17-07-2010, 09:12 PM
Oke, a sosit ziua confruntării 
, aş putea spune chiar că am emoţii. Mă duelez cu o foarte bună autoare, ceea ce e puţin intimidant. Oricum, uitaţi one shot-ul meu, sper ca cel mai bun să câştige.
Lectură Plăcută!
Priveam stelele ca şi cum aş face-o pentru prima dată, simţind că acolo este locul meu şi nu unde mă aflu în prezent. Percepeam o legătură strânsă între mine şi ele, nişte infinităţi ce nu sunt înţelese, ce le sunt atribuite puteri mai mult sau mai puţin aproape de adevăr. Uneori admirate în profunzime alteori atât de epuizate încât devin neobservabile. Îmi par aşa comune încât am impresia că devenind eu însumi o parte din ele întreaga mea existenţă, cât şi a lor, va prinde înţeles. Să devin bolta nesfârşitului era tot ce conta pentru mine, tot ce mă ţinea în viaţă.
Nu mai ţin minte numărul exact al încercărilor de a mă contopi cu stele, ţin minte doar rezultatul acestora. Sentimentul în momentul penetrării de către o forţă nevăzută cât şi claritatea vederii ce scădea pe cât înaintăm. Iar apoi, inconştienţa, urmând să mă trezesc prăbuşit în locuri stranii. Oh, acela era momentul ce îl detestam cel mai tare.
Simţindu-mi aripile greu de controlat mă las purtat de vânt până pe acoperişul unui bloc. Apoi, cu un urlet ce îmi era mult prea cunoscut, aripile-mi sunt absorbite de omoplaţi, dispărând. Descoperisem că-mi pot ascunde aripile de ceva secole, dar durerea ce ţi-o provoca nu devenise nici până azi suportabilă. Desigur, acest lucru mă ajută să rătăcesc printre mulţime, fără să nasc suspiciuni în privinţa a ce sunt cu adevărat. Poate că părul meu negru asemeni unei umbre sau ochii în permanenţă întunecaţi mai atrăgeau atenţia, dar nu cât să pornească o revoluţie. Semănam mai de grabă cu un adolescent în vârstă de saptisprezece ani, cu vise şi dorinţe mari în ce priveşte viitorul. Dar în realitate aş putea fi considerat vampir, datorită faptului că mă hrănesc cu sânge, însă lumina zilei pentru mine nu e un pericol. Aş putea fi privit ca un zeu, datorită invincibilităţii şi existenţei mele infinite, dar pentru oameni sunt mai de grabă un pericol şi nu o fiinţă venerabilă. Singura trăsătură care mi se potriveşte este al unui înger negru izgonit din paradis şi devenind în slujba lui satan. Da, probabil asta eram cu adevărat.
Aflându-mă pe marginile clădirii, privesc oraşul. Londra, cel mai important centru politic, cultural cât şi artistic al Regatului Unit. Găzduind de asemenea un centru internaţional al artelor, muzicii şi a unei culturi şi istorici deosebite. Liniştit şi posedând un aspect fictivi, acesta este un loc de care te desparţi cu greu.
Ascultam cu interes orchestra simfonică ce se auzea din depărtare, dar sunt întrerupt de glasul panicat al unui paznic de noapte.
- Copile, ce cauţi la ora asta aici? Îndepărtează-te de margini! Îmi ordonă el cu rigoare.
Mă întorc vizibil deranjat, respectând cu calm cerinţele lui şi apropiindu-mă lent de el. Nu ştia în ce fel să reacţioneze, dar în timp ce scotea carneţelul, având în gând să-mi ceară informaţii despre mine, eu m-am năpustit asupra lui. L-am apucat de gât şi l-am trântit cu capul de ciment, având dinţii încleştaţi şi mârâind exasperat. Mă deranjase, iar aşa ceva nu puteam trece cu vederea.
Încercând să inspire lacom nişte aer îmi zgâria mâna ce era încleştată în jurul gâtului, aşteptând ca strânsoarea să slăbească. Un val de furie incontrolabil mă făcu să-l sfâşii fără pic de milă, aruncându-l neavând o direcţie anume.
Îmi pierdusem iar controlul, eram conştient de asta. Înainte să apară celălalt gardian să vadă ce se întâmplase, eu deja alergam pe strada principală, lăsând locul cu pricina mult în spate.
Aceasta era a treia victimă în ultimele opt ore. Nu înţelegeam motivul, dar controlul meu era din ce în ce mai greu de stăpânit. Eram de şapte luni în Londra şi deja provocasem o serie de crime ce nu-şi aveau răspuns pentru locuitorii oraşului. Ştiam că va trebui să plec curând, altfel exista şansa să fiu prins. Cu toate că aproape îmi venea să plâng, mi-am luat la revedere şi mi-am înălţat aripile lăsându-mă condus de instinct.
Călătoriile noaptea sunt întotdeauna încântătoare, briza de vară este plăcută în acea hipnoză provocată de stele ce-mi par licurici. Ziua sunt obligat să merg pe jos, aripile negre în acea lumină arzătoare sunt mai mult decât sesizabile. Rareori, se mai întâmplă să găsesc o creatură asemeni mie, amintindu-mi că nu sunt singurul. Ne aruncăm priviri pline de ură după care ne îndepărtam cu repeziciune înainte ca unul din noi să-şi piardă controlul şi să sară la luptă. Mi se întâmplase acest lucru o dată, se sfârşi prin abandonare de către cel cu care luptam, dar eram amândoi conştienţi de dezastrul pe care îl provocasem, cât şi nenumăratele fiinţe ce-şi pierduseră viaţa din pricina furiei noastre. Oh, ce plăcut e sunetul lichidului roşiatic ce se scurge din acei muritori.
Pierdut în gânduri nu observasem că zburam pe deasupra unui nou oraş ce nu-i cunoşteam identitatea. Nu era mare, parând genul desprins de restul lumii, singuratic, dar având acel joculeţ de lumini care îl ţineau în viaţă. Îmi plăcea, hotărându-mă să rămân aici o vreme.
Am alunecat uşor printre clădiri până am simţit cimentul sub picioare, ascunzându-mi aripile acompaniat de acelaşi urlet care, de data asta, mă făcu să cad în genunchi. Când m-am ridicat am simţit o lovitură puternică în abdomen ca mai apoi să cad la pământ forţat de acea greutate. Tocmai voiam să ucid acea creatură dar braţele moi şi calde ce tocmai mă îmbrăţişară îmi paralizară orice gest.
- Te rog, ajută-mă! Îmi spuse cu un glas firav dar plin de durere.
Eram confuz şi nu ştiam la ce se referea. M-am ridicat odată cu ea, refuzând să-mi de-a drumul. Şi-a ascuns privirea înfricoşată în umărul meu, intensificând îmbrăţişarea. Tocmai voiam să o întreb ce s-a întâmplat dar răspunsul îmi apăru pe neaşteptate, surprinzându-mă. Un bărbat în vârstă de treizeci de ani ne privea parcă înnebunit, ţinând în mână un cuţit, lama strălucind în lumina lunii. Avea în el o dorinţă înflăcărată de a ucide, necunoscând nici o forţă care l-ar putea împiedica. Ţinând în braţe micuţa fiinţă temătoare am simţit ceva necunoscut, o dorinţă involuntară de a o apăra. Am privit-o. Ochii ei cristalini de culoarea smaraldului ce vărsau cascade de lacrimi parcă mă implorau să nu o părăsesc. Am simţit cum îmi clocoteşte sângele în vene, cum eram în stare să distrug o localitate întreagă doar ca să o protejez. În momentul când bărbatul sării cu cuţitul i-am prins braţul, sucindu-l şi înfingându-i propria arma în spate. Acesta căzu neputincios pe jos, gemând şi încercând să scape de durere. Imediat după, am luat-o pe fată în braţe şi am fugit din acel loc. Când ne-am oprit mi-a mulţumit, afişând un zâmbet care mă vrăjii.
- Ce cauţi la o oră aşa târzie afară? Îmi permit eu să o întreb grijuliu.
Aceasta chicoti, apoi mă lua de mână şi mă trase după ea. Mergeam unul lângă altul, încă ţinându-ne de mână, într-o plimbare necunoscută.
- Îmi plac plimbările noaptea. Îmi spuse având un zâmbet jucăuş. Dar tu?
- Hm, neaşteptată întrebare având în vedere că te-am salvat.
Aceasta începu să râdă, ducându-mă cu gândul la un clopoţel în noapte.
- Aşa e, iartă-mă!
Era plină de viaţă şi emana o stranie dispoziţie de vigoare. Părea ca acea înfăţişare de teamă şi înfricoşare pe care mi-o arată cu ceva timp înainte nici nu existase.
Mi-o imaginam zburând alături de mine deasupra câmpiilor pline de flori tropicale, o imagine care mă făcu să înţeleg că dorinţa mea se schimbase. Nu mai voiam să devin o stea, voiam să rămân alături de muritoarea care m-a făcut să simt, pentru întâia oară, doleanţa de a proteja pe cineva.
- Mă numesc Angela. Îmi spune ea dintr-o dată.
- Deosebit nume, dar ţi se potriveşte în profunzime. Spun eu încercând să-i câştig simpatia. Ryan, încântat.
Îşi mişca braţul, amintindu-mi că încă ne ţineam de mână. Fusesem distras încât nu realizasem ca strânsoarea pentru ea devenea ceva dureros. Am zâmbit, cerându-mi scuze.
Am continuat să vorbim până în zori, povestind despre diverse lucruri mai mult sau mai puţin interesante, apoi ne-am despărţit. Îmi promisese că ne vom revedea, dar nu spusese exact când.
Deveneam dependent de ea cu fiecare minut ce trecea. Parfumul ei, zâmbetul ei, ba chiar şi gesturile ei îmi rămăseseră întipărite în minte.
O întreagă săptămână am aşteptat să o reîntâlnesc, începând chiar să o caut eu. Era inutil!
Apoi, într-o seară răcoroasă, am întâlnit-o stând pe o verandă şi privind luna. Acea privire visătoare şi acel păr blond fluturând, îmi era imposibil să-i rezist. Ah, dar ce spun eu, eram pregătit să mor pentru ea.
Observându-mă, s-a întors să-mi ofere cel mai cald zâmbet, invitându-mă lângă ea. Atunci, m-am hotărât să-i destăinui secretul meu, şi nu aveam să regret.
***
Plimbând-o în braţe deasupra oraşului, simţeam ca lângă ea am tot ce-mi trebuie. Era fascinată de tot ce o înconjura şi nu arata nici un fel de spaimă. Ţineam în braţe un înger ce-mi iertase toate păcatele, purificându-mă. Stelele, care odată îmi reflectau existenta, acum deveniseră doar simpli martori. Probabil devenisem egoist, faptului că o privam de viaţa ei normală doar ca să-mi satisfac eu plăcerea de a o avea alături de mine trebuia să mă facă să mă simt vinovat, dar nu se întâmpla asta. Eram înnebunit după zâmbetul ei iar acest lucru îmi dădea de înţeles că şi ei îi făcea plăcere să stea lângă mine.
Astfel trecuse o lună de când eu şi Angela ne cunoscusem, eu oferindu-i o viaţă magică ~aşa cum o numea ea~ iar ea oferindu-mi mie un scop de a trăi.
Urma să ne întâlnim la miezul nopţii în fata pieţii centrale, explicându-mi că are ceva important să-mi spună. Aşteptam nerăbdător asemeni unui copil ce urma să primească un cadou. Mă întrebam ce voia să-mi spună, de fapt, chiar eu voiam să-mi exprim sentimentele şi să-i spun cât de mult o iubesc. Eram convins că şi ea simte la fel, probabil chiar asta voia să-mi şi spună. Oh, gândul acesta îmi dădu un aspect stângaci. Stând lângă ea, mă transformam inconştient într-un muritor.
Am zâmbit bucuros când am văzut-o apropiindu-se, la fel de elegantă şi pasionala ca întotdeauna. Mi-a sărit în braţe, eu răspunzându-i spontan.
- Deci, ce voiai să-mi spui? Întreb dorind să o aud pe ea prima.
- Ryan, poţi să-mi arăţi aripile?
- De ce? ÃŽntreb eu confuz.
- Doar fă-o, te rog! Continuă ea.
Am acceptat, încercând să rezist durerii antipatice. I-am zâmbit când am văzut-o captivată, fericirea ei devenise pentru mine ca sângele nativ al unui prunc.
Am văzut-o ducându-se în spatele meu, examinând şi atingând penele ce nu încetau să o uimească. Ştiam că nu înţelege cum e posibil aşa ceva, chiar ea mă întrebase cu ceva timp în urmă, dar nici chiar eu nu ştiam răspunsul. Am lăsat-o să inspecteze, aşteptând răbdător.
- Oh Ryan, eşti aşa naiv. O aud spunând printre chicote, iar înainte să apuc să reacţionez simt cum sunt respins de realitate. Angela îmi tăia aripile, fără să-mi dea vreo explicaţie. Lama cuţitului îmi străpunse carnea, cazând paralizat pe asfaltul rece. O vedeam cum ţine victorioasă aripile în braţe, continuând să râdă. Voiam să-i vorbesc, dar simţeam că e în zadar.
Ah, dar avea atâta dreptatea. Cum am putut fi aşa naiv? Ajunsesem să-i spun totul despre mine, încât acum mă cunoştea chiar mai bine decât o făceam eu. Descoperise lucruri pe care eu nici nu le bănuiam, dar nu mi le împărtăşise. Profitase de încrederea pe care eu i-o oferisem, ignorând ceea ce simţeam pentru ea.
Mă trădase!
Apoi, încercând să mă refugiez în stele, am pornit în sus, dar fără aripi. De această dată nu mai exista nici o forţă care să mă împiedice, iar stelele parcă se deschiseră în faţa mea, fiind orbit de strălucirea lor.
Nu am putut intelege fapta Angelei, dar prin aceasta întâmplare, am putut anticipa cele mai umane emoţii pe care nu le mai simţisem până acum ~ iubirea, pasărea şi trădarea. ~
Îi eram recunoscător pentru asta şi am realizat că încă o iubeam. Îmi luase un lucru, dar îmi oferise alte două în schimb.
, aş putea spune chiar că am emoţii. Mă duelez cu o foarte bună autoare, ceea ce e puţin intimidant. Oricum, uitaţi one shot-ul meu, sper ca cel mai bun să câştige.Lectură Plăcută!
Ingenuu
Priveam stelele ca şi cum aş face-o pentru prima dată, simţind că acolo este locul meu şi nu unde mă aflu în prezent. Percepeam o legătură strânsă între mine şi ele, nişte infinităţi ce nu sunt înţelese, ce le sunt atribuite puteri mai mult sau mai puţin aproape de adevăr. Uneori admirate în profunzime alteori atât de epuizate încât devin neobservabile. Îmi par aşa comune încât am impresia că devenind eu însumi o parte din ele întreaga mea existenţă, cât şi a lor, va prinde înţeles. Să devin bolta nesfârşitului era tot ce conta pentru mine, tot ce mă ţinea în viaţă.
Nu mai ţin minte numărul exact al încercărilor de a mă contopi cu stele, ţin minte doar rezultatul acestora. Sentimentul în momentul penetrării de către o forţă nevăzută cât şi claritatea vederii ce scădea pe cât înaintăm. Iar apoi, inconştienţa, urmând să mă trezesc prăbuşit în locuri stranii. Oh, acela era momentul ce îl detestam cel mai tare.
Simţindu-mi aripile greu de controlat mă las purtat de vânt până pe acoperişul unui bloc. Apoi, cu un urlet ce îmi era mult prea cunoscut, aripile-mi sunt absorbite de omoplaţi, dispărând. Descoperisem că-mi pot ascunde aripile de ceva secole, dar durerea ce ţi-o provoca nu devenise nici până azi suportabilă. Desigur, acest lucru mă ajută să rătăcesc printre mulţime, fără să nasc suspiciuni în privinţa a ce sunt cu adevărat. Poate că părul meu negru asemeni unei umbre sau ochii în permanenţă întunecaţi mai atrăgeau atenţia, dar nu cât să pornească o revoluţie. Semănam mai de grabă cu un adolescent în vârstă de saptisprezece ani, cu vise şi dorinţe mari în ce priveşte viitorul. Dar în realitate aş putea fi considerat vampir, datorită faptului că mă hrănesc cu sânge, însă lumina zilei pentru mine nu e un pericol. Aş putea fi privit ca un zeu, datorită invincibilităţii şi existenţei mele infinite, dar pentru oameni sunt mai de grabă un pericol şi nu o fiinţă venerabilă. Singura trăsătură care mi se potriveşte este al unui înger negru izgonit din paradis şi devenind în slujba lui satan. Da, probabil asta eram cu adevărat.
Aflându-mă pe marginile clădirii, privesc oraşul. Londra, cel mai important centru politic, cultural cât şi artistic al Regatului Unit. Găzduind de asemenea un centru internaţional al artelor, muzicii şi a unei culturi şi istorici deosebite. Liniştit şi posedând un aspect fictivi, acesta este un loc de care te desparţi cu greu.
Ascultam cu interes orchestra simfonică ce se auzea din depărtare, dar sunt întrerupt de glasul panicat al unui paznic de noapte.
- Copile, ce cauţi la ora asta aici? Îndepărtează-te de margini! Îmi ordonă el cu rigoare.
Mă întorc vizibil deranjat, respectând cu calm cerinţele lui şi apropiindu-mă lent de el. Nu ştia în ce fel să reacţioneze, dar în timp ce scotea carneţelul, având în gând să-mi ceară informaţii despre mine, eu m-am năpustit asupra lui. L-am apucat de gât şi l-am trântit cu capul de ciment, având dinţii încleştaţi şi mârâind exasperat. Mă deranjase, iar aşa ceva nu puteam trece cu vederea.
Încercând să inspire lacom nişte aer îmi zgâria mâna ce era încleştată în jurul gâtului, aşteptând ca strânsoarea să slăbească. Un val de furie incontrolabil mă făcu să-l sfâşii fără pic de milă, aruncându-l neavând o direcţie anume.
Îmi pierdusem iar controlul, eram conştient de asta. Înainte să apară celălalt gardian să vadă ce se întâmplase, eu deja alergam pe strada principală, lăsând locul cu pricina mult în spate.
Aceasta era a treia victimă în ultimele opt ore. Nu înţelegeam motivul, dar controlul meu era din ce în ce mai greu de stăpânit. Eram de şapte luni în Londra şi deja provocasem o serie de crime ce nu-şi aveau răspuns pentru locuitorii oraşului. Ştiam că va trebui să plec curând, altfel exista şansa să fiu prins. Cu toate că aproape îmi venea să plâng, mi-am luat la revedere şi mi-am înălţat aripile lăsându-mă condus de instinct.
Călătoriile noaptea sunt întotdeauna încântătoare, briza de vară este plăcută în acea hipnoză provocată de stele ce-mi par licurici. Ziua sunt obligat să merg pe jos, aripile negre în acea lumină arzătoare sunt mai mult decât sesizabile. Rareori, se mai întâmplă să găsesc o creatură asemeni mie, amintindu-mi că nu sunt singurul. Ne aruncăm priviri pline de ură după care ne îndepărtam cu repeziciune înainte ca unul din noi să-şi piardă controlul şi să sară la luptă. Mi se întâmplase acest lucru o dată, se sfârşi prin abandonare de către cel cu care luptam, dar eram amândoi conştienţi de dezastrul pe care îl provocasem, cât şi nenumăratele fiinţe ce-şi pierduseră viaţa din pricina furiei noastre. Oh, ce plăcut e sunetul lichidului roşiatic ce se scurge din acei muritori.
Pierdut în gânduri nu observasem că zburam pe deasupra unui nou oraş ce nu-i cunoşteam identitatea. Nu era mare, parând genul desprins de restul lumii, singuratic, dar având acel joculeţ de lumini care îl ţineau în viaţă. Îmi plăcea, hotărându-mă să rămân aici o vreme.
Am alunecat uşor printre clădiri până am simţit cimentul sub picioare, ascunzându-mi aripile acompaniat de acelaşi urlet care, de data asta, mă făcu să cad în genunchi. Când m-am ridicat am simţit o lovitură puternică în abdomen ca mai apoi să cad la pământ forţat de acea greutate. Tocmai voiam să ucid acea creatură dar braţele moi şi calde ce tocmai mă îmbrăţişară îmi paralizară orice gest.
- Te rog, ajută-mă! Îmi spuse cu un glas firav dar plin de durere.
Eram confuz şi nu ştiam la ce se referea. M-am ridicat odată cu ea, refuzând să-mi de-a drumul. Şi-a ascuns privirea înfricoşată în umărul meu, intensificând îmbrăţişarea. Tocmai voiam să o întreb ce s-a întâmplat dar răspunsul îmi apăru pe neaşteptate, surprinzându-mă. Un bărbat în vârstă de treizeci de ani ne privea parcă înnebunit, ţinând în mână un cuţit, lama strălucind în lumina lunii. Avea în el o dorinţă înflăcărată de a ucide, necunoscând nici o forţă care l-ar putea împiedica. Ţinând în braţe micuţa fiinţă temătoare am simţit ceva necunoscut, o dorinţă involuntară de a o apăra. Am privit-o. Ochii ei cristalini de culoarea smaraldului ce vărsau cascade de lacrimi parcă mă implorau să nu o părăsesc. Am simţit cum îmi clocoteşte sângele în vene, cum eram în stare să distrug o localitate întreagă doar ca să o protejez. În momentul când bărbatul sării cu cuţitul i-am prins braţul, sucindu-l şi înfingându-i propria arma în spate. Acesta căzu neputincios pe jos, gemând şi încercând să scape de durere. Imediat după, am luat-o pe fată în braţe şi am fugit din acel loc. Când ne-am oprit mi-a mulţumit, afişând un zâmbet care mă vrăjii.
- Ce cauţi la o oră aşa târzie afară? Îmi permit eu să o întreb grijuliu.
Aceasta chicoti, apoi mă lua de mână şi mă trase după ea. Mergeam unul lângă altul, încă ţinându-ne de mână, într-o plimbare necunoscută.
- Îmi plac plimbările noaptea. Îmi spuse având un zâmbet jucăuş. Dar tu?
- Hm, neaşteptată întrebare având în vedere că te-am salvat.
Aceasta începu să râdă, ducându-mă cu gândul la un clopoţel în noapte.
- Aşa e, iartă-mă!
Era plină de viaţă şi emana o stranie dispoziţie de vigoare. Părea ca acea înfăţişare de teamă şi înfricoşare pe care mi-o arată cu ceva timp înainte nici nu existase.
Mi-o imaginam zburând alături de mine deasupra câmpiilor pline de flori tropicale, o imagine care mă făcu să înţeleg că dorinţa mea se schimbase. Nu mai voiam să devin o stea, voiam să rămân alături de muritoarea care m-a făcut să simt, pentru întâia oară, doleanţa de a proteja pe cineva.
- Mă numesc Angela. Îmi spune ea dintr-o dată.
- Deosebit nume, dar ţi se potriveşte în profunzime. Spun eu încercând să-i câştig simpatia. Ryan, încântat.
Îşi mişca braţul, amintindu-mi că încă ne ţineam de mână. Fusesem distras încât nu realizasem ca strânsoarea pentru ea devenea ceva dureros. Am zâmbit, cerându-mi scuze.
Am continuat să vorbim până în zori, povestind despre diverse lucruri mai mult sau mai puţin interesante, apoi ne-am despărţit. Îmi promisese că ne vom revedea, dar nu spusese exact când.
Deveneam dependent de ea cu fiecare minut ce trecea. Parfumul ei, zâmbetul ei, ba chiar şi gesturile ei îmi rămăseseră întipărite în minte.
O întreagă săptămână am aşteptat să o reîntâlnesc, începând chiar să o caut eu. Era inutil!
Apoi, într-o seară răcoroasă, am întâlnit-o stând pe o verandă şi privind luna. Acea privire visătoare şi acel păr blond fluturând, îmi era imposibil să-i rezist. Ah, dar ce spun eu, eram pregătit să mor pentru ea.
Observându-mă, s-a întors să-mi ofere cel mai cald zâmbet, invitându-mă lângă ea. Atunci, m-am hotărât să-i destăinui secretul meu, şi nu aveam să regret.
***
Plimbând-o în braţe deasupra oraşului, simţeam ca lângă ea am tot ce-mi trebuie. Era fascinată de tot ce o înconjura şi nu arata nici un fel de spaimă. Ţineam în braţe un înger ce-mi iertase toate păcatele, purificându-mă. Stelele, care odată îmi reflectau existenta, acum deveniseră doar simpli martori. Probabil devenisem egoist, faptului că o privam de viaţa ei normală doar ca să-mi satisfac eu plăcerea de a o avea alături de mine trebuia să mă facă să mă simt vinovat, dar nu se întâmpla asta. Eram înnebunit după zâmbetul ei iar acest lucru îmi dădea de înţeles că şi ei îi făcea plăcere să stea lângă mine.
Astfel trecuse o lună de când eu şi Angela ne cunoscusem, eu oferindu-i o viaţă magică ~aşa cum o numea ea~ iar ea oferindu-mi mie un scop de a trăi.
Urma să ne întâlnim la miezul nopţii în fata pieţii centrale, explicându-mi că are ceva important să-mi spună. Aşteptam nerăbdător asemeni unui copil ce urma să primească un cadou. Mă întrebam ce voia să-mi spună, de fapt, chiar eu voiam să-mi exprim sentimentele şi să-i spun cât de mult o iubesc. Eram convins că şi ea simte la fel, probabil chiar asta voia să-mi şi spună. Oh, gândul acesta îmi dădu un aspect stângaci. Stând lângă ea, mă transformam inconştient într-un muritor.
Am zâmbit bucuros când am văzut-o apropiindu-se, la fel de elegantă şi pasionala ca întotdeauna. Mi-a sărit în braţe, eu răspunzându-i spontan.
- Deci, ce voiai să-mi spui? Întreb dorind să o aud pe ea prima.
- Ryan, poţi să-mi arăţi aripile?
- De ce? ÃŽntreb eu confuz.
- Doar fă-o, te rog! Continuă ea.
Am acceptat, încercând să rezist durerii antipatice. I-am zâmbit când am văzut-o captivată, fericirea ei devenise pentru mine ca sângele nativ al unui prunc.
Am văzut-o ducându-se în spatele meu, examinând şi atingând penele ce nu încetau să o uimească. Ştiam că nu înţelege cum e posibil aşa ceva, chiar ea mă întrebase cu ceva timp în urmă, dar nici chiar eu nu ştiam răspunsul. Am lăsat-o să inspecteze, aşteptând răbdător.
- Oh Ryan, eşti aşa naiv. O aud spunând printre chicote, iar înainte să apuc să reacţionez simt cum sunt respins de realitate. Angela îmi tăia aripile, fără să-mi dea vreo explicaţie. Lama cuţitului îmi străpunse carnea, cazând paralizat pe asfaltul rece. O vedeam cum ţine victorioasă aripile în braţe, continuând să râdă. Voiam să-i vorbesc, dar simţeam că e în zadar.
Ah, dar avea atâta dreptatea. Cum am putut fi aşa naiv? Ajunsesem să-i spun totul despre mine, încât acum mă cunoştea chiar mai bine decât o făceam eu. Descoperise lucruri pe care eu nici nu le bănuiam, dar nu mi le împărtăşise. Profitase de încrederea pe care eu i-o oferisem, ignorând ceea ce simţeam pentru ea.
Mă trădase!
Apoi, încercând să mă refugiez în stele, am pornit în sus, dar fără aripi. De această dată nu mai exista nici o forţă care să mă împiedice, iar stelele parcă se deschiseră în faţa mea, fiind orbit de strălucirea lor.
Nu am putut intelege fapta Angelei, dar prin aceasta întâmplare, am putut anticipa cele mai umane emoţii pe care nu le mai simţisem până acum ~ iubirea, pasărea şi trădarea. ~
Îi eram recunoscător pentru asta şi am realizat că încă o iubeam. Îmi luase un lucru, dar îmi oferise alte două în schimb.
Te-am observat uitându-te în sus, iar eu ţi-am luminat zâmbetul.
![[Imagine: 97943774.png]](http://img687.imageshack.us/i/97943774.png/)
~Thanks Rx~!~
Fa exact lucrul de care ti-e frica!