ETER

[candy_cane]

Autor Note: nu a mai trecut nimeni cu un comment? :| pai eu de ce mai scriu? ca sa fie pustiu pe aici? poate ar fi mai nimerit sa nu mai postez, sa inchid ficul si gata! Nu e drept! Inteleg: veniti, cititi, si plecati? Cum vine asta? Daca tot te obosesti sa citesti atatea capitole, lasa si un comment! poate sa fie si cea mai dura critica, ca nu ma deranjeaza, numai sa fie! Vad atatea vizualizari si apoi... 2-3 comenturi acolo... daca macar ar fi si alea! Dar numai Teru vine pe aici! Asta cand are si ea timp....

Feh... mai pun un capitol... nu stiu de ce, dar voi mai pune... poate va indurati si voi de 2 randuri acolo scrise...

CAP 10

Şofau, de nebuni, pe străzile copilăriei lor, fără să le pese de lume, sau de ceea ce se întâmpla în jurul lor. Mureau încet în interior, incapabili să demaşte înşelătoria prietenei lor. Se simţeau trădaţi şi folosiţi de cea în care avuseseră o încredere oarbă, ca să nu mai menţioneze şi o iubire pătimaşă care nu prinsese niciodată rădăcini. Dar ce îi durea mai mult era trecutul care acum se colora în culorile otrăvitoare ale celei mai pure deznădejdi. Ce aveau ei să facă acum când toate lucrurile în care crezuseră se spulberau? Le era imposibil să se întoarcă!

-Mai ţineţi minte prima noastră întâlnire cu ea? vocea secătuită de orice fel de forţă sufletească sau dorinţă de a trece peste aceste evenimente a lui Josh susură în maşină.

O linişte mormântală, mai grea decât cea de până atunci, încărcată de amintirile cele mai dureroase, se aşternu peste ei toţi, deşi, în adâncurile lor, ei ştiau că tocmai la lucrurile cele mai preţioase din amintirile cele mai vagi se întreptau agale cu gândul. Le era silă de faptul că fugiseră de o confruntare făţişă, dar ce puteau face? Fuseseră luaţi prin surprindere, atacaţi în puncetele cele mai vulnerabile; cum ar fi putut să se întoarcă înapoi zâmbitori ca şi cum tot ce le spusese cu atâta stăruinţă tânăra nu i-ar fi afectat? În plus, dacă nu ar mai fi trecut prin asta şi în trecut poate că nu ar fi reacţionat chiar aşa. Dar ea le mai făcuse astfel de „declaraţii” şi înainte, şi cu mare greutate reuşiseră atunci să treacă peste ele.

De-a lungul anilor fuseseră alungaţi de aproape toţi oamenii cu care intrau în contact, asta din diferite motive. Preţuirea lor personală ajunsese atât de jos încât cu mare dificultate se ridicaseră la suprafaţă şi ajunseseră ceea ce erau acum: oameni căutaţi peste tot pentru talentele lor. Era dureros să ştie că fiinţa care îi ajutase atât de mult în trecut nega prietenia din care sufletele lor îşi trăgeau toată tăria.

-Vă amintiţi cum ne-a abordat? Nici noi, ca nepoţi şi fii de Vânător nu am ştiut de această parte a realităţii decât atunci când a apărut ea. Ea ne-a întins mâna salvatoare atunci când putrezeam în propriile noastre vieţi şi închipuiri triste! Şi cu ce am răsplătit-o până acum? Nici măcar nu am putut să avem grijă de ea! vocea răsunătoare, înecată în lacrimi a lui Tom, le strânse inimile celorlalţi în menghine nesuferite.

Era a treia zi de când părăsiseră micuţul conac din pădure ca să se refugieze în oraş şi să îşi îngroape ura de sine şi amarul din suflet între oameni care nu îi apreciau decât acum, când ajunseseră atât de râvniţi. Cu cinsprezece ani în urmă nimeni nu s-ar fi uitat de două ori la ei, decât poate ca să facă haz! Acum însă, plictiseala şi acea linguşeală atât de specifică oamenilor ca şi creaturi nevolnice, îi mânau pe locuitorii oraşului Newside să le ofere acestor străini ce trăiau pe picior mare atenţie, de care, evident, nu aveau nevoie.

-Ea ne-a arătat o cale de a ne îndrepta vieţile pe un anumit drum! Ea ne-a protejat visele, şi chiar şi vieţile atunci când voiam să renunţăm definitiv la ele. Alex a venit cu propuneri nebuneşti la noi ca să ne arate că, deşi nu eram preţuiţi nici măcar de proprii părinţi, puteam face ceva cu ceea ce ştiam. Ea ne-a preţuit ca prieteni, ca iubiţi! Alex ne-a oferit viaţa la care numai puţini tineri cu trecutul nostru puteau să viseze! un altul din cei cinci continuă simplistele idei pe care toţi le avuseseră, poate, în acelaşi timp.

Le era ciudă pe ceea ce făceau, dar simţământul puternic că nu m-ai erau doriţi de acea frumoasă femeie, ce se dovedise chiar mai puternică decât ei, îi rodea neîncetat. Şofând cu pricepere pe străzile aproape pustii ale oraşului, Mike continua să se gândească la ceea ce le supusese. Nu putea fi adevărat nu? Cu toată priceperea ei, cu toată forţa sufletească pe care o avea, cu tot ce ştia, Alex chiar nu putea să simtă acele lucruri, căci dacă ar fi făcut-o, atunci tot trecutul lor nu fusese decât o minciună.

Strângând din dinţi, decis să vorbească din nou cu ea, tânărul doctor întoarse brusc de volan, punând frână 4x4-ului, astfel întrerupând toate acele scurte monologuri care îi sfâşiau inima. Dacă tot se gândeau la trecut, cum de nu luau cu toţii o decizie salvatoare? Cum de stăteau atât de cuminţi înconjuraţi de această restrişte? Cum de se uitau în faţă la două drumuri, deşi înclinau tot timpul spre cel bun, respingând totuşi alegerea definitivă?

-Am crezut că suntem mai puternici de atât! Alex avea dreptate să se îndoiască de noi.. vocea gâtuită de toate sentimentele contradictorii ce pot exista într-un suflet omenesc a lui Mike, îi făcu pe ceilalţi să tresară, ca şi cum fuseseră surprinşi în timp ce comiteau o faptă ruşinoasă.

-Nu putem face altceva decât să ne îndoim de noi! La atât am fost buni până acum! Ea a fost singura care ne-a împins de la spate! Şi cu ce o răsplătim? Îi aruncăm ocări şi o învinovăţim de făţărnicie, asta până ne calmăm, ca apoi să ne dăm seama că ea încerca să ne facă mai puternici! Alex ne-a arătat două drumuri: cel uşor, cel prin care uităm tot, sau cel pe care l-a ales chiar ea, cel prin care vom lupta, probabil până la moarte cu ceva ce nu ar trebui să existe! Şi noi ce facem cu toate astea? Ne codim ca nişte babe proaste şi alergăm dintr-o parte în alta ca nişte curci speriate! Eu credeam că ne-am maturizat! Dar de unde... furia din glasul lui Mike îi făcu pe toţi ceilalţi să îşi plece ochii şi să îşi muşte limba.

Avea dreptate! Dar de ce îi apăsa atât de mult adevărul acesta? De ce o parte din ei trăgea către cea mai uşoară dintre căi? De ce o parte din ei ar fi vrut să continue să o ponegrească, deşi ştiau că acelaşi adevăr, rostit cu voce tare de către unul din ei, exista şi în sufletele lor?


# - Haideţi! Doar nu aveţi degând să vă ascundeţi de asta nu? Dacă renunţaţi acum veţi renunţa o viaţă întreagă! zâmbetul ei, sincer şi dezarmant, îi făcu pe cei cinci băieţi, ce tremurau de frică ascunşi în debaraua cu arme, să se uite la ea uluiţi.

Le era frică, căci ea nu îi anunţase nici măcar o dată că vor trebui să se lupte cu fiinţe ce nu ar fi trebuit să existe. Ei crezuseră îi ea orbeşte, şi i se alăturaseră într-o vânătoare ciudată cu nişte pistoale, presupuse fiind de jucărie. Numai că, la apariţia creaturii aceleia înspăimântătoare pe jumătate reptilă, pe jumătate om, ce se repezise la ei, şuierând mânioasă, ei doar înmărmuriseră, aşteptând să fie devoraţi. Numai micuţa lor prietenă trăsese în bestie chiuind de fericire, gata oricând să mai omoare încă una.

În secunda următoare, ei fugeau mâncând pământul, ţipând de frică. Era prea mult pentru nişte băieţi simpli ce se temuseră până atunci şi de umbra lor! În plus, nu o ştiau pe această micuţă excentrică, care îi adusese laolaltă pe cei mai nefericiţi băieţi din tot statul, decât de vreo două săptămâni, timp în care se jucaseră ca nişte copii normali. De unde venise această schimbare bruscă? Nu îşi aminteau vreun semn prevestitor conform căruia ea era nebună! Şi totuşi... cum de se ridicau în picioare şi o urmau, chiar dacă ştiau ce însemna să fii afară?

-Alex... Ce era creatura aceea? cel mai mare dintre cei cinci băieţi o întrebă cu jumătate de gură, deşi, în adâncul lui, deja ştia la ce să se aştepte.

-Păi, voi puteţi să îi spuneţi monstru, deşi, de-a lungul timpului a primit atât de multe denumiri încât nu mai ştii ce să crezi! acelaşi zâmbet îi liniştii din ce în ce mai tare.

Ceva nu era în ordine cu această micuţă fetişcană: era prea calmă! Cum de nu tremura? Sau transpira? Sau trăgea rapid dintr-un inhalator? Nu făcea decât să meargă calmă înaintea lor, uitându-se la ei cu coada ochiului, în timp ce coada lungă de cal flutura în urma ei ca un drapel al pierzaniei.

Înghiţind în sec, niciunul nu mai îndrăzni să pună vreo întrebare. Li se părea culmea neştiinţei să o tot întrebe ce aveau să facă în continuare. Mândria lor nu le permitea asta, mai ales că tot ea venise la ei, cu propuneri extravagante. Pe unii dintre ei îi câştigase cu un sărut, pe alţii cu promisiuni. Singurul care cedase mai greu, şi căruia trebuise să îi destăinuie o parte din adevăr fusese Richie. Acesta fusese singurul băiat care acceptase ceea ce îi oferise ea, fără să se împotrivească.

Dar, ca să spunem adevărul suprem, Richie o făcuse împins de o ciudată curiozitate copilărească, care, mai târziu avea să îi atragă mari pericole pe cap, din care tot Alex îl va salva.

Întorcându-se spre ei, cu spatele la pădurea ameninţătoare ce se deschidea spre fundul curţii ei ca un evantai de un verde negricios, bruneta, cea mai tânără membră a alianţei acesteia pestriţe, întinse amândouă mâinile înainte, cu palmele în sus, zâmbind tot timpul. Îi îndemnă parcă să accepte această uniune dintre trupurile lor, căci cea sufletească fusese deja acceptată unanim atunci când ea îi salvase din ghearele nesiguranţei şi izolării în care trăiseră până atunci.

-Talentele voastre vă vor ajuta de acum înainte, aşa că veţi fi tot timpul puternici! Dar nu vreau să uitaţi că sunteţi totuşi prieteni! Cei.. şase muşchetari dacă vreţi! şi râsul ei cristalin vibră până în pădurea ce părea să se întunece, în timp ce ei încercau să formeze un cerc.

Mâinile se întinseră înainte, apucându-se în timp ce vântul se înteţi în jurul lor. Când cercul fu complet, cu toţii simţiră în palme fulgerări scurte de durere, în timp ce corpurile lor începură să vibreze. Picături mari de sânge, li se scurgeau printre degete crispate, ce se albeau, îngrozindu-i pe toţi, deşi se aşteptaseră la aşa ceva. În încercarea lor de a-şi trage mâinile înapoi, nu observară creaturile ce se apropiau din întuneric spre grupul nepăzit din centrul curţii. Nu văzură sau auziră nimic decât atunci când, sărind ca să îi omoare, una din dihănii fu aruncată înapoi în pădure cu trupul străpuns în mai multe locuri. Ţipătul sfâşietor de durere le atrase atenţia la timp să vadă o altă creatură repezindu-se spre ei, fără însă să ajungă cu adevărat. O mini tornadă, încarcată electric îi înconjurase, protejându-i.

În timp ce creatura, plină toată de răni şi cicatrici hidoase, încerca disperată să înşface măcar un singur copil, o coadă lungă, plină de ace enorme, înspăimântâtor de ascuţite de pe care picura sânge, cu solzi de un mov albăstrui, şfichiui în aer, secerând monstrul care voia să le facă rău. Guiţând înspăimântat, încă respirând, deşi se vedea clar că nu va mai putea supravieţui după lovitura aceea, monstrul se repezi înapoi în pădure, cât mai departe de locul de unde apăruse coada aceea.

-A..A-a-ţi vă-văzut asta? blondinul grupului chiţăi pe de o parte înspăimântat pe de alta fascinat, în timp ce vântul acela puternic se potolea, iar ei puteau să îşi elibereze mâinile.
Dând din cap, prea absorbiţi de tatuajul ciudat din palmă, ceilalţi doar se mulţumiră să meargă, din instinct, către casa cea mare în care locuia Alex.

Bruneta fu singura care rămase uitându-se la pădure, strângând pumnii care continuau să sângereze. Din adâncurile întunecate, doi ochi enormi, de un galben ca mierea, o priveau în linişte. Nu vedea în ei decât durere, milă, spaimă şi un soi de dragoste care pur şi simplu o stingherea. Ar fi vrut să intre în pădure şi să se apropie de salvatorul acesta tăcut, dar nu îndrăznea.

Glasurile prietenilor ei o treziră pentru un moment, timp în care gardianul ei dispăru fără urmă.

În săptămânile care urmară, cei şase se antrenară cu simţ de răspundere, trecând peste zeci de teste şi capcane în drumul lor spre a fi cei mai puternici Vânători care vor exista vreodată. Însă prietenia lor fu cea care avu de suferit cel mai mult. Totuşi, ei rămaseră împreună.#


-Şi vom rămâne împreună, Alex! Tu ne-ai oferit din puterea ta atunci, neştiind ce ne rezervă viitorul! Noi te vom apăra cu preţul vieţii, căci numai tu poţi ucide acele creaturi mîrşave care vor să ne despartă! bodogăniră cu toţii sub barbă.

Se simţeau mai puternici ca oricând. Dar oare nu era doar imaginaţia lor? Nu era doar iluzia grandorii care le juca feste?