ETER

[candy_cane]

sorry for the wait... it's been a long time since i last posted here, but lets hope i will forever post ... and i mean it..
enjoy reading!
ahŞ şi dacă aveţi vreo întrebare, vă rog să mi+o puneţi, poate să fie ea ciudată(dacă voi consideraţi că nu întelegeţi ceva să îmi spuneţi!)
am să pun detaliile despre personaje în următorul capitol, asta dacă va fi cineva interesat de prezenţa lor pe marea scenă a comediei mele :D

CAP 5

Voci! Oare de ce auzea voci, dar nu vedea şi posesorii acestor voci? De ce simţea suprafaţa tare a unui pat, dar nu se putea mişca suficient pentru a descoperi şi altceva legat de starea ei? Cum se făcea că le ordona pleoapelor să se deschidă iar acestea îi nesocoteau cerinţele? Cum de se simţea atât de departe de propriul trup, de parcă sufletul ei se ridica încet către o lume pe care nici măcar nu era în stare să o vadă?
-Vreau să mă mişc... bolborosi cu o voce ruptă parcă din filmele de groază pe care le evitase atâţia ani.
Îşi simţea gâtul aspru, şi chiar se miră când îşi trecu limba uşor umflată din cauza lipsei de apă peste buze, că nu întâlni hârtie, sau mai rău. Gustul sărat al pielii ei îi provocă o sete şi mai mare. Încercă să îşi mişte mâinile, dar nu putu nici măcar să îşi clintească un deget.
‚Oare e prima oară când leşin? Nu îmi amintesc să o fi făcut vreodată, dar... Poate că mă îmşel. Sunt atâtea aspecte ale vieţii mele pe care le-am alungat din memoria mea, deşi văd acum că au stat ascunse ca nişte animale de pradă..’ îşi spuse, deşi nu reuşi să se încurajeze deloc. Nu reuşi decât să îşi agraveze situaţia.
Nu se putea mişca, iar barierele pe care le pusese în calea amintirilor cedau atât de rapid încât se sperie de ceea ce se întrezărea prin vălul conştiintei ei.
Vedea frânturi din filmuleţe bizare în care creaturi hidoase se repezeau spre nişte copii nevinovaţi. Nu voia să urmărească mai departe, de teamă că ceea ce se va întâmpla o va şoca atât de tare încât nu va mai reuşi niciodată să mai părăsească lumea aceea interioară creată de ea ca să se protejeze.
„Ţuca! Te minţi singură! Ştii prea bine că ceea ce se află acolo nu te poate răni, dar uiţi că ceea ce e afară o poate face! Şi o va face dacă nu ieşi din starea asta! De unde ştii tu că dihăniile alea nu te-au răpit, şi acum te diseacă şi te mănâncă?” vocea aceea copilăroasă îi băgă frica în oase, trezind-o din starea aceea de apatie în care căzuse.
Dar nu putea fi adevărat! Aceia nu erau monştri adevăraţi, erau oameni îmbrăcaţi în costume ciudate, iar tot ceea ce îşi amintea ea erau secvenţele unui film prost. Un film şi nimic mai mult. Nimic din ceea ce vedea prin cortina aceea din fum şi praf nu era adevărat.
( Minţi! )
Nu puteau fi pentru că asta era lumea reală, o lume a tehnologiilor, o lume în care vechile monstruozităţi din basme, din folclor şi cărţi nu existau. Nu puteau să existe, iar ceea ce se întâmplase cu ea în trecut nu fusese decât un vis, un coşmar care încerca să o devoreze până şi acum.
( Dar suntem reali! Existăm Alex! Existăm şi te vom devora în realitate!)
-Nu... Nu sunteţi! Tot ceea ce am văzut a fost un vis.... bodogăni, putând în sfârşit să îşi mişte mâinile.
Nu păreau să fie legate, dar tot nu îşi putea explica de ce şi le simţea atât de grele. Oare chiar atât de şocată fusese de tot ceea ce se întâmplase?
‚Dar nu s-a întâmplat nimic! Am visat totul!’ încercă zadarnic, cu micuţa voce a trecutului ei pufăind, deloc convinsă de toată şarada, să se liniştească.
„Ţuca! De ce mă enervezi? Chiar crezi că poţi înghiţi toate balivernele astea când adevărul ar fi mai uşor de analizat? Nu văd de ce încerci să te ascunzi pe după deget, când mai devreme sau mai târziu tot dai peste adevărul suprem, conform căruia...”
-Taci! Nu vreau să aud!
„Conform căruia tot ceea ce a fost în trecut şi tot ceea ce...”
-Tu nu auzi să taci?
„NU VOI TACE CÂND VĂD CĂ TE AUTO-DISTRUGI! Tot ceea ce s-a întamplat până acum ar fi trebuit să te pună pe gânduri, dar nu a făcut-o! Continui să te fofilezi pe lângă deget de parcă tot rahatul ăsta o să treacă pe lângă tine! Uiţi că tocmai tu trebuie să faci ceva! Uiţi că e de datoria ta să salvezi oameni... „
‚Dar pe mine cine mă mai salvează, curvă idioată ce eşti? Eu cum voi mai fi scoasă din toată harababura asta? Prima dată a făcut-o tata, acum cine? Nici eu nu vreau să mor, pizdă proastă fără corp ce eşti!’
„Atunci luptă!”
Şi discuţia încetă, oricât demult se strădui Alex să o continue. Lacrimi fierbinţi i se prelingeau pe obraji. Chiar nu voia să moară! Chiar nu voia să vadă cum arăta o vizuină a uneia din acele creaturi. Nu voia să vadă pe viu cum mâncau ei oameni. Nu voia, dar asta nu o salva din braţele sorţii care o aruncase aici. Măcar dacă ar fi picat pe moale.
Se chinui să se ridice din nou, poate de data asta, chiar va reuşi. Ochii i se deschiseră, încet, împotrivindu-se încă cerinţelor ei, dar cedând până la urmă.
Primul lucru pe care îl observă fu tavanul de pe care se decojea vopseaua cândva albă, acum de un galben otrăvit, şi pe care micuţe puncte negre alcătuiau galaxii ciudate. Se uita la el nevenindu-i să creadă că ea chiar îl vedea, că încă mai era acolo, deşi purtase acea discuţie în contradictoriu, atât de înflăcărată, cu doar câteva clipe în urmă. Inima ei bătea rapid în cuşca care o ascundea de restul lumii, voind parcă, pentru prima dată, să se facă cunoscută. Încercă să îşi mişte capul într-o parte, ca să îşi dea seama unde se afla.
Pereţii, pe care se odihneau nişte tablouri oribile, erau la fel de frumoşi ca cei ai unei celule din cea mai dărăpănată închisoare. Nimic nu arăta ca şi cum oameni chiar ar fi putut să trăiască acolo, sau că ar fi trăit într-un timp destul de apropiat de prezent.
Se holbă o perioadă la ziduri, fără să asimileze vreuna din informaţiile procesate de creierul ei. Singurul gând care îi venea era acela că încă e în viaţă şi e sănătoasă, deşi leşinul încă se juca cu corpul ei. Întoarse apoi capul spre sursa de lumină care o ajuta să vadă cât de cât : o fereastră plasată undeva lângă patul în care zăcea ea. Perdelele fuseseră date la o parte şi o lumină albă în care dansau firicele de praf era filtrată de geamul relativ murdar.
Era clar că nu se afla într-o casă, dar atunci ce motel dărăpănat mai era şi ăsta? Nu îşi amintea să fi văzut vreunul când şofase înspre centru.
„Dar tu oricum nu ai văzut prea multe! Ţine minte că până acu ceva timp nici nu credeai în existenţa acestor creaturi mitice. Acum le vezi şi deja te gândeşti cum să le înfrunţi! Sângele tău clocoteşte dincolo de înfăţişarea asta gingaşă pe care o afişezi!” râse uşor înfumurată vocea aceea piţigăiată care o acompaniase până atunci.
Şi avea dreptate, deşi gândurile cu care venise înapoi în gaura asta către Iad nu se risipiseră încă. Voia să îi vadă mai întâi, să vorbească cu ei şi apoi să îi deramăgească sau să le uşureze munca. Pentru că partea aceea din ea îi atrăsese atenţia asupra unui lucru foarte important : nu arăta deloc a luptătoare. Părea mai degrabă să semene cu o minorosiţă plăpândă şi care va avea cu siguranţă, în viitor, nevoie de ajutor. Iar ei nu îşi permiteau o verigă aşa de slabă precum se prezenta ea. Oricine ar fi văzut-o ar fi gândit la fel.
Mânată de o dezamăgire ce pornea din adâncuri nebănuite de ea până atunci, căci nu numai sentimentul acesta se ascundea în acele străfunduri ale fiinţei ei, se hotărî să se ridice, aşa cum putea, de pe pat, şi să îi găsească. Trebuia să i se dea odată şi odată sentinţa : va rămâne şi îi va încetini, sau va pleca iar ei vor lupta cum vor putea împotriva unui inamic care părea să prindă forţe noi ori de câte ori întorceau capul.
Îşi forţă muşchi să se supună comenzilor ei repetate, şi reuşi să se ridice în fund, sprijinită de capul patului şi de geaca împăturită care îi ţinuse de pernă. Nu simţea nici un fel de durere, dar o oboseală continuă parcă îi măcina oasele. Dormise oare prea mult? Îşi amintea de păţănii asemănătoare în trecutul ei care părea atât de departe de ea, deşi acea parte a realităţii nu se terminase decât cu câteva ore în urmă.
‚Dar să fie oare ore? Ceva îmi spune că am stat în patul ăsta mai mult decât câteva ore!’ îşi zise, deşi nu era deloc îngrijorată.
Atunci auzi paşi pe coridor, foarte aproape de uşa ei. Un sentiment ciudat puse stăpânire pe ea. Dacă erau EI deghizaţi? Dacă veneau să o sfâşie? Iar ea nu avea nici un mijloc de a se apăra aşa cum avusese în maşină.
Căută, uşor neliniştită, un lucru de care să se poată folosi ca şi armă. Nu găsi decât o bucată de lemn desprinsă din pat care zăcea pe jos şi o ascunse lângă piciorul ei, învelindu-şi trupul mai atent cu acea cârpă ciudat de lungă ce ţinea loc de cearşaf. Băgă uşor mâna stângă pe sub el, şi apucă presupusa armă ca să o aibă mai bine în mână.
Ascultă încordată mişcările de pe hol, urmărind atentă umbrele care i se părea că le vede pe sub uşa neagră cu urme ciudate de scrijelituri şi crăpături, ce formau nişte modele ciudate. Strânse convulsiv bucata de lemn în pumn, în timp ce privea clanţa mişcându-se în lăcaşul ei, două umbre care căpătau mai multă materialitate intrând în cameră.
Erau doi bărbaţi, tineri după aparenţe, care se certau dintr-un anumit motiv. Se uită la ei cu ochii îngustându-i-se cu întrebări din ce în ce mai variate. Cine erau cei doi? Ce erau în primul rând? De ce veniseră? Ce planuri aveau?
Se holbă la ei o perioadă, fără să respire calumea. Când văzu că acestia închid uşa în urma lor, îşi încleştă mâna pe bucata de lemn şi îi urmări de mai aproape. Nu păreau să fie periculoşi, dar nu se ştia. Aşa păruse şi cel care îl văzuse cu atâtea clipe în urmă.
-Se pare că victima noastră s-a trezit! observă bărbatul ce părea mai în vârstă din cei doi.
-Mdah! Şi acum ce vom face cu ea? Nu îmi place cum ne priveşe, în plus tu ţii minte ce s-a întâmplat ultima dată când nu am luat măsuri.
-Te îngrijorează starea mea aşa de mult? Hai iubire, recunoaşte! se maimuţări uşor cel care începuse conversaţia de faţă cu Alex.
Bruneta îi măsură din cap până în picioare, ochii ei verzi fixându-se periculos asupra trăsăturilor lor. Dacă nu s-ar fi temut pentru viaţa ei, cu siguranţă ar fi observat cât de frumoşi erau aceştia. Piele bronzată întinsă perfect peste muşchi bine făcuţi, statură înaltă, impunătoare, totul la aceste două exemplare striga putere. Trăsăturile erau armonioase: pomeţi înalţi, feţe perfecte, ochi migdalaţi.
Îşi plimbă privirea de la cel în vârstă la cel ce părea mai mic, şi se delectă asimilând toate detaliile care i se ofereau. Cel mare era brunet, tuns scurt, cu păr ţepos. Nu putea să îi vadă faţa căci deja se întorsese cu spatele, aşa că îi cercetă musculatura care se reliefa spectaculos prin tricou. Înghiţind în sec, neştiind exact cine e, asta dacă era unul din prietenii ei din copilărie, Alex îşi plimbă privirea asupra blondinului. Avea părul un pic mai lung decât cel cu care se ciondănea, iar ochii lui verzi străluceau în lumina ciudată care era în cameră.
Un tatuaj negru cu un dragon i se încolăcea pe gât, capul cu gura căscată, plină de colţi ascuţiţi, întreptată spre urechea lui stângă. Fire ţepoase din barba nerasă de o zi străluceau uşor în aceeaşi lumină care îi contura muşchii prin cămaşa strâmtă pe care o purta.
Observând privirile cercetătoare ale aşa-zisei victime de care uşor amuzat, blondinul îi făcu un semn scurt cu ochii celui care vorbea. Surprins, brunetul se întoarse. Alex aproape că se înecă în mările cristaline şi pătrunzătoare care reprezentau ochii celui care se întorsese înspre ea. Umbra mustăţii şi a ciocului care, de asemenea, începuseră să crească, creie un asemenea efect pe faţa aceea aproape perfectă, încât Alex îşi simţii inima pornind în galop. Văzu în chipul acela matur ceva din vechea ei dragoste, Richie. Dar, oricât ar fi dorit să deschidă gura şi să şoptească numele lui, ceva nu o lăsa. Dacă nu era el?
-Se pare că fata asta e mai bine decât ne aşteptam! zâmbi fermecător brunetul.
-Poate totuşi ar fi mai bine să chemăm doctorul înăuntru! Ştii că numai el îşi dă seama cine e cine!
-Uite nah! Şi ce vrei să spui cu asta, mucosule? Că eu nu pot să am grijă de mine?
-Păi el te-a salvat ultima dată!
-Şi ce? Uiţi că şi eu l-am salvat pe el.
-Hai lasă! hohoti blondinul.
Alex doar bănuia cele întâmplate în trecutul lor, şi nu pricepea decât pe jumătate din ceea ce spuneau ei, fiind prea pierdută în căutările ei după nişte indicii cu privire la identităţile celor doi. Un al treilea glas o făcu totuşi să îngheţe. Ochii ei se măriră în orbite şi o groază mută puse stăpânire pe ea. Ştia vocea aceea! Creatura care folosise vocea aceea ultima dată voise să o omoare.
Tremurând în aşternut, îşi trase picioarele spre piept, pregătită să sară dacă respectivul ar reprezenta un pericol pentru ea. Când lumina din cameră îi arătă înfăţişarea celui care fusese denumit cu atât de mult amuzament „doctor” de către cei deja prezenţi în cameră, Alex simţi că se înăbuşă şi că spaima ei se va revărsa în valuri prin corpul ei micuţ, înecând-o în valuri ucigătoare.
Era chiar brunetul acela extrem de atractiv care se dovedise a fi creatura aceea hidoasă în a cărei priviri îşi văzuse moartea. Numai că ochii aceea negri nu mai erau aşa de lipsiţi de expresie, şi cearcăne gălbui decorau uşor faţa obosită a celui care intrase. Cel care o atacase păruse cu mult mai tânăr, cu mult mai rece, pe când acesta exprima căldură.
Însă ea nu se relaxă câtuşi de puţin. Simţea puterea acestor trei fiinţe omeneşti, căci ceva din ea îi spunea că nu erau monştri, ca un pericol iminent pentru ea. Încă tremurând, se cocoţă şi mai mult pe jacheta care acum îi ajunsese pernă pentru fund, şi îşi lipi spatele de peretele unsuros, fără să îi scape din ochi.
-Se pare că se teme de tine, doctore! spuse, mirarea citindu-i-se în voce, blondinul, făcându-i loc noului venit care se apropiase foarte mult de pat.
-Ai vreo idee de ce poate să îi fie frică de mine? întrebă la rândul lui brunetul cu ochi negri pătrunzători, stând cât era de drept în faţa fetei terifiate.
Alex deja apucase bâta improvizată şi dârdâia pe pat urmărindu-le mişcările. Dacă ar fi stat să raţioneze ar mai fi observat o diferenţă între bărbatul ce se afla acum în faţa ei şi cel de atunci : vocea lor nu era deloc asemănătoare. Acesta avea vocea uşor mai groasă, mai pătrunzătoare, şi îi lipsea tonul acela plin de dulcegării şi atât de greţos pe care îl avusese creatura.
( Spune că te distrezi, duduie! Spune că ne simţi ghearele în spate şi că ţi-e frică! )
Dar nu putea decât să îi privească cum se apropie şi cum încearcă să o liniştească. Închise ochii şi numără în gând convinsă că totul făcea parte dintr-un coşmar. Asta până simţii mâna caldă a unuia dintre ei pe mâna ei şi patul lăsându-se dintr-o dată într-o parte.
Deschise brusc ochii holbându-se îngrozită într-o pereche de ochi albaştri, fără să ştie ce se întâmplă, şi că ei erau doar îngrijoraţi de sănătatea ei. Se ridică dintr-o dată în picioare şi aproape că îi pocni pe cei care se apropiaseră de patul ei ca să o facă să stea jos, dacă nu ar fi intrat în cameră, exact în momentul acela alţi doi bărbaţi, uitându-se amuzaţi la ei.
Patul se mişcă din nou sub cel care se aruncase să o prindă – în învălmăşeala aceea chiar nu se mai ştia cine pe cine sare – şi picioarele îi fugiră într-o parte. Simţii ca prin vis cum cade, şi dacă aia nu ar fi fost realitatea chiar ar fi crezut că pluteşte, dar totul se întâmplă atât de repede încât în secunda următoare se trezi în braţele puternice şi foarte musculoase ale noului venit care îl observase doar într-o doară.
Se uită la el întrebătoare, fără să priceapă mare lucru. Asta până când, cel care o ţinea la pieptul lui se apucă de rîs. Abia atunci Alex îndrăzni să se uite mai bine la ei toţi. Cei care veniseră erau la fel de frumoşi ca şi cei deja existenţi în cameră. Cel care o ţinea era tuns foarte scurt, şi dacă nu ar fi avut tuleie de păr roşcat ridicându-se încet din scalpul lui ai putut spune că e chel. Ochi căprui, pătrunzători, îndrăzneţi, se înfundau adânc până în sufletul ei. Era cel mai înalt, şi părea şi cel mai voinic. Râsul lui era ca un tunet, dar era atât de frumos, clar chiar, exprimând veselie pură, încât bruneta nu se putu abţine să nu zâmbească în timp ce el chicotea, uitându-se la ceilalţi.
Cum nu o lăsă jos, deşi toată aventura se terminase, ea se uită în continuare la corpul lui. Tatuaje mari îi decorau braţele, urcându-i sau coborându-i pe gât, şi păreau să îi acopere tot corpul, căci multe din ele se puteau ghici pe sub maieul pe care îl purta. O sclipire ciudată îi atrase atenţia asupra urechilor lui, unde găsi mai multe pirsuri. O fascina atât de tare prezenţa acestui Hercule îmcât uită pentru moment de ce se afla în braţele lui.
-Ştii că o poţi lăsa jos nu? o voce necunoscută o scoase din transă, iar atenţia ei se îndreptă imediat spre cel care vorbise.
Era uşor mai mititel decât ceilalţi, şi nu puteai spune cu precizie ce fel de fizic avea, deşi părea destul de în vârstă şi el. O claie de păr şaten stătea dată pe spate, prinsă cu o moaţă undeva la spate, deşi părul lui nu era întratât de lung încât să aibă coadă de cal. Ochi inteligenţi, căprui, o priveau atent, iscodind-o aşa cum făcuse şi ea cu ei până atunci.
-Dar e amuzant să o ţin în braţe, Ben! Nu am mai ţinut-o de cinsprezece ani în braţe! Doar nu vrei să îmi răpeşti această ultimă bucurie?! un rânjet mieros îi decoră faţa uriaşului, dinţi drepţi şi albi strălucind după buze cărnoase.
Bruneta se înroşi extrem de tare la faţa, şi abia după câteva clipe, informaţia îşi făcu loc prin gândurile ei răzleţe. Îl strigase Ben! Dar probabil că existau multe grupuri de bărbaţi care aveau unul din membri cu numele de Ben. Totuşi el mai menţionase şi un număr de ani care exprimau fatalitatea ei : cinsprezece. Nu o mai ţinuse în braţe de cinsprezece ani.
Singurul care făcuse asta, în trecutul ei, fusese Tom. Numai că acel Tom fusese atât de gras încât mulţi copii se luaseră de el şi îl badjocoriseră în fel şi chip.
Dacă îşi amintea bine, ea fusese singura care se luase după el şi îi făcuse cunoştinţă cu restul găştii. Bine-nţeles că el nu o crezuse la început, şi încercase să o îndepărteze. Dar nu reuşise. Deşi diferenţa de vârstă dintre ei era de numai patru ani, Tom se apucase, din momentul în care îi confirmase că erau prieteni, să o ia în braţe. Ăsta fusese micul lor ritual. Ăsta şi multe altele.
Ea îi unise pe toţi, toţi proscrişii, deşi ea personal, chiar şi mică, nu avusese prea mult de suferit. Fusese foarte frumoasă chiar şi mică, dar ce mai conta asta acum când dăduse peste ei, peste prietenii ei deja mari?
Se uită la ei fără să priceapă.
-Ştii Tom? De ce nu o lămureşti tu cine suntem noi? Se pare că nu îi place ca eu să vin foarte aproape de ea... se scărpină în cap, uşor dezamăgit brunetul care semăna izbitor de tare cu Mike cel din trecut.
-Păi, o să îi spun, numai să confirm ceva... zâmbi iar uriaşul.
Alex se uită la toţi pe rând, încercând să îşi dea seama dacă totul nu era cumva o farsă a acelor creaturi hidoase.
-Stai calmă! Suntem reali. Deşi, poate e cam greu de priceput, chiar suntem prietenii tăi din copilărie, asta dacă tu chiar eşti Alex, cea de care ne-am îndrăgostit cu toţii! zâmbi un pic stânjenit şatenul.
Incapabilă să scoată vreun cuvânt, Alex doar confirmă bănuielile, deşi tot mai erau reticenţi în privinţa ei.
-Uite cum o să facem ca să dovedim cine e şi cum e! În timpuri ca astea nu îţi poţi da seama cine e cine. O să îţi punem fiecare o întrebare, şi tu ne vei pune câte una noua. îi propuse blondinul aşezându-se comod pe un colţ al patului.
Toată situaţia era uşor neplăcută, pentru că toţi ştiau ce avea să se întâmple dacă se descoperea că ea nu era cine pretindea că este. Dar nu asta era important. Nu încetaseră să se bănuie între ei, şi fără ajutorul ei nu credeau că vor descotorosi de toate bănuielile. Tânărul roşcăţel o puse jos îndepărtându-se de ea, ca măsură de precauţie în timp ce ea se uita pe rând la ei toţi. Observă târziu umflăturile din buzunarilor blugilor pe care îi purtau. Paturile pistoalelor ieşeau în evidenţă, strălucind la capete. Erau atât de diverse încât ea nici nu încercă să îşi închipuie ce fel de arsenal aveau. Era destul de ciudat să îi vadă pe toţi cinci purtând câte două pistoale fiecare, ca să realizeze că şi în trecut aveau astfel de arme, deşi nu la fel de diversificate sau la fel de periculoase şi de ultimă generaţie ca acestea.
Chiar se întreba de unde le aveau când unul din ei tuşi scurt, atrăgându-i atenţia spre ceea ce făceau. Se uită de la unul la altu o vreme, până ce doctoraşul, cel de care se temuse încă de la început, se gândi să spargă tăcerea cu o întrebare. Voia ca toată această şaradă să înceteze. Voia să o facă să se răzgândească în privinţa plecării. Căci da, putea să citească de pe faţa ei că voia să plece, să nu lupte împotriva monştrilor. Nu o condamna dar nu voia să o piardă aşa uşor. Nici lui nu îi fusese uşor când trecutul venise ca o avalanşă ucigătoare peste el. Nu îi convenise să se întoarcă aici, să îşi abandoneze serviciul bine plătit pentru o perioadă nedeterminată de timp ca să alerge după dihănii care nu ar fi trebuit să existe în concepţiile muritorilor de rând.
Îşi scutură capul plin de gânduri sumbre şi îşi aţinti privirea drept în ochii ei.
-Când eram mici, Alex cea adevărată a venit cu o idee puţin ciudată ca să scăpăm de bătăuşi. Care e aia, dacă zici că tu eşti cea adevărată!
Întrebarea o şocă, căci amintirile acelei zile toride de vară îi apărură dintr-o dată în minte. Erau toţi strânşi laolaltă în vechiul cartier părăsit al oraşului, gâfâind întrerupt, dârdâind din cauza fricii care le cutremura sufletele tinere. Fugiseră neîntrerupt către acea ascunzătoare periculoasă, căci, după ce că se luptaă cu creaturi misterioase aproape în fiecare zi, trebuiau să se ferească şi de bătăuşi, o gaşcă de idioţi cu creierele cât o nucă care nu aveau altă plăcere decât să îi necăjească pe ei. Îşi amintea înţepăturile dureroase din corp, în special cele din zona toracelui, şi că nu putea să respire în voie. Năduşeala făcea acea încercare o strofocare, o luptă împotriva sorţii potrivnice, pe care i se părea că o pierde.
Totuşi, privea tot timpul înapoi, gata să le atragă atenţia prietenilor ei că gaşca de haimanale se apropia din nou de ei. Nu îi venea să creadă cât de rezistenţi erau acei bivoli la toată acea alergătură. Se ţinuseră de ei tot oraşul, într-o fugă disperată, cu transpiraţia curgând şiroaie de pe ei, fără totuşi să se oprească. Dacă nu ar fi fost Tom care să îi ţină uşor în urmă din cauză imobilităţii sale fizice, poate că ar fi scăpat deja de ei. Dar ea nu dăduse vina pe niciunul din ei. Ben avea probleme cu alergiile şi cu astma lui, şi se oprea şi el foarte des. Josh avea umărul dislocat din cauza acelor nătărăi cu capete de plută şi Mike de abia se mai ţinea pe picioare, ducând în spate un Richie leşinat din cauza unei lovituri la cap din care încă îi mai curgea sânge.
Tremurase atunci din toate încheieturile, cu ochii în lacrimi, neştiind ce să facă. Cum putea ea oare să îi salveze pe toţi? Auzea de departe înjurăturile năprasnice ale celor patru matahale, şi nu se putea decide ce să facă. Îi şi vedea, în fundul minţii ei, pe cei patru : nişte vlăjgani înalţi, crescuţi din cine ştie ce alimente, cu frizuri năclăite de transpiraţie, cu feţele uşor buhăite, roşii din cauza efortului depus, întinzându-se după prietenii ei şi bătându-i măr, căci aici nu avea la cine să mai strige după ajutor. Şi cel mai rău lucru la care se putea gândi era acela că Robert, liderul indisputabil al găştii din cauza şireteniei, dar mai ales a inimii negre pe care o avea, îi va face şi ei ceva mai rău decât să o bată. Dar nu starea ei o speria de moarte, ci ştiinţa că s-ar putea ca unul din prietenii ei va avea răni foarte serioase, căci Robert nu îi va lăsa în pace până ce ori nu vor mai schiţa nici un gest, ori îl vor implora să înceteze. Şi doar ceîi făcuseră? Îi puseseră o piedică după ce pocnise un copil inocent, astfel rupându-i pantalonii.
Şi atunci îşi aminti : îi grăbise în prima casă pe care o văzuse, şi încercase să se ascundă poate poate va merge. Totuşi un miros ciudat, înţepător, care le făcu nările să ia foc le atrase atenţia asupra unei încăperi spaţioase. Nişte sconcşi îşi făcuseră cuib fix în mijlocul încăperii şi se uitau la ei cu nişte ochi uşor speriaţi. Atunci inspiraţia o lovise, exact ca valul urât mirositor venit de la acele biete animale.
-Avem venit cu ideea de a folosi nişte sconcşi drept arme anti-bătăuşi... Ştiu că i-am luat din cuibul lor uşor, fără să îi speriem, şi am ieşit cu ei până lângă uşa de la intrare. I-am întors cu fundul înspre uşă şi le-am ridicat încet coada. Idioţii aia s-au repezit în casă şi...
-Şi au speriat sconcşi care s-au apărat cum ştiu ei mai bine! zâmbi vesel Mike, ştiind că exact asta se şi întâmplase.
Însă proba nu trecuse încă.
-Rândul meu! Se pare că ai o parte din amintirile vechii noastre prietene, dar asta nu înseamnă că tu chiar eşti ea. Poţi foarte bine să fii una din creaturile acelea ciudate care se aflase atunci acolo şi care pur şi simplu a aflat! scepticul Richie deschise gura, uitându-se sfredelitor la ea.
Înclinând capul într-o parte, tânăra îi susţinu privirea până ce acesta fu nevoit să tuşească, pentru că o tăcere stânjenitoare se lăsase în cameră. Nu îi era frică de acea privire. Prea o primise în trecut ca să se mai teamă acum.
„Ţuca! Am o întrebare : de ce mai treci prin tot acest interogatoriu dacă tu vrei să abandonezi această venerabilă misiune? Nu văd scopul! De ce mergi de bună voie pe această potecă a amintirilor, dacă până acum te opuneai cu îndârjire?” sâcâitoarea voce din capul ei o întrebă, veşnic curioasă, şi totuşi atât de dispreţuitoare faţă de hotărârile luate până atunci de Alex. Nu că nu ar fi avut dreptate să îşi bată joc de ea acum, dar ea ştia prea bine că abia acum urma să ia decizia finală.
Ei îi ofereau prilejul să aleagă un drum periculos dar care îi putea da satisfacţia unui lucru bine făcut.
-Deci : Alex a noastră ştia câte un secret de al nostru în schimbut secretului ei. Care erau acele secrete?
-Păi – nu mai stătu pe gânduri micuţa brunetă, măsurată fiind de toate cele cinci perechi de ochi – dacă nu mă înşeală memoria, Josh se temea de lumina din frigider noaptea, Richie a luat un ursuleţ la hârjoneală când nu avea decât opt ani, şi astfel se lăuda cu primul lui contact sexual – şi într-o voce mai mică – la care au pus bot aproape toate fetele pe care le-a cunoscut, Tom a făcut balet, sau a încercat să facă, când avea şapte ani, asta până să îşi dea seama că nu putea să stea în vârful picioarelor; Ben avea urticare ori de câte ori o fată încerca să îl sărute, şi începea să îi strănute în faţă dacă încerca să îl pipăie – în aceeaşi voce scăzută, dar pe care o auziră toţi – nu că ar fi avut probleme cu mine când mi-a furat primul sărut; iar Mike îi plăcea să se joace ori de-a doctorul şi pacientul cu o fată frumuşică, ori cu păpuşi, pe care le ascundea sub a treia placă din podea de sub patul lui ! zâmbi atot-ştiutoare fata, uitându-se la feţele lor înroşite.
-Ţi-a trebuit să o întrebi chestia asta... Chiar ţineai morţiş să te faci de câcat, Richie! bolborosi aproape mânios Tom, aruncând priviri pline de ciudă către cel mai roşu dintre toţi, şi anume brunetul care pusese întrebarea.
Înăbuşindu-şi râsul care îi gâlgâia undeva în gât, Alex închise ochii, luptându-se şi cu lacrimile care ameninţau să îi dea de gol veselia de abia alungată.
-Să... – tuşi scurt, evident stânjenit, Ben – continuăm? Cred că e evident că numai ea putea să ştie toate chestiile astea!
-Încă o întrebare! Ultima şi apoi ne poţi pune şi tu întrebări! spuse dintr-o dată Mike, ridicându-se în picioare.
Alex nu făcu altceva decât să se îndrepte de spate şi să se uite la el.
-Alex avea ceva incrustat pe patul pistolului ei. Ce era?
Holbând nişte ochi imenşi la cei cinci, căutând o rază de speranţă în timp ce în ea se deschideau prăpăstii la simpla amintire a acelui pistol. Dar nu găsi niciuna. Ei erau veşnic tăcuţi aşteptând ca ea să facă o boacănă.
Amintiri sângeroase, în care ţipetele furioase, gâlgâiturile muribunde ale
( MonÅŸtrilor, duduie! Zii! Spunene pe nume! )
tuturor fiinţelor ce ţineau de coşmarurile ei cele mai oribile, se amestecau cu strălucirea rece, mortală, otrăvitoare a acelui pistol. Îl primise în dar de la tatăl ei când se alăturase prima dată Vânătorilor. Pe el se aflau urmele a celor mai rare şi celor mai periculoase creaturi întâlnire. Chiar ea îl făcuse, creind astfel cel mai uşor pistol din câte există pe pământ. Şi dacă ar fi fost numai asta! Dar gloanţele acelui pistol îi curmaseră suferinţa tatălui său, ca să nu mai amintească de mama ei. Se jucase de atâtea ori cu el, considerându-l singurul ‚amic’ de nădejde pe care îl va avea vreodată.
-Scria... Exact pe pat, scria : „Mon Ami” de mână, iar pe margini, căci scrisul era săpat în patul făcut din osul unui grifon care turbase, pe margini... erau nişte umflături făcute de un fel de perle multicolore. Le-am pus acolo... sau mai degrabă au intrat singure, ca si cum ar fi fost asimilate. Exact aceleaşi perle au fost mânjite de sângele părinţilor mei. Într-o parte pistolul ăla are o tăietură lungă de la un vârcolac care m-a atacat într-o iarnă şi care aproape că m-a omorât! vocea ei deveni monotonă la ultima frază.
Ochii, goi de orice expresie sufletească, se întunecau din ce în ce mai tare, ajungând aproape negri când unul din ei se decise să o apuce de umeri. Bruneta se uită la respectivul băiat, fără să îl vadă, lacrimi grele croindu-şi drum îm jos pe obrajii ei.
De ce nu putuseră să îi pună altă întrebare? De ce tocmai asta? Asta care o durea atât de tare?
-Îmi pare rău, dar trebuia să verific! şopti Mike, căci el deja o luase în braţe, trasând cerculeţe liniştitoare pe spatele ei încordat.
Nu îi răspunse, dar reveni, încet încet, la realitatea care o înconjura. Era clar! Decizia ei era luată!
„Ţuca, eşti sigură că vrei asta? Nu de alta, dar s-ar putea să regreţi mai târziu!” o întrebă micuţa, veşnic sceptică.
‚Cât se poate de sigură!’ îi răspunse, în timp ce se îndepărta de brunet care o privea uşor şocat.
-V-aţi lămurit în privinţa identităţii mele! Sunteţi mulţumiţi să aflaţi că niciunul din voi nu e altceva decât ceea ce pretinde că e? întrebă, îndepărtându-se de brunet, punând distanţă între ea şi restul.
-Da... răspunseră în cor cei cinci.
-Atunci permiteţi-mi să vă spun şi eu ceva!
-Orice, Alex! aproape că tună Tom, un soi de disperare ciudate răsunându-i în voce.
- Nu vreau să mai fac parte din povestea asta.. Am venit până aici ca să vă spun asta! îi anunţă cu un oftat prelung, uimirea şi durerea citindu-se pe chipurile lor.
Se întoarse pe călcâie şi practic fugi din cameră, prinzând un avans bun înainte ca cei cinci să se dezmeticească şi să plece după ea. Nu voiau să o piardă, dar mai ales, îi îngrijora starea ei. Asta şi faptul că ei se aflau undeva în pădure, departe de civilizaţie, undeva în mijlocul creaturilor care o puteau omorî. Nu voiau asta! Orice numai să o vadă moartă.
Când o văzuseră, atât de mult timp în urmă, poate milioane de ani depărtare de momentul acesta sfâşietor, ei realizaseră cine era defapt şi speranţa unei întregiri a grupului îi pusese în mişcare. Ei chiar crezuseră la un moment dat că ea va rămâne cu ei. Dar imediat ce Mike pusese întrebarea aceea, totul se năruise. Nu! Vor face ceva să o aducă înapoi la ei.
Alergară, făcând întreceri, înconştient, ca în trecut, strigând-o, fără să primească vreun răspuns. Un ţipăt sfâşietor se auzi dintr-o dată de afară, şi până să ajungă ei la ea, creatura lacomă care îi urmărise tot timpul o şi înşfăcase, ridicând-o de la pământ, ascunzându-se printre copaci.
Zberietele ei pline de teroare le îngheţa sângele în vene, dar ce puteau face? Sperau, mai presus de orice speranţă, că ea va supravieţui până o vor găsi ei.
Dar totul se desfăşura atât de repede încât nu mai ştiau ce să facă, năuciţi fiind de tot ceea ce se întâmplase până atunci.
Între timp, cât cei cinci bărbaţi se echipau şi alergau cât puteau de repede pe urmele monstrului care o răpise, Alex se zbătea în ghearele lui, plângând şi afurisindu-le seminţia turbată. Cât ar fi voit să aibă acum un pistol, chiar şi pe cel care îl dispreţuise în trecut, ca să împuşte arătarea aceasta. Nu de alta, dar ura ei pentru cei din specia aceasta ciudată dădea pe afară, şi veşnica dorinţă de a apăra lumea de ei se trezi la viaţă. Asta şi faptul că această creatură semăna izbitor de tare cu cea care îi târâse părintele rănit şi vlăguit de orice urmă de energie, în adâncul unei vizuini din care nu mai scăpase viu, şi din care chiar ea auzise pocnetul sec al pistolaşului pe care il aruncase în ultima clipă. Voia ca arătarea aceasta, pe jumătate om pe jumătate felină, să moară, şi asta de mâinile ei.
Un rânjet sălbatic decora faţa plină de cicatrici a monstrului, în timp ce gheare lungi şi încovoiate se înfingeau în scoarţa copacilor, şi se smulgeau aproape imediat, în pasul săltăreţ pe care îl făcea. Bruneta aproape că îşi dorea să ajungă undeva jos ca să îl poată cafti calumea. Nu că ar fi reprezentat vreo ameninţare pentru monstru, dar s-ar fi străduit din toate puterile să fie una. Măcar să ştie una şi bună: o va înghiţi cu greu, şi poate că îi va provoca vreo indigestie.
Şi ar fi râs la gluma aceasta dacă nu ar fi observat că chestia aceasta cu trăsături aproape omeneşti se oprise suspendată undeva la opt metri deasupra pământului, adulmecând aerul. Şi părea mulţumit de ceva anume, pe care ea nu putea să îl înţeleagă. Şi simţii dintr-o dată cum cade, cum aerul trece vijelios pe lângă ea, şi nu îşi putu abţine ţipătul care îi alunecă pe buze.
Monstrul o aruncă pe jos, şi se apucă să adulmece acum pământul. Alex îşi luă libertatea de a privi creatura, neputând să îi dea un nume. În mod normal, ar fi trebuit să fugă ca orice om normal, dar alergătura aceea ar fi fost în zadar. Ar fi prins-o în doar câteva clipe şi poate că ar fi omorât-o pe loc. Înghiţind în sec, ea căută un obiect cu care să se poată apăra măcar un pic. Nu găsi decât câteva beţe pe care le dădu mai la o parte, asta până ce puse mâna pe ceva ce semăna cu o bâtă destul de vânjoasă cât să îl rănească pe acest om pisică.
Holbându-se în continuare la el, Alex îl analiză aşa cum făcea pe vremuri. Avea braţe lungi şi foarte puternice, căci trebuiau să îi susţină greutatea cât timp se deplasa prin copaci. În plus, era înalt cu picioare la fel de lungi, cu niste labe cu gheare lungi, ca si la mâini, numai că el chiar avea degete. Păr lung şi maroniu cu pete verzui prin el îi acopereau trupul din cap până în picioare. Un bot alungit din care se coborau canini ascuţiţi şi din care se prelingeau bale gălbui îl diferenţia de specia umană, alături de urechile ascuţite şi micuţe care se aflau pe capul lui. Era neîndoios faptul că era un mascul, deşi nici ea nu ştia precis cum îşi dăduse seama. Ochii erau mici şi gălbui cu gene lungi şi negre. Pupilele negre reprezentau două linii verticale, ca la pisici. Cine ştie din ce poveste mai căzuse şi dihania asta în lumea reală.
‚Că tot veni vorba, şi aşa nu am altceva mai bun de făcut, oare de unde au apărut? Nu îmi pot aminti povestea spusă de tata deloc...’ se gândi ea, apucând mai strâns băţul acela în mână. Se părea că numai peste arme primitive dădea, arme pe care nici nu apuca să le folosească.
„Ţuca... Întrebarea asta nu numai că nu îşi are rostul dar nu văd la ce ţi-ar folosi informaţia!”
‚Uite... e ciudat să mă gândesc la asta acum, dar ar trebui măcar să ştiu! Şi cum tu eşti cea care îmi zicea că ştie tot ce s-a întâmplat în trecutul meu, e şi normal să întreb! Acum, spune-mi tot ce ştii!’
„Ţuca... Ei bine, se spune că toate creaturile acestea au vieţuit odată pe pământ, numai că ceva le-a făcut să se retragă în adâncuri nebănuite. Vânătorii nu au pus niciodat întrebarea : dar de ce au ieşit la suprafaţă pentru că nu era nevoie. Toate creaturile care au ajuns sus din lumea în care s-au retras cu toate sunt nebune, maniacale şi omoară oameni. Totuşi, se ştie că există şi creaturi mai puţin rele, dar nimeni nu ştie cine sunt sau unde sunt... În trecut, chiar tu ai întâlnit o astfel de creatură. Nu toate sunt rele, dar cele care arată ca ăsta sunt.. „ o lămuri micuţa, deşi tot ce îi spunea părea desprins dintr-o poveste ciudată.
Dar ce era şi mai ciudat era faptul că ea nu îşi amintea o astfel de întâlnire. Nu îşi amintea decât luptele nesfârşite dintre tabăra ei şi cea a creaturilor ciudate şi flămânde după carne omenească. Cei drept, toate aveau înfăţişări care te speriau : forme ciudate, chipuri desprinse din coşmaruri, malformaţii, sau pur şi simplu se manifestau atât de urât încât nu puteai face altceva decât să le ucizi. Ce era mai greu era faptul că erau atât de diversificate, şi se adaptaseră la atât de multe lucruri încât, uneori era atât de dificil să le găseşti, îcât făceau mii de victime până erau omorâte. Şi nu numai asta, ele se aflau peste tot. Povestea însă nu se termina niciodată la numai atât.
Dar momentan ea nu mai conta chiar aşa tare. Pocitania se şi întorsese înspre ea şi era gata să o înşface şi să o termine, când o împuşcătură, cei drept îndepărtată, răsună până în zona ei. Inima i se opri, odată cu arătarea, însă porni într-un galop nebunesc când creatura începu să adulmece din nou.
Prinse momentul şi balansă băţul, cu toată forţa şi viteza de care era în stare corpul ei, şi lovi bestia direct în cap, ameţind-o.
Se ridică în secunda următoare şi fugi cât o ţinură picioarele, ghicind parcă locul împuşcăturilor. În secunda următoare însă, ceva vâjâi pe lângă ea, şi chiar crezu că îşi va pierde viaţa. Însă creatura se opri undeva în faţa ei, blocându-i calea, dar ea nu se opri. Alex viră la dreapta, fără să încetinească, sărind peste tufişuri, împingând crengile din drumul ei, alergând mereu, ascultând încordată mişcarea pădurii. Creatura o urmărea.
Probabil că se distra cu această pradă amuzantă care îndrăznise să îl lovească, dar chiar ea nu avea degând să se lase manipulată aşa de uşor. Viră din nou la stânga, luând prin surprindere dihania, care mugi undeva deasupra ei şi se repezi înspre ea, numai ca să spulbere un morman de frunze de lângă bruneta care continua să alerge. Măcar dacă ar fi avut o armă ceva, dar acum trebuia să fugă.
Voia să ţipe după cei cinci, dar nu mai avea suflu de care să se folosească. Lacrimi născute din neputinţa de a face ceva pentru a se salva se amestecau cu broboanele de sundoare, în timp ce namila continua să alerge după ea, dar de data asta pe jos. Alex se întoarse puţin către dreapta, şi creatura o şi luă în direcţia aceea, crezând că îi va tăia calea, dar în secunda următoare, bruneta se şi întoarse pe unde venise, şi o rupse la fugă şi mai tare.
O altă împuşcătură, de data asta în apropierea ei, p făcu să tresară. Se opri pentru câteva secunde ca să urle la cel care se afla în momentul acela atât de aproape de ea. Mare greşeală! Creatura o şi puse la pământ, nervoasă din cale afară, dezvelindu-şi colţii la ea, în timp ce ghearele lungi şi atât de murdare se înfingeau în carnea ei moale de pe umeri.
Zvârcolindu-se sub acea namilă hidoasă, care mirosea atât de tare a putreziciuni încât aproape că vomă, Alex aproape că scăpă, însă o nouă Ã