ETER

[candy_cane]

:)) Teru-chan.. am sa incerc sa iti satisfac curiozitatea cat pot de bine.. in plus, am inceput sa cam intru in pana de imaginatie.. s-ar putea sa dureze un pic pana sa pun urmatorul capitol, dar nu mai mult de doua zile. Daca ai intrebari, feel free to ask :D

Cap 8

Imaginea cu tărâmul acela spectaculos se evaporă o dată cu trecerea necurmată a secundelor, iar visele ei se amestecară. Culorile trecură din nou într-un gri ciudat, mohorât, iar singura imagine prezentă în capul ei era doar un coridor lung, strâmt, ce mirosea a canalizare. Probabil că duhoarea venea din afara tărâmului acesta ciudat al celor care trec din starea de somn în cea de veghe, dar ce mai conta dacă el se afla acolo, sufocând-o? Nu era normal să vrea să iasă din acel tunel care părea să se îngusteze la fiecare metru parcurs? Probabil că era, dar ea nu mai reuşea să iasă din acel loc strâmt care nu făcea decât să o înspăimânte.
-M-am m-ai aflat aici şi înainte, numai că atunci nu voiam cu atâta disperare să fug... Atunci o părăsiseră toate speranţele, iar dorinţa de a se vedea moartă, alăturându-li-se astfel celor dragi ei, pusese stăpânire pe ea. Încercase de mai multe ori să pună această idee morbidă în practică, mărturie fiind azi, toate cicatricile de pe mâini şi fişele medicale imposibil de lungi. Atunci, nu îi mai păsase de viitor, sau de trecut, doar durerea trecea prin venele ei, alimentându-i sufletul searbăd şi sfărâmat de atâtea lovituri năucitoare. Dar se ţinuse tare! Ceva nu o lăsase să se stingă în noaptea aceea în baia ei. Cineva trimisese după ajutoare iar ea încă trăia acum după acea zi înfricoşător de lungă.
Acum însă, după toate cele întâmplate, cu toate semnele pe care le avea, voia totuşi să părăsească acest loc, căci nu îi mai oferea decât sentimentul că face ceva greşit aflându-se acolo.
Îşi aminti motivele primei ei vizite: faptul că cel pe care îl plăcea părea să o considere o fiinţă neimportantă deşi luptau cot la cot. Ce o duruse atunci foarte tare, nu era comportamentul rece afişat de faţă cu ea, ci mai degrabă faptul că îi dădea speranţe nesfârşite ca apoi să i se sfarme fără încetare. Nu ţinuse niciodată la ea, nici măcar nu încercase să vadă în ea ceva mai mult decât o camaradă într-un război pueril.
# E vina ta! E vina ta că au murit atâţia! Cine te-a pus să ne bagi şi pe noi în povestea ta? ...# vocea lui, pe cât de speriată pe atât de îmfuriată, vibra pe lângă ea din pereţii acelui tunel al amintirilor dureroase.
-Mai departe Alex, mergi mai departe... se încurajă, deşi simţea cum vechile răni pe care le crezuse închise, începeau să sângereze.
Continuă să se târască, ca într-un final să observe că nu mai putea înainta. Tunelul acela voia să o ţină captivă între zidurile lui plângăreţe, să o sufoce cu mirosurile îngrozitoare ale trecutului ei, să o imobilizeze în durerea aceea care o caracterizase atât de multă vreme dar în care nu mai credea acum. Îi era ciudă că ajunsese să facă asemenea lucruri când părinţii ei o educaseră să fie o fire tare, stăpână pe sine.
-Nu mai contează! Mergi înainte acum cât încă mai poţi! Va exista cineva care va ţine la tine cu adevărat, şi îţi va vorbi din inimă! Trebuie să existe cineva care să îţi culeagă rămăşiţele din inima ta... începu să urle Alex, convinsă că aici îi va fi sfârşitul.
Numai că lumina din faţă se mărea cu fiecare forţare pe care o făcea, dar ea nu observa. Închisese ochii, vorbind către pereţii goi, care deja începuseră să se transforme, tunelul acela sărăcăcios în sentimente mai vesele surpându-se în urma ei. Nu îi mai era frică de acea parte din ea, dar dezgustul pentru simplitatea şi dramatismul din sentimentele ei creştea văzând cu ochii. Nu îşi dăduse seama până atunci cât de patetică fusese.
Chiar în momentul în care crezu că totul avea să o înghită, asta ca în orice coşmar născut din prea multă oboseală, atât sufletească cât şi psihică, totul se termină. Deschise ochii şi văzu tavanul îngălbenit de deasupra, respiraţia pe care şi-o ţinuse până atunci ieşind în gâfâituri scurte din corpul ei extenuat.
‚E clar că nu voi mai dormi de acum înainte cu atâta poftă!’ îşi spuse, acoperindu-şi ochii cu dosul mâinii drepte.
Tremura uşor, surprinsă că a scăpat de acea parte din ea.
„Nu e prima şi nici ultima confruntare pe care o vei avea cu sentimentele tale, ţuca! Ai de vinecat nişte răni care supurează încă decând ai plecat din acest loc. Nu le-ai acordat atenţie decât atunci când îţi ajungea cuţitul la os, singura rezolvare a problemelor pe care o găseai fiind lama sau caterul. Bine că nu te-ai gândit decât la astea... „
‚Greşeşti... M-am gândit de multe ori să îmi iau viaţa cu adevărat, dar ceva m-a oprit de fiecare dată...’
„Multă minte ţi-a mai trebuit ca să faci toate acele lucruri..” vocea micuţei din capul ei se ridica de acum în tonalităţi nebănuite aşa că Alex doar se întoarse pe o parte, întinzându-şi mâinile în faţă.
Dungi albe de diferite mărimi îi decorau nu numai încheieturile de la ambele mâini, ci tot antebraţul, formând diferite desene. Nu o făcuse înteţionat, dar bruneta îşi desenase cu lama pe mâna stângă o pasăre zburând, care mai apoi avea capul tăiat sau chiar ciopârţit de alte tăieturi. Pasărea aceea, deşi foarte complicată, se vindecase cel mai repede, şi rămânea până acum ca un tatuaj maroniu, cu contur alb. Pielea i se înnegrise pe alocuri, la încheieturi, dar ei nu îi mai păsase. Până şi acum vedea sângele curgându-i în pârâiaşe sclipitoare înspre degete ca nişte brăţări subţiri. Nu o duruse când se tăiase iar şi iar în acelaşi loc, de parcă ar fi căutat ceva ce pierduse.
Închise ochii, şi strânse din dinţi, înlăturând gândurile care o derajau mai tare decât se aşteptase. Îi era uşor greaţă, şi s-ar fi ridicat din imitaţia aceea de pat dacă nu s-ar fi simţit atât de sfârşită. Rănile de la umeri îi pulsau, iar pielea din acea zonă parcă îi luase foc.
ÃŽn plus, de abia se putea miÅŸca.
Un miros greu îi gâdilă nările, iar senzaţia de vomă reveni de două ori mai puternică, şi aproape că dădu afară din ea tot ceea ce nu mâncase de două zile dacă în cameră nu ar fi intrat în acel moment unul din vechii ei prieteni.
Se uită rugător la cel care venise să vadă ce mai face, dar parcă toate lucrurile din jurul ei se mişcau cu încetinitorul. Până să ajungă respectivul lângă patul ei ca să o întrebe de ce e aşa palidă, bruneta deja se aplecase peste marginea patului, vărsând tot din stomacul ei gol. Dar senzaţia aceea nu se domoli defel.
Febra puse stăpânire pe ea, dar în loc să simtă că corpul i se încălzeşte, Alex avea impresia că tot ce era în jurul ei se răcea. Dinţii începură să îi clănţăne, şi iar căzu într-un fel de semi-leşin, strângând în pumn medalionul de la Llyr deşi nu conştientiza că îl are.
‚Aş vrea să fii aici.. Tu cel care mi-ai zis că voi avea unde să mă întorc’ îşi puse ea o dorinţă, căci îl auzise pe acel vechi dragon războinic promiţându-i.
Ştia, în adâncul ei, că nu se va mai întoarce din bătălia care se apropia, dar stătea în natura umană să aibă măcar o fărâmă de speranţă. Dar până la bătălie trebuia să scape de starea aceasta ciudată în care se afla, şi să se antreneze, măcar un pic. Anii nu fuseseră prea blânzi cu memoria ei, şi uitase aproape tot ce învăţase de la tatăl ei. Uitase cât de bine se simţea ţinând în palmă patul greu al unui pistol, sau senzaţia aceea unică atunci când împuşca ceva. Bucuria vânătorii dispăruse cu totul din memoria ei, dar parcă nu voia să şi-o aducă aminte. Nu îi convenea, deşi nu ştia de unde venea acest sentiment, să mai ucidă creaturile acestea urâte care omorau oameni. Ceva nu era înregulă cu ei, dar nu ştia ce.
-Prea mulţi morţi... bolborosi în timp ce cei cinci se agitau pe lângă patul ei, neînţelegând de unde îi apăruseră aceste simtome.
‚Ceva vine încoace... Dar oare ce... ‚ se întrebă într-o doară, deşi ştia că hoardele de monştrii făceau pregătiri, nu departe de locul unde se aflau cei şase.
Îi era frică! Dintr-o dată, îi era frică...