot face pe cont propriu, nu singură ... Sunt patetică, depind prea mult de cineva când ştiu prea bine că tot ce fac e să îngreunez situaţia acelei persoane. O povară, asta sunt eu, dar indiferent de situaţie nu regret că am încredere în el.
E ciudat să văd cât de mult se schimbă unele lucruri, uneori în bine şi alteori în rău – depinde de circumstanţe şi de cine ajută la producerea ei –. Cel mai mult mă uimeşte faptul că s-a produs la mine, fix la mine care sunt sau cel puţin credeam ca sunt un caz pierdut. Ironic de-a dreptul, dar se pot întămpla lucruri şi mai ciudate, deci nu ar trebui să mă mire atât de mult. Şi totuşi o face ...
Lumina, niciodată nu am crezut că m-ar putea slăbi, că m-ar putea înmuia ... Nu ! Nu ea e răspunzătoare pentru starea asta, ci el, cel care a adus-o atât de brusc încât nu m-am putut obişnui, încât încă mă afectează cu aceeaşi intensitate, exact ca în primul moment. Şi totuşi mă întreb cât va mai dura această sclipire blestemată şi în acelaşi timp binecuvântată, până la urmă ziua nu dăinuie veşnic, e ceva iremediabil.
De ce să mă bucur dacă ştiu că oricum se va termina ? Ce-i drept nu sunt optimistă, nu stă în caracterul meu. Fericirea şi lucrurile bune sunt doar nişte iluzii, o ceaţă densă ce te ameţeşte în prima etapă doar pentru ca mai apoi să te sfâşie fără milă ca un animal sălbatic. Pesimistă ? Poate. Realistă ? Cu siguranţă. Nu trăiesc un basm, dar nici poveste de groază nu e viaţa asta. E doar realitatea pe care vrem nu vrem trebuie să o acceptăm mai devreme sau mai târziu.
Dezastrele se abat asupra mea încet, iar apoi se înteţesc şi mă acoperă cu totul, urmărindu-mă peste tot, nelăsându-mi cale de întoarcere, mă înghit uşor ... Sunt exact ca ploaia, mă udă până la os, nelăsându-mi altă alternativă decât să le accept şi să aştept să se oprească, dorind în continuare lumina soarelui ce întârzie să apară, dar chiar şi atunci când încetează rămâi cu senzaţia de impuritate. Da, asta ar fi o caracterizare perfectă.
Întrebarea e următoarea : să fug şi să încerc să mă ascund sau să stau acolo, să suport şi să încerc chiar să înfrunt ? Două faze distincte şi ambele se leagă de acelaşi lucru, acelaşi motiv ce le-a adus împreună. Prima sau a doua ? Nu ştiu, îmi dau seama doar de ce am făcut până acum, am acceptat, nu am suportat, ci doar acceptat sunt două lucruri diferite. Nu mi-a păsat, nu m-a deranjat, ba chiar m-am obişnuit prea repede după părerea mea, dar asta nu mai poate continua. Ce mi-a schimbat mentalitatea ? Nu e ceva, ci mai degrabă cineva, e el, doar el ...
Inima încă îmi bate cu putere, simt că pierd controlul şi nu îmi place deloc acest lucru. Tot ce văd şi ce mă interesează se află în faţa mea, din bezna totală disting doar o pereche de ochi şi nu orice pereche, ci aceea care mi-a tăiat mie răsuflarea prea des şi prea repede. Acel verde impecabil, nu şters, absolut pătrunzător şi superioritatea inconfundabilă, atât percep, atât mi se imprimă pe retină, nici nu trebuie mai mult. Pot auzi respiraţiile noastre sincronizându-se parcă, iar lacrimile continuă să cadă,dar nu vreau să le opresc. Măcar o dată, nu mai mult, să am şi eu dreptul să mă dezvălui.
Totul se încarcă şi distruge totodată acel moment chiar plăcut. Voci mânioase, furie, disperare, agitaţie, totul se ridică prea repede, mă deranjează, urechile îmi ţiuie, iar trupul încă-mi tremură.
- Nu putem avea un martor. Totul se duce de râpă şi e vina ta !
Se uită la mine cu acea privire bolnavă, tonul vocii e ridicat, nervozitatea e uşor de observat. Nu e nimic bun în asta. Palma lui grea se face simţită pe faţa mea din nou. Îmi păstrez atitudinea, nu voi claca şi nu mă voi plânge. Tumultul se face simţit din nou.
- Cum îndrăzneşti ?
A vorbit, nu ar fi trebuit sa o faca. Citesc furia în ochii lui vrezi, absolut minunaţi. I-a atras atenţia, amândoi îl privim nedumeriţi şi aşteptăm să îşi termine ideea. Sper doar să nu facă nimic prostesc care l-ar pune în pericol, dar îmi e greu să îmi dau seama, la urma urmei, mereu a fost un mister pentru mine. O enigmă fără de rezolvare şi care prin singurul fapt că există mă cutremură şi mă face să fiu eu într-un fel diferit şi totuşi atât de bun. Un înger, de asta îmi aminteşte, da, un înger, îngerul meu ...
Atenţia îmi e captată de mormăitul respingător al acestei monstruozităţi.
- Cum îndrăzneşti să îţi loveşti propria fiică ? Cum poţi să faci aşa ceva ?
A rostit totul pe un ton apăsat, sfidător şi plin de dispreţ. De ce trebuie să se întămple asta, de ce îmi aminteşte de gradul meu de rudenie cu acest om abject ? Tremur, dar nu de frică, ci de nervi, din cauza sentimentului de repulsie pe care îl nutresc şi îl trăiesc cu intensitate maximă. “ Tată “ ce cuvânt frumos şi plin de candoare, cu siguranţă nu îl defineşte, nu i se potriveşte, distruge toată semnificaţia frumoasă pe care o poate avea, el e un monstru ce m-a tras şi pe mine în dezastrul ăsta, m-a înjosit mereu, m-a făcut să mă simt ca ultimul om, m-a umilit şi a avut plăcerea de a mă distruge pas cu pas. M-a transformat într-un monstru, o tentativă de eşec uman, o epavă fără pic de inocenţă şi alte lucruri pure şi nobile. Mă urăşte, îl detest, nu e greu de priceput.
Mă uit atentă la chipul lui anost, cu acei ochi ieşiţi din orbite, buzele groase şi nasul umflat de la o lovitură cel mai probabil, toate sunt înconjurate de funingine şi nu schiţează nimic. Ciudat ... Îşi pleacă uşor capul, oare regretă ? Nu, ce mi-a venit oare în minte, aşa ceva nu e posibil, un râs nervos îl cuprinde negând astfel orice urmă de părere de rău sau altceva de genul ăsta.
Unul dintre tovarăşii acestuia se îndreaptă spre noi cu un rânjet stupid pe faţa aia deplorabilă . Are trăsături foarte asemănătoare cu monstrul ce m-a ruinat. Până şi mirosul e la fel de putred – dacă îi pot spune aşa –, doar părul îi diferenţiază, cel dintâi fiind şaten, iar acesta este brunet. După expresia feţei îmi pot da seama că nu are nimic bun în mintea lui bolnavă.
- Ce ar fi să scăpăm de aştia doi ?
Să scape ? Nu înţeleg şi nu sunt sigură că vreau să o fac. Scoate din buzunarul hainei rupte un cuţit. Aşa deci ... Sunt curioasă să văd pănă unde se va ajunge. Mi-e frică ? Nu, de ce ar trebui ? Sunt dezamăgită ? Negativ din nou. Mă uit la presupusul meu tată şi îl analizez cu mare atenţie. E confuz, nu ştie ce să facă, ce patetic ! Ia uşor arma în mână şi o priveşte încă confuz. Mă aşteptam să se decidă mai repede, nu îi înţeleg neclaritatea. A decăzut ? Nu, el a fost tot timpul un caz pierdut doar că nu a arătat-o mereu în acelaşi fel, deci nimic nu mă uimeşte.
Se îndreaptă spre mine, dar eu nu îmi schimb zâmbetul batjocoritor, nici nu mă gândesc să o fac, el nu mă sperie pe mine ! Nu o mai face.
Închid uşor ochii şi aştept lovitura finală, cea care mă va elibera de tot. Un ţipăt sfâşie cu sălbăticie tensiunea acumulată în încăpere. Dar eu nu simt nimic, atunci cine a ţipat ? Îmi deschid uşor pleoapele şi imaginea îngerului meu întins pe podea şi sângerând mă frapează, lăsându-mă fără suflare.
Totul dispare sub propria privire, timpul se scurge printre mâinile mele lăsându-mi un gust amar şi o teamă ce mă roade şi mă afectează în cel mai crud mod posibil. Sunt doar eu şi întunericul neţărmurit. Încă aud zgomotul picăturilor de apă lovind solul şi durerea se contopeşte cu aerul făcând atmosfera şi mai încărcată. Totul ia o culoare roşiatică, chipul si ochii lui verzi mă bântuie, mă acaparează.
Imaginile se preling în mintea mea şi parcă le pot atinge, dar mă rănesc, mă tai uşor, sângele prelingându-se pe mâinile mele. Simt nişte braţe atingăndu-mă, mă uit, dar nu e nimeni,dar stiu că nu îmi închipui deoarece prezenţa e încă puternică. Tremur, mi-e frig, acele braţe nu mă pot încălzi. Am nevoie de atingerea umană, de atingerea lui mai precis, doar el îmi poate oferi liniştea, siguranţa şi căldura. Sunt dependentă, stiu ... Dar când am ajuns în situaţia asta, când ?
Simt picăturile de ploaie îmbrăţişându-mă, dar atingerea lor mă doare, sângerez, plâng, mă zbat. Cu ce rost ? El nu e lângă mine, imaginea lui e din ce în ce mai departe, încerc să fug să o ajung, dar nu reuşesc. Mă împiedic, cad, dar nu mă ridic. Nu mai am putere ... Vreau să văd acea privire superioară din nou, acei ochi verzi ... O singură dată, cer prea mult ? Îmi duc mâna la piept şi încep să plâng.