ETER

[candy_cane]

Teru-chan!!! Arigatooooo!
Vei afla, macar in mare raspunsul la intrebarea ta, i promise you that ^^ Mersi ca esti totusi alaturi de aceasta poveste... celelalte fete m-au abandonat :-<
Si cum sa inchid minunata aventura a lui Alex? mai e mult pana la punctul culminant, asa ca, daca te mai intereseaza, stai alaturi de noi ^^

CAP 7

Visa. Era sigură că visa. Nici nu se punea problema că se întâmpla altceva! În niciun fel de realitate, paralelă sau perpendiculară cu cea din care tocmai plecase pe tărâmul viselor, nu se putea întâmpla una ca asta.
Stătea în vechea ei bancă de la şcoală, dreaptă, abia răsuflând, singură într-o clasă întunecată. Ştia că era în propriul ei corp şi nu în cel de copiliţă aşa cum crezuse la început când se trezise prinsă în această lume. Pentru că, deşi încerca să se convingă că era numai un vis inofensiv, în care cu siguranţă se va trezi îmbrăcată numai în lenjerie cu o droaie de copii hilizindu-se la ea, ştia că nu e vorba de asta. Ştia pentru că lucrurile care erau în jurul ei se tot mişcau, îşi schimbau forma, iar scena se modifica iar şi iar.
Simţea totuşi o prezenţă străină undeva lângă ea, deşi nu o putea localiza. Se simţea ca o prizonieră până şi în propriul corp. Dădu să spună ceva, numai ca să observe că nu putea deschide gura. Şi dacă ar fi fost numai asta ar fi rămas mai liniştită, dar pe ceea ce se putea chema tablă din faţa ei, imagini din trecutul ei rulau ca un film vechi, a cărui bandă s-a rupt în anumite locuri, fiind sudat cu scene ciudate. Nu o mai deranja acum să se uite la vechile ei amintiri, zâmbind trist la unele scene. Şi-ar fi dorit ca timpul să se fi oprit atunci, iar ceea ce îi legase în copilărie pe toţi şase să fi rezistat până acum. Nu ştia că exact acel lucru o chemase înapoi în lumea de care fugise cu ani în urmă, speriată, distrusă, singură şi rănită.
-ETER : Substanță ipotetică având proprietăți fizice contradictorii, care ar umple întregul spațiu și ale cărei oscilații ar constitui undele electromagnetice! o voce puternică, vibră prin aerul stătut, venind probabil chiar din ea, fără vreo importanţă anume pentru clipa de faţă, ca o ultimă adiere a unei lecţii demult uitate.
Respiraţia i se opri undeva în gât, în timp ce ea încerca să împingă panica înapoi. Vocea aceea era una pe care chiar nu voia să o mai audă vreodată. Din cauza ei tatăl ei murise, şi măcar dacă ar fi fost numai el, dar de-a lungul timpului atât de multe persoane îşi pierduseră viaţa luptând pentru o cauza ce se credea nobilă, încât spaima ei fu înlocuită aproape instantaneu cu o ură cumplită la adresa acelui lucru nevăzut.
-Nu mă mai interesează cauza asta! Va trebui să termin lupta pe care am început-o dar nu îmi voi lăsa copii să meargă pe acelaşi drum ca şi mine! Tata a fost obligat, dar nimic nu mă va obliga şi pe mine să fac asta! mârâi ea, la o cameră goală.
Totuşi, era un vis, de ce oare se războia cu închipuirea care se întâmpla să o bântuie exact atunci?
‘Dar nu e o închipuire… Chestia care se află acum în lumea asta şi care mă trage într-o alta, e cât se poate de reală. Şi ce e mai rău e că această creatură, care măcar de ar fi umană, are să îmi spună ceva! Nu vreau să aud! Nu vreau să mai fiu marioneta unei forţe pe care nu o înţeleg pe deplin’ tirada nebunească din capul ei se potolii abia când observă că îşi poate mişca mâinile şi picioarele.
Se ridică din locul acela blestemat şi începu să se uite în jurul ei, numai ca să nu vadă nimic. Toate lucrurile care existaseră cândva în acea parte a visului ei se estompau şi dispăreau. Se sperie, căci întunericul acela care înghiţea lucrurile din jurul ei se apropia de ea. Dădu să fugă către uşă, dar când o deschise, o masă neagră, aproape solidă căzu peste ea. Panica atinse atunci cote de neimaginat.
-Chiar crezi că poţi să te răzvrăteşti împotriva noastră, mică muritoare! un şuierat fără vreo inflexiune omenească o făcu să se chircească, căci o durere surdă începu exact în acelaşi moment să îi pulseze în corp.
-Da! reuşi să geamă tânăra, săltând uşor capul, numai ca să îşi dea seama că se afla undeva într-un spaţiu infinit, suspendată, iar în faţa ei, trei figuri albe pluteau de asemenea.
-Dridny! Avem nevoie de ea! Las-o în pace... o voce mai puţin ameninţătoare decât prima vibră până la ea.
Dacă nu ar fi fost om, capacitatea ei de percepţie fiind destul de redusă, poate că nu ar fi încercat să le găsească o definiţie. Creaturile acelea, deşi puternice, nu semănau a nimic întâlnit de ea până atunci. Copil fiind nici nu încercase, dar atunci povestea fusese alta. Acum voia cu orice preţ să scape de ei.
-Dacă nu ar fi aşa impertinentă... continuă, uşor jignit cel numit Dridny.
Totuşi, pentru a le oferi măcar o asemănare cu ceva, Alex se gândi că seamănă cu nişte elfi, înghiţiţi cu totul de o lumină orbitoare, astfel că păreau mai degrabă nişte becuri în mijlocul unui vid negru. Dridny era cel mai strălucitor, dar şi cel mai rece dintre cele trei lumini. În mintea ei, bruneta îşi spuse că era mascul, dar se putea înşela la fel de bine.
-Cine... Cine sunteţi? Ce sunteţi? întrebă, curiozitatea punând stăpânire pe ea.
Pufnind scurt, Dridny o lăsă să se ridice.
-Răspunde-i tu Nuf, dacă tot îţi place atât de mult spiritul ei... spune lumina cea puternică, uneia poate la fel de reci, dar mai puţin maiestuoase.
-Micuţo! Noi suntem apărătorii lumii voastre. Noi am creat şi ocrotit toate creaturile de pe această micuţă planetă căreia voi îi spuneţi Pământ. Noi am făcut această parte de univers, alături de multe altele! Eu guvernez asupra unei alte secţiuni, dar cazul vostru mi-a atras atenţia! Acelaşi lucru se poate spune şi despre Eryz, cea care ţine atât de mult la specia voastră deşi are o alta în grijă! cel numit Nuf istorisi pe scurt, umflându-se cu fiecare vorbă spusă.
-Dar ai m-ai întrebat asta o dată, micuţo! Chiar nu vrei să ne pui nici o întrebare mai specială? vocea caldă a singurei fete dintre cei trei susură până la ea.
Alex doar se uită la cei trei fără să scoată un cuvânt. Deci, cel responsabil pentru toată această vânătoare era cel atât de rece şi mândru, cel numit Dridny. Îşi încleştă dinţii, scrâşnind din ei, în speranţa că valul proaspăt de mânie care apăruse o dată cu conştientizarea acestei informaţii, şi tăcu pentru câteva secunde, cătând o întrebare potrivită.
‚Dacă îi întreb cum trebuie să sfârşesc războiul acesta pueril probabil că îi vor da un răvaş sau vreun proverb idiot pe care îl voi uita odată ce voi părăsi această lume! Dacă mă enervez şi îi întreb cum îl pot distruge pe acest Dridny din cauza căruia mi-a murit tatăl, cu siguranţă se vor simţii ofensaţi şi voi rămâne ferecată într-o cutie undeva în lumea asta.... Imaginaţi-vă dragi telespectatori, micuţa Alex zdrăngănind cu o cană la nişte bare imaginare, urlând după libertate la nişte fiinţe care s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată. Oare ce o să se întâmple cu corpul meu în cazul acesta?.. feh, nu are nici o importanţă...’
„Atunci alege răvaşul... dacă tu crezi că te poate ajuta cu ceva... Dar ai dreptate, aşa s-a întâmplat şi ultima dată... Te-au chemat aici numai ca să îi vezi şi ca să ştii că există o putere mai mare decât cea pe care o posezi! Te-au chemat ca să te intimideze... Atât au făcut decând se ştiu ei...”
-Atunci voi pune eu o întrebare! O voce nouă răsună în acel spaţiu infinit.
Nu părea deloc omenească, deşi avea mici inflexiuni care o făceau să se apropie destul de mult. Aşa că vă daţi seama că mare i-a fost surpriza când dădu cu ochii de un individ ce se apropia rapid de grupul acela luminos, dintr-un vis ce înfăţişa o pădure. Alex îşi simţii inima luând-o la galop, iar pielea i se strânse dureros pe corp.
Acest nou personaj era unul dintre EI. Dar ce făcea aici? Şi cum i se permisese să li se alăture? Mânia aproape că o sufocă, asta până când respectivul, care avea, surprinzător, figură omenească, deşi îmcă mai prezenta urmele adevăratei lui înfăţişări, deschise gura.
-Vreau să vă întreb : să ieşim din ascunzătoare, noi cei care putem lupta, şi să îi ajutăm pe aceşţi bieţi nenorociţi pe care i-aţi sortit la moarte? Mai bine spus, avem voie?
-Stai aşa! Cine mă rog te crezi ca să afirmi toate astea? Tu eşti unul dintre ei! Nu voi accepta niciodată ajutorul unuia din călăii tatălui meu! se ofuscă tânăra, aruncând blesteme peste blesteme peste capul nefericitului care îndrăznise să le zică că vor muri.
Nu va lăsa ca vreunul din prietenii ei să păţească ceva, mai ales de mâna animalelor ăstora.
-Micuţo! Calmează-te! Nu îţi e duşman. Cel pe care îl vezi aparţine de cei care trăiesc într-o lume de sub a voastră! vocea bubuitoare a lui Dridny o făcu să se întoarcă spre cei trei Mari şi să se uite pieziş.
Cum adică el aparţinea de cei care trăiau într-o lume de sub a lor?
-Stai aşa! Voi sunteţi cei care aţi alungat turbaţii din lumea voastră într-a noastră? întrebă, incredulă, gata să sară la cel care încă părea calm, şi poate chiar şi trist.
-Am fost nevoiţi...
-Aţi fost nevoiţi? tună Alex, uitând cu totul de cele trei figuri care îi urmăreau. Am pierdut atâtea vieţi de lungul timpului din cauza voastră! Şi pentru ce?! Numai ca să trăiţi voi bine? Dar unde mai e dreptatea aici?
-Măcar voi trăiţi câte o sută de ani... Nu sunteţi forţaţi să trăţi mai multe şi să vedeţi cum vă mor persoanele dragi iar şi iar de mâna acestor bestii de care te plângi... oftă îndurerat noul venit.
-Nu mă interesează.. Dar măcar puteaţi să vă faci cunoscută prezenţa mai devreme! Înainte care alte vieţi să piară de mâna lor! continuă bruneta, fără să simtă lacrimile grele care îi curgeau din ochi.
-Nu puteam... În plus, la începutul poveştii ăsteia am făcut un pact cu cei din specia ta : vă vom sări în ajutor atunci când războiul acesta vă va depăşi! Îmi pare rău că a durat atât, dar nu vă vom lăsa să pieriţi...
-Hn.. Crezi că va mai conta? S-au înmulţit atât de mult încât nu cred că îi mai putem opri...
-Eu, Llyr, fiul al lui Ashyeriss, conducător a legiunilor din Ardet, promit solemn că nu veţi păţi nimic! hotărârea din vocea lui puternică o uimi pe Alex, care doar se uită la el cum îngenunchează în faţa ei.
Se uită în jur după cele trei mari forţe din lumi diferite, numai ca nu vadă decât vidul care îi şi înghiţea.
-Nu jura... zâmbi, tristă, tânăra. Nu jura! Pentru că viaţa mea nu înseamnă mare lucru voi face totuşi, acelaşi jurământ ca şi tine : voi încerca să protejez toţi ... toate ajutoarele care le vei aduce.
-Îmi pare rău că cei din clatul ETER au ajuns atât de puţini! Tristeţea îl copleşi pe Llyr.
Alex doar zâmbi, adevărul acesta durând-o mai tare decât s-ar fi aşteptat. Şi totuşi, în ciuda faptului că Llyr nu era uman, ea se simţea atât de bine alături de el. Nu voia să plece de lângă prezenţa lui liniştitoare.
-Vino cu mine... Vino să îţi arăt istoria celor 356 de ani pe care i-am trăit... o prinse de mână bărbatul, şi cum nu apucase să îl vadă deloc bine, acceptă.
Fu trasă în lumea acestuia, fără să apuce măcar să întrebe unde o ducea. Se văzu, dintr-o dată, căzând din înaltul cerului, apropiindu-se vertiginos de pământul împădurit al regatului său. Şi chiar fu sigură că va muri acolo dacă nu ar fi simţit o pereche de braţe înconjurându-i mijlocul, oprindu-i astfel căderea.
-Aproape că am uitat că voi oamenii nu aveţi aripi cu care să zburaţi! respiraţia lui caldă, aromată chiar, îi suflă pe gât.
Înroşindu-se din cauza apropierii dintre ei, Alex aproape că uită de ce se afla acolo. Sclipiri albăstrii o făcură să îşi întoarcă atenţia asupra priveliştilor de dedesubtul ei. Păduri imense, de un verde ce dădea aproape spre negru, o făcu să exclame fericită. Iubise pădurile decând se ştia, iar aceasta mai că îi adeverea una din fanteziile ei de demult.
-Ştiu munţii aceia... Şi râul acela! Cum de... întrebă dintr-o dată tânăra, încercând să vadă, pentru prima dată, faţa celui care o adusese aici.
Însă când reuşi, într-un final să îl vadă, rămase cu gura căscată. Era chiar cel care o salvase de la moarte când se aventurase în pădure, singură. Nu îl mai văzuse de atunci, dar îi păstrase amintirea vie undeva în sufletul ei, pentru că păruse atât de misterios.
-Ai m-ai fost aici... În vise! Fiul meu te-a adus când erai micuţă, ca să îţi arate că nu toate creaturile pe care le vei întâlni, sunt rele. Şi a plătit scump îndrăzneala asta! mărâi îndurerat Llyr.
-Ce i s-a întâmplat? şopti bruneta, uitându-se adânc în ochii lui aurii.
-A fost luat prizonier de bestiile turbate din lumea mea şi ucis. M-am răzbunat pe toate, dar deja nu mai contează. Se pare că el a crezut că era imperios necesar să îţi arate lumea asta! Acum vreau să ţi-o arăt şi eu, de dragul lui, dar şi de al meu! Nu ştiu dacă mă vei ţine minte după ce te vei trezi, dar trebuie să îţi arăt ce s-a întâmplat... atât de mult timp îm urmă.
După aceste cuvinte, pădurile verzi de dedesubtul lor se uscară, se înnegriră de tot, şi focuri uriaşe lingeau orizonturile îndepărtate. Bălţi întregi de sânge umezeau copacii care rămăseseră în picioare. De peste tot se auzeau răgete, ţipete de agonie, sau zbierete după ajutor care evident nu mai venea. Llyr o purtă mai departe, lăsând-o să vadă o luptă pe viaţă şi pe moarte dintre un dragon superb cu aripi acoperite cu nişte pene albe splendide, cu solzii movi lucind de sângele inamicilor, şi o ceată de vârcolaci care păreau gata să îl sfâşie. Alex căscă nişte ochi mari, gata să se zbata în braţele celui care o adusese aici dacă dragonul respectiv nu avea să învingă.
Ghearele vârcolacilor intrau pe sub solzii dragonului, rănindu-l, în timp ce acesta muşca, zgâria şi ucidea pe capete pe cei suficient de neprevăzători ca să îl atace din faţă. Dragonul îşi flutură coada, de care atârna un soi de iatagan cu două tăişuri şi seceră dintr-o singură lovitură capetele a cinci dintre atacatorii săi. Dar se vedea de departe că era istovit, şi că în curând nu va mai avea puterea de a se apăra. Una din aripi îi atârna moale pe lângă corp, cealaltă fluturând jalnic pe lângă el, îndepărtându-i pe cei care se apropiau. Un picior îi sângera, dar nu îţi mai puteai da seama care erau rănile adevărate sau cât de serioase erau.
Un muget sfâşie văzduhul, trecând parcă prin mijlocul inimii tinerei noastre, răscolind-o. Dragonul în cauză, chiar şi rănit cum era, se chinui să se ridice, şi să alerge în ajutorul celui care suferea. Când începu să se îndepărteze de luminişul în care se bătuse cu vârcolacii, nişte viţe negre ieşiră din pământ, legându-se de labele lui, imobilizându-l cu totul. Şi chiar în momentul în care Alex credea că lucrurile nu vor putea lua o întorsătură către rău, nişte ţipete de bucurie barbară răsunară de undeva din apropierea dragonului captiv, care încerca în zadar să se elibereze, zgâriind pământul cu labele. Cu cât rupea viţele, cu atât altele, mai vânjoase ieşeau din pământ, trântindu-l înapoi în mocirlă.
-Ridică-te! Ridică-te! Vin.... nu se putu abţine fata să nu strige, zbătându-se în braţele lui Llyr, care încercă să o facă să stea calmă, fără succes însă.
Chiar voia să ajute acel dragon, să îl salveze din ghearele morţii, căci ştia că, cu fiecare secundă care trecea, ceea ce zbierase în pădure se apropia de el şi avea să îi taie capul, asta dacă spera la o moarte rapidă. Nu voia să îl vadă mort! Nu voia să ştie cu avea să se termine povestea aceasta, dar Llyr continua să se uite la câmpul de bătaie.
Chiar în momentul când viitorii ucigaşi ai dragonului imperial, căci avea o coroană pe gâtul lung şi puternic, se avântau înspre captivul istovit, un jet albastru venit parcă de nicăieri, îngheţă creaturile hidoase. Un alt dragon, mai mare decât cel imperial, de un verde cenuşiu, apăru în luminişul unde se afla acum cel mov şi îl eliberă.
Lacrimi de uşurare îi înţepară pleoapele, şi Alex se liniştii, închizându-şi ochii.
-Asta a însemnat prima bătălie la care am luat parte decând mă ştiu... Şi nu aveam decât şaptesprezece ani pe atunci. Chiar credeam că voi muri în momentul acela, dacă nu ar fi apărut fratele meu să mă salveze.... oftă, îngândurat, Llyr, în timp ce Alex se întoarse înspre el.
Nu era posibil ca acel dragon frumos să fie chiar cel care o ţinea atât de aproape de el. Şi totuşi, părul de un mov întunecat, aripile cu pene albe sclipitoare, şi ochii aurii, toate se asemănau cu dragonul acela. Numai că, deşi avea formă umană, Llyr era cu două capete mai înalt decât Tom, ca să nu mai menţioneze de două ori mai solid. Plus că, pe braţe, avea modelul solzilor săi, ca un fel de tatuaj.
-Din toată familia mea, nu am rămas decât noi, masculii : bunicul, tata, cei trei fraţi ai mei, şi cu mine. Femelele au murit toate, plus puii noştrii. Nu eşti singura care a pierdut ceva pe lumea asta, Alex. Deci nu ne acuza că nu am intervenit! Prizonierii care i-am lăsat în viaţă, i-am trimis în exil, dar asta nu înseamnă că am ştiut că vor veni în lumea ta.. Iar când am aflat era deja prea târziu... Dar vom îndrepta greşeala asta cu preţul vieţilor noastre, pentru că din prostia noastră suferiţi voi acum! spuse solemn Llyr, strângând-o la pieptul lui tare, pe Alex care nu se putu abţine decât să se înroşească.
-Va trebui să merg înapoi în lumea mea – vocea ei se auzi dintr-o dată, fără să fi vrut să spună asta – dar voi aştepta ca voi să veniţi! Şi dacă eu nu voi mai fi, protejează-mi măcar prietenii. Măcar ei au o viaţă la care se pot întoarce...
Llyr se uită la micuţa brunetă cum îi dispare în braţe, şi chiar înainte ca ea să dispară de tot, îi dădu să ţină în mână un medalion : o lacrimă lila, făcută din unul din solzii lui.
Nu dură mult până să se trezească şi el, lac de sudoare, uitându-se disperat la tavanul camerei lui. Se ridică în şezut, numai ca să îşi acopere ochii cu ambele palme. Ce simţise oare după ce o văzuse pentru prima oară după atâţia ani? Nici el nu ştia, dar mai era ceva : îi spusese, atât de tristă fiind, să aibă grijă de prietenii ei, şi ea va avea grijă de toţi cei pe care îi va implica în acest război care durează decând lumea. Dar cineva va avea grijă de ea?
-Vei avea unde să te întorci... Îţi promit măcar asta Alex... şopti acest falnic dragon războinic, care îşi jurase că nimic nu îi va mai atinge inima vreodată.



~*~


Llyr Dallilian : dragon imperial al celor şapte regate din Ardet, lume învecinată cu Pământul, dimensiune din care provin toate creaturile mistice! (turbăciunile cu care se luptă Alex & Co.)
-vârstă : 356 de ani
-înfăţişare umană : păr mov, spre negru, ochi aurii
-personalitate : dur şi rece, nu e uşor de înduplecat, numai că aceasta e doar aparenţa dată de prea multă durere îndurată de-a lungul anilor.

Forma umană:

Forma adevărată: