18-07-2010, 12:20 AM
Multumesc pentru absolut toata atentia primita:D Imi cer scuze pentru intarzierea de neiertat, dar a trebuit sa pun unele lucruri la punct in viata personala. Inca odata va multumesc pentru critica cu ajutorul careia voi incerca sa ma imbunatatesc si sper ca acest capitol sa nu fie sec. Am incercat sa inveselesc lucrurile pe aici... Sper ca am facut-o bine:)
Multumesc INCA ODATA >:D<
În clipa următoare mi-am deschis ochii. Ce am văzut? Multe, dar eram prea şocată să conştientizez ceea ce priveam. Eram ameţită de intensitatea unimirii prin care inima mea trecuse eroină. Ştiam un singur lucru: căderea a durat în jur de 10 secunde.
Am aterizat pe ceva moale. Parea a fi un fel de tranbulina sau ceva asemănător.
~Eu pic într-o navă extraterestră şi mă gândesc ce am sub fund…Inteligent.~
Începeam să-mi revin în simţiri, dar nu şi ochii mei atacaţi de o lumină orbitoare. Târziu am realizat existenţa acestei lumini, dar şi când am făcut-o, o durere îngrozitoare mi-a cuprins ochii.
Pentru o fracţiune de secundă, am încercat să lupt împotriva luminii foarte stresantă. Desigur am eşuat. Arunc o privire în sus: întuneric. Îmi trece prin minte că acel întuneric constituia uşa mea de intrare în …ce o fi locul ăsta.
De după lumină se auzeau nişte paşi apăsaţi. Se îndreptau spre mine, nu foarte grabiţi.
-E cineva acolo? –ţip ca bezmetica, conştientă de faptul că acţiunea tocmai consumată însemna sinucidere-
Acum asteptam ca vreo creatură să mă devoreze… Poate nişte vârcolaci sau vampiri sau, cine ştie, extratereştrii. Părea mai amuzant în filme. Acum nu speram decât la un infarct rezonabil şi plăcut în situaţia dată. Ştiam şi că acesta nu mă va onora cu prezenţa…Niciodată nu apare când ai nevoie de el.
În sfera luminii intrase o siluetă relativ mare, aparent de om. Detaliile îmi erau imposibil de distins. Lumina infernală îşi făcea treaba bine.
~Clar… Adio lume crudă!~
-Cine eşti şi ce vrei de la mine?! –spun cu vocea jumatate stinsă de clasica teamă-
Presupusul om se apropie de mine, dar se întoarce pentru o clipă cu faţa spre lumină:
-Ce aţi făcut cu luminile astea, retardaţilor? –ţipa iritată o voce de bărbat, adresându-se persoanelor de după lumină. Încă o ciudaţenie: limba vorbită de acest “ceva†era…ENGLEZA-
-Nu tu spuneai, şefu, că trebuie să părem moderni, misterioşi şi dotaţi? –replică o voce de băiat cu o falsă inocenţă-
-Păi chiar sunteţi dotaţi! Dotaţi cu creiere de gaină! –spune vocea matură, foarte calmă- Melissa, bun venit in coteţul nostru!
-Dar şefu, dacă noi suntem găini, tu eşti porcul? –întrebă aceeaşi voce de mai devreme-
Luminile mai slăbiseră, spre fericirea mea. Ochii mei se puteau odihni în sfârşit.
Pe parcursul dialogului (în ENGLEZA…), eu, îngheţată de groază, simţeam că sfarşitul îmi este aproape. Sincer acum… ce altceva poţi simţi? Totuşi mă liniştise faptul că erau oameni acolo, nu creaturile din filmele de groază.
-Nu-ţi fie teamă! Ei sunt doar nişte găini şi eu, un porc nevinovat –spuse personajul din faţa mea-
În sfârşit am fost în stare să privesc. Acum într-adevar vedeam multe. În primul rând cel din faţa mea arăta de cam 20-23 de ani, păr şaten închis, destul de scurt, coafat ţepi, ochii albaştrii, faţa cuprinsă de o iubire prietenească, sinceră, accentuată de un zâmbet blând. Atât pot spune deocamdată despre această persoană. În spatele lui se afla o fată cu părul de lungime medie, puţin ondulat, negru, îmbrăcată într-o rochiţa roşie cu dantela neagră, cam de vârsta mea. Un zâmbet larg ii caracteriza faţa ~ zâmbet adresat mie, fireşte~.
Undeva într-un colt, se mai afla un băiat blond cu ochi albaştrii. Mi-am amintit că aceea era direcţia de unde venise lumina. Instantaneu am simţit cum o ură ptofundă se naşte pentru acel cretin. Cu mâinile încolăcite, privea absent zborul unei muşte ~O activitate potrivită pentru el~.
-Bună! Sunt Vivianne. Tu trebuie să fi Melissa –se repezise fără milă persoana din spatele băiatului brunet, adoptând, de asemenea, o engleză cu accente franţuzeşti-
-Aaa…da…
-ÎNCÂNTAAAAAAT! Mă bucur ca nu sunt singură fată de aici –spuse ea cu gingiile la vedere datorită zâmbetului imens-
Mă bucuram că la capitolul “Limbi straine†ma descurcam foarte bine, pentru că engleza ei suna ca o limbă străină.
În clipa următoare am mai privit odată încăperea. Acum că-mi recăpătasem în întregine vederea, am putut să observ că acest buncăr era împopoţonat de tehnologie de ultimă oră.
Blondul din colţul încăperii era înconjurat de trei calculatoare imense. Tavanul deţinea tot felul de ciudăţenii ce luminau enervant. Din câte puteam vedea, supravegheau toată lumea.
-Nu te speria! Te vei obişnui cu ce-i aici in scurt timp –Vivianne-
-Sincer, vroiam să ţip… -adaug cu sinceritate-
Între timp se apropie şi băiatul care-mi vorbise prima dată:
-Eu sunt Alexander.
- Şeful nostru –spuse Vivianne sprijinindu-şi cotul de umărul lui, fiind nevoită să se ridice pe vârfuri pentru realizarea acţiunii-
-Şeful vostru?... –întreb-
-Şi al tău de acum.
-Stai aşa… cum adică?... În ce ne conduce?
-Păi te afli la unul din sediile agenţiei P.I.T.B –spune ea cu o seninătate extraordinară-
-Poftim? Am crezut că vreţi să faceţi o glumă proastă. Deci calculatoarele nu sunt din carton? Adică, pe acela l-am văzut la televizor acum 2 zile ca cea mai performantă maşinărie din lume sau ceva de genul ăsta…
-Două zile? Noi il avem de o lună… Ciudat. Şi nu, nu sunt din carton –râse scurt Vivianne-
-CE? Şi ce caut eu aici? Şi cum va fi el şeful meu? Şi de ce eu? Şi pot să jur si pe Daisuke că visez un coşmar al dracului de real!
-Nu eşti obligată să intrii, dar avem nevoie de tine şi lumea la fel! –intervine Alexander cu o privire de caţeluş plouat-
-S-s-să ştiu mai întâi despre ce este vorba… -spun dezorientată complet (căzusem în capcana mocii drăgălaşe)-
-Păi această agenţie apară sănătatea pământului şi păstrează pacea între cele două popoare ce convieţuiesc pe planetă. Prin electricitate, vânt, apă, foc, pământ, sunet şi întuneric, putem crea condiţii artificiale pentru planetă. Ne adunăm aici, cei mai puternici luptători, pentru a ne proteja planeta. P.I.T.B. are o traducere foarte seacă, dar de o mare valoare –explică Alexander, ca şi cum ar fi repetat această poezie de ani de zile-
-Anume? Ce traducere? –întreb-
-Peace Is The Best (Pacea este cea mai bună) –îmi răspunde Vivianne dându-şi ochii peste cap, vizibil nemulţumită de numele agenţiei-
-Nu-mi mai comenta’i, v[ rog. Nu am putut alege nimic mai elaborat tot din vina voastr[ –se apar[ Alexander-
-Dar ia stai puţin…Doua lumi?
-Cea reală şi cea magică, de obicei nemulţumită de schimbările pe care oamenii le fac planetei –explică Alexander- Echipa este alcătuită de obicei din 2-3 membrii. Până acum am “colectat†agenţii de electricitate, vânt, foc, întuneric şi… dacă avem noroc vom avea şi apa.
-Hah? … Şi cine e apa?
-Păi tu ai abilităţiile necesare pentru a deveni agentul apei –şi uite-l dinnou cum reuşeşte să mă convingă de faptul că psihicul meu nu o va mai duce mult-
Niciodată prin creier nu-mi trecuse că voi fi vreodată super-woman sau ceva de genul. Era o porcărie… Una adevărată. Adică eu…fata jumătate băiat, salvatoare a lumii…Cum se poate întâmpla aşa ceva??? Şi exact mie!
“Heeei, gata! M-aÅ£i prins. Să apară camerele. Am terminat cu bâlciul. Nu vreau să prelungesc satisfacÅ£ia celor ce-mi fac aÅŸa ceva. De ce dracului nu mai apar camerele ÅŸi bufonii ăia cretini care să-mi comfirme dorin’ele? De ce nu e asta o farsă? Doamne, jur să nu mai ignor pe nimeni niciodată, să învăt matematică, ÅŸi să nu mai traumatizez copiii care alungă căţeii de pe stradă. Jur, dar te rog scoate-mă de aici!!!â€
Multumesc INCA ODATA >:D<
Capitolul II: Surprize
În clipa următoare mi-am deschis ochii. Ce am văzut? Multe, dar eram prea şocată să conştientizez ceea ce priveam. Eram ameţită de intensitatea unimirii prin care inima mea trecuse eroină. Ştiam un singur lucru: căderea a durat în jur de 10 secunde.
Am aterizat pe ceva moale. Parea a fi un fel de tranbulina sau ceva asemănător.
~Eu pic într-o navă extraterestră şi mă gândesc ce am sub fund…Inteligent.~
Începeam să-mi revin în simţiri, dar nu şi ochii mei atacaţi de o lumină orbitoare. Târziu am realizat existenţa acestei lumini, dar şi când am făcut-o, o durere îngrozitoare mi-a cuprins ochii.
Pentru o fracţiune de secundă, am încercat să lupt împotriva luminii foarte stresantă. Desigur am eşuat. Arunc o privire în sus: întuneric. Îmi trece prin minte că acel întuneric constituia uşa mea de intrare în …ce o fi locul ăsta.
De după lumină se auzeau nişte paşi apăsaţi. Se îndreptau spre mine, nu foarte grabiţi.
-E cineva acolo? –ţip ca bezmetica, conştientă de faptul că acţiunea tocmai consumată însemna sinucidere-
Acum asteptam ca vreo creatură să mă devoreze… Poate nişte vârcolaci sau vampiri sau, cine ştie, extratereştrii. Părea mai amuzant în filme. Acum nu speram decât la un infarct rezonabil şi plăcut în situaţia dată. Ştiam şi că acesta nu mă va onora cu prezenţa…Niciodată nu apare când ai nevoie de el.
În sfera luminii intrase o siluetă relativ mare, aparent de om. Detaliile îmi erau imposibil de distins. Lumina infernală îşi făcea treaba bine.
~Clar… Adio lume crudă!~
-Cine eşti şi ce vrei de la mine?! –spun cu vocea jumatate stinsă de clasica teamă-
Presupusul om se apropie de mine, dar se întoarce pentru o clipă cu faţa spre lumină:
-Ce aţi făcut cu luminile astea, retardaţilor? –ţipa iritată o voce de bărbat, adresându-se persoanelor de după lumină. Încă o ciudaţenie: limba vorbită de acest “ceva†era…ENGLEZA-
-Nu tu spuneai, şefu, că trebuie să părem moderni, misterioşi şi dotaţi? –replică o voce de băiat cu o falsă inocenţă-
-Păi chiar sunteţi dotaţi! Dotaţi cu creiere de gaină! –spune vocea matură, foarte calmă- Melissa, bun venit in coteţul nostru!
-Dar şefu, dacă noi suntem găini, tu eşti porcul? –întrebă aceeaşi voce de mai devreme-
Luminile mai slăbiseră, spre fericirea mea. Ochii mei se puteau odihni în sfârşit.
Pe parcursul dialogului (în ENGLEZA…), eu, îngheţată de groază, simţeam că sfarşitul îmi este aproape. Sincer acum… ce altceva poţi simţi? Totuşi mă liniştise faptul că erau oameni acolo, nu creaturile din filmele de groază.
-Nu-ţi fie teamă! Ei sunt doar nişte găini şi eu, un porc nevinovat –spuse personajul din faţa mea-
În sfârşit am fost în stare să privesc. Acum într-adevar vedeam multe. În primul rând cel din faţa mea arăta de cam 20-23 de ani, păr şaten închis, destul de scurt, coafat ţepi, ochii albaştrii, faţa cuprinsă de o iubire prietenească, sinceră, accentuată de un zâmbet blând. Atât pot spune deocamdată despre această persoană. În spatele lui se afla o fată cu părul de lungime medie, puţin ondulat, negru, îmbrăcată într-o rochiţa roşie cu dantela neagră, cam de vârsta mea. Un zâmbet larg ii caracteriza faţa ~ zâmbet adresat mie, fireşte~.
Undeva într-un colt, se mai afla un băiat blond cu ochi albaştrii. Mi-am amintit că aceea era direcţia de unde venise lumina. Instantaneu am simţit cum o ură ptofundă se naşte pentru acel cretin. Cu mâinile încolăcite, privea absent zborul unei muşte ~O activitate potrivită pentru el~.
-Bună! Sunt Vivianne. Tu trebuie să fi Melissa –se repezise fără milă persoana din spatele băiatului brunet, adoptând, de asemenea, o engleză cu accente franţuzeşti-
-Aaa…da…
-ÎNCÂNTAAAAAAT! Mă bucur ca nu sunt singură fată de aici –spuse ea cu gingiile la vedere datorită zâmbetului imens-
Mă bucuram că la capitolul “Limbi straine†ma descurcam foarte bine, pentru că engleza ei suna ca o limbă străină.
În clipa următoare am mai privit odată încăperea. Acum că-mi recăpătasem în întregine vederea, am putut să observ că acest buncăr era împopoţonat de tehnologie de ultimă oră.
Blondul din colţul încăperii era înconjurat de trei calculatoare imense. Tavanul deţinea tot felul de ciudăţenii ce luminau enervant. Din câte puteam vedea, supravegheau toată lumea.
-Nu te speria! Te vei obişnui cu ce-i aici in scurt timp –Vivianne-
-Sincer, vroiam să ţip… -adaug cu sinceritate-
Între timp se apropie şi băiatul care-mi vorbise prima dată:
-Eu sunt Alexander.
- Şeful nostru –spuse Vivianne sprijinindu-şi cotul de umărul lui, fiind nevoită să se ridice pe vârfuri pentru realizarea acţiunii-
-Şeful vostru?... –întreb-
-Şi al tău de acum.
-Stai aşa… cum adică?... În ce ne conduce?
-Păi te afli la unul din sediile agenţiei P.I.T.B –spune ea cu o seninătate extraordinară-
-Poftim? Am crezut că vreţi să faceţi o glumă proastă. Deci calculatoarele nu sunt din carton? Adică, pe acela l-am văzut la televizor acum 2 zile ca cea mai performantă maşinărie din lume sau ceva de genul ăsta…
-Două zile? Noi il avem de o lună… Ciudat. Şi nu, nu sunt din carton –râse scurt Vivianne-
-CE? Şi ce caut eu aici? Şi cum va fi el şeful meu? Şi de ce eu? Şi pot să jur si pe Daisuke că visez un coşmar al dracului de real!
-Nu eşti obligată să intrii, dar avem nevoie de tine şi lumea la fel! –intervine Alexander cu o privire de caţeluş plouat-
-S-s-să ştiu mai întâi despre ce este vorba… -spun dezorientată complet (căzusem în capcana mocii drăgălaşe)-
-Păi această agenţie apară sănătatea pământului şi păstrează pacea între cele două popoare ce convieţuiesc pe planetă. Prin electricitate, vânt, apă, foc, pământ, sunet şi întuneric, putem crea condiţii artificiale pentru planetă. Ne adunăm aici, cei mai puternici luptători, pentru a ne proteja planeta. P.I.T.B. are o traducere foarte seacă, dar de o mare valoare –explică Alexander, ca şi cum ar fi repetat această poezie de ani de zile-
-Anume? Ce traducere? –întreb-
-Peace Is The Best (Pacea este cea mai bună) –îmi răspunde Vivianne dându-şi ochii peste cap, vizibil nemulţumită de numele agenţiei-
-Nu-mi mai comenta’i, v[ rog. Nu am putut alege nimic mai elaborat tot din vina voastr[ –se apar[ Alexander-
-Dar ia stai puţin…Doua lumi?
-Cea reală şi cea magică, de obicei nemulţumită de schimbările pe care oamenii le fac planetei –explică Alexander- Echipa este alcătuită de obicei din 2-3 membrii. Până acum am “colectat†agenţii de electricitate, vânt, foc, întuneric şi… dacă avem noroc vom avea şi apa.
-Hah? … Şi cine e apa?
-Păi tu ai abilităţiile necesare pentru a deveni agentul apei –şi uite-l dinnou cum reuşeşte să mă convingă de faptul că psihicul meu nu o va mai duce mult-
Niciodată prin creier nu-mi trecuse că voi fi vreodată super-woman sau ceva de genul. Era o porcărie… Una adevărată. Adică eu…fata jumătate băiat, salvatoare a lumii…Cum se poate întâmpla aşa ceva??? Şi exact mie!
“Heeei, gata! M-aÅ£i prins. Să apară camerele. Am terminat cu bâlciul. Nu vreau să prelungesc satisfacÅ£ia celor ce-mi fac aÅŸa ceva. De ce dracului nu mai apar camerele ÅŸi bufonii ăia cretini care să-mi comfirme dorin’ele? De ce nu e asta o farsă? Doamne, jur să nu mai ignor pe nimeni niciodată, să învăt matematică, ÅŸi să nu mai traumatizez copiii care alungă căţeii de pe stradă. Jur, dar te rog scoate-mă de aici!!!â€