29-06-2010, 04:58 PM
71 de vizualizari, 2 rate-uri... Come on, people, stiu ca puteti. :> Well, asa cum am promis, primele doua parti ale... Primei parti. Am redus un pic din capitol, totusi; sa nu fie prea mult scris... Enjoy!
Isaac doarme întins pe canapeaua din faţa mea, iar eu mi-am găsit, că punct de sprijin, geamul trenului. E în jur de trei dimineaţa şi peisajul din jurul nostru este scăldat într-o lumina argintie. Cerul e senin, plin de stele, iar dacă mă străduiesc un pic şi mă aplec, pot să văd luna că pe un disc ce atârnă deasupra noastră. Fuge după noi. Îmi amintesc că, atunci când eram mici şi mergeam naiba ştie unde, Charlotte se mira că masa asta de piatră ne urmăreşte peste tot. Eu râdeam de ea şi îi spuneam că habar nu are ea ce se întâmplă, iar ea se întrista. Intra în scenă, însă, Robert, şi, mângâind-o pe Lotte pe cap îi spunea că luna ştie că trebuie să lumineze calea persoanelor bune. Soră mea râdea, Robert se uită ironic la mine, iar eu ridicăm, nepăsător, din umeri.
Nu mi-am dat seama când am început să plâng. Mi-am desprins obrazul de pe geam şi am şters lichidul de pe el cu mâneca puloverului meu. Am oftat adânc şi gândul mi-a zburat, din nou, la persoana care îmi măcinase materia cenuşie pentru ultimele patruzeci şi opt de ore.
Cât de inconştientă poate fi? Ştie prea bine că nu face bine dispărând fără urmă; dimpotrivă. Schizofrenia nu este o boală atât de uşor de controlat, până la urmă.
Sunt singură vinovată pentru ce vi se întâmplă! Mai întâi Robert, apoi tata… Nu pot să rămân aici şi tu, Gab, ştii asta prea bine.
Mi-am scuturat capul, de parcă gândul la Charlotte ar fi fost o muscă ce mi se aşezase pe păr.
Este atâta calm în jurul nostru… Suntem singuri în compartiment; îi aud respiraţia uşoară a lui Isaac, iar eu mă străduiesc din răsputeri să rămân treaz. Mi-a amorţit gâtul, dar nu mă deranjează prea tare; e vorba de sora mea. Sora mea, pe care o iubesc enorm; apoi Isaac, de care nu mai ştiu ce să cred... Mă gândesc că dacă drumul ar duce la capătul lumii, nu m-ar deranja. Dar avem nevoie de un punct de plecare.
Până la Londra mai avem vreo şase ore. Sper că Isaac să nu se trezească până ajungem; nu aş putea să vorbesc cu el, nu aş putea să îl privesc în ochi. Mă simt vinovat pentru faptul că acum, în loc să fie acasă, îmi foloseşte genunchii pe post de pernă pentru picioare. Încep să îmi plimb degetele prin părul meu lung, negru; ştiu că, dacă Charlotte ar fi aici, ar chicoti. Zâmbesc amar şi, oprindu-mă din activitate, îmi sprijin capul de speteaza scaunului şi închid ochii.
A început cu un amestec de stres, lipsă de somn şi o groază de tutun. Ocazional, se mai adăugau petreceri care ţineau până dimineaţa şi tot soiul de tipi dubioşi care aduceau haşiş după ei. Robert era absolut încântat pentru că, fiind major, dorea să simtă cum este să fie pe propriile picioare; nu am înţeles niciodată ce era cu nevoia asta viscerală de a se automutila, dar m-am conformat după el şi după sora mea, care era la fel de fascinată. Iar eu, deşi aveam o anumită reţinere, nu puteam da înapoi. Eram nişte copii rebeli care aveau chef să se distreze încălcând regulile. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, făceam asta, voiam să părem “independenti†printr-o activitate al cărei unic element de atracţie era că este… Interzisă. Fumam joint-uri şi ţigări, unele după altele şi radeam, imaginându-ne în Cartea Recordurilor.
Ce mă macină acum este faptul că nu ştiam cât de periculos devenise acest mod de a trăi pentru Lotte şi pentru starea ei mentală. Nu că ar fi deranjat-o prea tare. Era portiţă ei spre autodistugere şi o ştia prea bine, dar, văzând-o fericită, nu îmi mai păsa de nimic. Nu aveam idee atunci în ce putea să degenereze asta.
Într-o zi ne-am propus să mergem undeva la capătul orașului. Muzica era data tare și vântul bătea prin geamurile deschise. Era sfârșit de vară, iar viața se desfășura de la sine, cu Robert la volan, Lotte strecurată în spate cântând tot ce se auzea la radio, iar eu în față, urlând la ea să tacă, deși era perfect conștientă de faptul că pe mine mă amuza teribil. John Lennon se auzea la maxim, eu mă dădusem bătut și începusem să îmi fac și eu cunoscute talentele de afon, iar Robert claxona de câte ori ne depășea o mașină, motiv pentru care râsetele noastre umpleau, o data la câteva minute, aerul.
Ajunși acolo, mi-am dat seama că, de fapt, boala o dusese pe Lotte mult mai departe de noi decât părea.
Staționați acolo de cel mult o jumătate de oră, mi-a venit ideea să înotam puțin; la câteva sute de metri depărtare era plaja. Apa era rece că gheața, dar cui îi mai păsa? Când m-am întors de la mașină cu lada de bere, l-am văzut pe Robert, l-am văzut cum îi ieșea euforia prin pori. Lotte, însă, se schimbase brusc.
I-am făcut semn din cap prietenului meu, dar mi-a răspuns printr-o mișcare de umeri.
M-am așezat lângă Charlotte, am apucat-o de umeri și i-am zâmbit. În acea secundă în care nu își întorsese privirea la mine, am văzut cât de dornică era să cunoască lumea de dincolo de întinderea de apă care se afla în fața noastră. Ochii ei negri, mari, râvneau după ceva; se putea vedea clar. Îi sclipeau într-un mod ciudat, fără a se îndepărta, însă, de privirea lui Charlotte pe care o cunoșteam eu.
Mi-a zâmbit; probabil că știa că zâmbetul ei mă binedispunea. Era singura mea slăbiciune, dar nu i-am recunoscut-o niciodată.
- Ești tristă, Lotte, văd asta. Ce s-a întâmplat?
Își întoarse privirea către orizont, fără a-și șterge zâmbetul de pe chip. Îl auzeam pe Robert foșnind ceva, nerăbdător, în spatele nostru și i-am făcut un semn cu mâna. Apoi salută pe cineva, dar nu am realizat asta decât mai târziu.
- Nu, nu sunt tristă. Hai să mergem.
Mă apucă de mână și mă trase cu putere după ea. Aproape că era să mă împiedic; nu mă așteptam să facă asta. Mi-a zburat gândul la seara aniversării lui Robert; m-au trecut fiorii și am încercat să îmi limpezesc gândurile.
Ne-am îndreptat spre prietenul nostru, care vorbea cu o persoană necunoscută nouă. Nu aveam idee ce urma să însemne bărbatul acela pentru noi mai tarziu.
- Băieți, începu Robert, el este Isaac Mooney, un bun prieten, medic neurolog. Tocmai s-a hotărât că vrea să își petreacă vacanța în preajmă, așa că fiți buni și să ne dăm silința pentru a fi gazde bune.
Cum auzi “neurologâ€, Lotte se încruntă. Am observat asta, dar cred că am fost singurul; a zâmbit larg È™i s-a prezentat noului-venit. Păcat că nu am prelungit momentul acela. Trebuia să fie mai lung; mult mai lung.
Aceea a fost noaptea în care am retrăit, chiar și în vis, ceea ce ni se întâmplase cu patru luni în urmă.
Robert împlinise optsprezece ani atunci când, venind acasă de la un magazin local, a fost găsit aproape mort în apropiere de casa lui. Aniversarea lui fusese un succes total. Toată lumea se distrase și, ca o metodă de precauție, o pusese pe Charlotte să îi jure de vreo cincizezi de ori că își va lua pastilele și că nu are nimic aiurea de gând. Părea atât de sincera… Cât de frumos poate minti cineva? În noaptea aceea, noapte în care bătăile inimii mele au fost, parcă, împuținate, mi-am jurat că o voi lua la bătaie pentru prima oară în viață mea. Nu poți să mă trezești din somn după o beție, să mă scuturi, și, urlând, să mă întrebi cine dracu’ sunt. Asta mă sperie groaznic. Iar când ai încredere necondiționată într-o persoană, un asemenea moment poate să te scoată din minți. Când Charlotte a început să țipe, mi-am ridicat brațele că să mă feresc; deși aveam o poftă nebună să îi dau câteva că să se învețe minte, nu am fost în stare să mă ating de ea. Părea, în nebunia ei, atât de vulnerabila… Chiar începusem să mă întreb cum m-o vedea, dacă sunt deformat în viziunea ei, când un pumn obrazul drept m-a trezit din visare. Am reușit să o prind de încheieturi; deși era mai mică decât mine, forța ei atinsese niște cote neobișnuite.
- PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU, CHARLOTTE, TERMINÄ‚!
A început să țipe cât o țineau plămânii, tare, strident; îmi spunea să ies afară, să plec din lumea ei. Nu am știut cum să reacționez; se referea la casă? Mă îndoiam de lucrul asta.
În momentul următor, am tresărit amândoi când ușa camerei s-a trântit cu zgomot de perete. Era Robert, care se uita îngrozit la noi. Nu e puțin lucru să îți vezi prietenul cel mai bun și sora lui unul peste altul, încercând să vadă care este mai puternic. S-a târât de-a lungul peretului, cu privirea țintuita ba la mine, ba la Charlotte.
Atât mi-a trebuit. Sora mea mi-a dat un pumn în stomac, a sărit din brațele mele și a ieșit în fugă din dormitor, aproape împiedicându-se de picioarele lui Rob. Eram amândoi atât de uimiți, încât am rămas tintuiti la locurile noastre, privind în urma ei.
Am auzit zgomote din bucătărie; se deschideau sertare, zdrăngăneau cuțite și furculițe. Robert s-a speriat și s-a ridicat în picioare, aruncându-mi o privire îngrijorata; eu deja mă gândeam la ce e mai rău. M-a bufnit râsul; parcă o și vedeam intrând în orice moment pe ușă, năpustindu-se asupra noastră cu un cuțit de bucătărie. M-am ridicat și eu, cu mâna la stomac, și am stat liniștit, alături de Robert, pentru câteva minute, timp în care se făcuse liniște, iar Lotte nu mai venea. Prietenul meu s-a uitat spre ușă, apoi la mine, făcând semn din cap. Am înghițit în sec și ne-am îndreptat spre parterul casei.
Pe scări, în sufragerie - peste tot erau pahare goale aruncate, mucuri de țigară împrăștiate - pesemne că, da, acolo chiar fusese o petrecere cu câteva ore în urmă. Iar în acel moment parcă era o scenă desprinsă dintr-un film de groază - eu, ținându-l strâns de braț pe Robert, mergând încet spre fantoma noastră.
Am găsit-o stând la masa din bucătărie. Avea o cană goală între mâini; o rotea între degetele lungi, bolnăvicioase, că și când ar fi avut ce să bea din ea.
- De ce va uitați la mine ca la o creatură a nopții? ne întrebă căscând leneș.
Nu ne venea să credem ce auzim. M-am uitat la Robert, așteptând o reacție din partea lui. Se uită pierdut la fata din fața lui, apoi la cana ei goală de cafea și aștepta să spună ceva. Avea o privire inexpresivă; nu îl mai văzusem așa niciodată. Mi-am mutat privirea la ea și m-am scărpinat în cap de parcă atunci aterizasem și eu de pe o altă planetă.
- Nu puteți să dormiți? întrebă rânjind.
- Nu, oarecum, îi răspunsei eu. Tu?
- Nu mi-e somn… Voiam să beau ceva.
Îi pieri rânjetul de pe față. Se uită, serioasă, în cana pe care o ținea între mâini, de parcă ar fi avut ceva în ea. Am auzit cum Robert respiră adânc; pesemne că încerca să se calmeze. O întrebă :
- Și, cum e cafeaua?
- E al dracului de amară, răspunse luând o înghițitură din lichidul inexistent. Se încruntă și, ridicându-se brusc, ridică ceașca, vrând să o arunce. Mă repezii spre ea, apucându-i încheieturile și am încercat să o calmez.
- Charlotte, nu-i nimic… Lasă ceașca jos.
Dădu drumul obiectului și începu să plângă zgomotos. S-a aruncat în brațele mele și își bagă capul în pieptul meu. Îi murmuram să se calmeze, mangaindu-i părul.
Mi-am mutat privirea la Robert. Acesta strânse din pumni și fixă un punct pe podea.
- Charlotte… Începu Rob să vorbească. Spune-mi că ți-ai luat pastilele, te rog. Nu ne face una că asta. Nu ne face să ne încredem în tine degeaba…
- Dacă nu le-aș fi luat, probabil că ar fi fost mai rău decât este acum. Eu zic să va mulțumiți că sunteți încă întregi, spuse Charlotte, încă plângând.
Prima parte - Gabriel
1
1
Isaac doarme întins pe canapeaua din faţa mea, iar eu mi-am găsit, că punct de sprijin, geamul trenului. E în jur de trei dimineaţa şi peisajul din jurul nostru este scăldat într-o lumina argintie. Cerul e senin, plin de stele, iar dacă mă străduiesc un pic şi mă aplec, pot să văd luna că pe un disc ce atârnă deasupra noastră. Fuge după noi. Îmi amintesc că, atunci când eram mici şi mergeam naiba ştie unde, Charlotte se mira că masa asta de piatră ne urmăreşte peste tot. Eu râdeam de ea şi îi spuneam că habar nu are ea ce se întâmplă, iar ea se întrista. Intra în scenă, însă, Robert, şi, mângâind-o pe Lotte pe cap îi spunea că luna ştie că trebuie să lumineze calea persoanelor bune. Soră mea râdea, Robert se uită ironic la mine, iar eu ridicăm, nepăsător, din umeri.
Nu mi-am dat seama când am început să plâng. Mi-am desprins obrazul de pe geam şi am şters lichidul de pe el cu mâneca puloverului meu. Am oftat adânc şi gândul mi-a zburat, din nou, la persoana care îmi măcinase materia cenuşie pentru ultimele patruzeci şi opt de ore.
Cât de inconştientă poate fi? Ştie prea bine că nu face bine dispărând fără urmă; dimpotrivă. Schizofrenia nu este o boală atât de uşor de controlat, până la urmă.
Sunt singură vinovată pentru ce vi se întâmplă! Mai întâi Robert, apoi tata… Nu pot să rămân aici şi tu, Gab, ştii asta prea bine.
Mi-am scuturat capul, de parcă gândul la Charlotte ar fi fost o muscă ce mi se aşezase pe păr.
Este atâta calm în jurul nostru… Suntem singuri în compartiment; îi aud respiraţia uşoară a lui Isaac, iar eu mă străduiesc din răsputeri să rămân treaz. Mi-a amorţit gâtul, dar nu mă deranjează prea tare; e vorba de sora mea. Sora mea, pe care o iubesc enorm; apoi Isaac, de care nu mai ştiu ce să cred... Mă gândesc că dacă drumul ar duce la capătul lumii, nu m-ar deranja. Dar avem nevoie de un punct de plecare.
Până la Londra mai avem vreo şase ore. Sper că Isaac să nu se trezească până ajungem; nu aş putea să vorbesc cu el, nu aş putea să îl privesc în ochi. Mă simt vinovat pentru faptul că acum, în loc să fie acasă, îmi foloseşte genunchii pe post de pernă pentru picioare. Încep să îmi plimb degetele prin părul meu lung, negru; ştiu că, dacă Charlotte ar fi aici, ar chicoti. Zâmbesc amar şi, oprindu-mă din activitate, îmi sprijin capul de speteaza scaunului şi închid ochii.
2
A început cu un amestec de stres, lipsă de somn şi o groază de tutun. Ocazional, se mai adăugau petreceri care ţineau până dimineaţa şi tot soiul de tipi dubioşi care aduceau haşiş după ei. Robert era absolut încântat pentru că, fiind major, dorea să simtă cum este să fie pe propriile picioare; nu am înţeles niciodată ce era cu nevoia asta viscerală de a se automutila, dar m-am conformat după el şi după sora mea, care era la fel de fascinată. Iar eu, deşi aveam o anumită reţinere, nu puteam da înapoi. Eram nişte copii rebeli care aveau chef să se distreze încălcând regulile. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, făceam asta, voiam să părem “independenti†printr-o activitate al cărei unic element de atracţie era că este… Interzisă. Fumam joint-uri şi ţigări, unele după altele şi radeam, imaginându-ne în Cartea Recordurilor.
Ce mă macină acum este faptul că nu ştiam cât de periculos devenise acest mod de a trăi pentru Lotte şi pentru starea ei mentală. Nu că ar fi deranjat-o prea tare. Era portiţă ei spre autodistugere şi o ştia prea bine, dar, văzând-o fericită, nu îmi mai păsa de nimic. Nu aveam idee atunci în ce putea să degenereze asta.
Într-o zi ne-am propus să mergem undeva la capătul orașului. Muzica era data tare și vântul bătea prin geamurile deschise. Era sfârșit de vară, iar viața se desfășura de la sine, cu Robert la volan, Lotte strecurată în spate cântând tot ce se auzea la radio, iar eu în față, urlând la ea să tacă, deși era perfect conștientă de faptul că pe mine mă amuza teribil. John Lennon se auzea la maxim, eu mă dădusem bătut și începusem să îmi fac și eu cunoscute talentele de afon, iar Robert claxona de câte ori ne depășea o mașină, motiv pentru care râsetele noastre umpleau, o data la câteva minute, aerul.
Ajunși acolo, mi-am dat seama că, de fapt, boala o dusese pe Lotte mult mai departe de noi decât părea.
Staționați acolo de cel mult o jumătate de oră, mi-a venit ideea să înotam puțin; la câteva sute de metri depărtare era plaja. Apa era rece că gheața, dar cui îi mai păsa? Când m-am întors de la mașină cu lada de bere, l-am văzut pe Robert, l-am văzut cum îi ieșea euforia prin pori. Lotte, însă, se schimbase brusc.
I-am făcut semn din cap prietenului meu, dar mi-a răspuns printr-o mișcare de umeri.
M-am așezat lângă Charlotte, am apucat-o de umeri și i-am zâmbit. În acea secundă în care nu își întorsese privirea la mine, am văzut cât de dornică era să cunoască lumea de dincolo de întinderea de apă care se afla în fața noastră. Ochii ei negri, mari, râvneau după ceva; se putea vedea clar. Îi sclipeau într-un mod ciudat, fără a se îndepărta, însă, de privirea lui Charlotte pe care o cunoșteam eu.
Mi-a zâmbit; probabil că știa că zâmbetul ei mă binedispunea. Era singura mea slăbiciune, dar nu i-am recunoscut-o niciodată.
- Ești tristă, Lotte, văd asta. Ce s-a întâmplat?
Își întoarse privirea către orizont, fără a-și șterge zâmbetul de pe chip. Îl auzeam pe Robert foșnind ceva, nerăbdător, în spatele nostru și i-am făcut un semn cu mâna. Apoi salută pe cineva, dar nu am realizat asta decât mai târziu.
- Nu, nu sunt tristă. Hai să mergem.
Mă apucă de mână și mă trase cu putere după ea. Aproape că era să mă împiedic; nu mă așteptam să facă asta. Mi-a zburat gândul la seara aniversării lui Robert; m-au trecut fiorii și am încercat să îmi limpezesc gândurile.
Ne-am îndreptat spre prietenul nostru, care vorbea cu o persoană necunoscută nouă. Nu aveam idee ce urma să însemne bărbatul acela pentru noi mai tarziu.
- Băieți, începu Robert, el este Isaac Mooney, un bun prieten, medic neurolog. Tocmai s-a hotărât că vrea să își petreacă vacanța în preajmă, așa că fiți buni și să ne dăm silința pentru a fi gazde bune.
Cum auzi “neurologâ€, Lotte se încruntă. Am observat asta, dar cred că am fost singurul; a zâmbit larg È™i s-a prezentat noului-venit. Păcat că nu am prelungit momentul acela. Trebuia să fie mai lung; mult mai lung.
*
Aceea a fost noaptea în care am retrăit, chiar și în vis, ceea ce ni se întâmplase cu patru luni în urmă.
Robert împlinise optsprezece ani atunci când, venind acasă de la un magazin local, a fost găsit aproape mort în apropiere de casa lui. Aniversarea lui fusese un succes total. Toată lumea se distrase și, ca o metodă de precauție, o pusese pe Charlotte să îi jure de vreo cincizezi de ori că își va lua pastilele și că nu are nimic aiurea de gând. Părea atât de sincera… Cât de frumos poate minti cineva? În noaptea aceea, noapte în care bătăile inimii mele au fost, parcă, împuținate, mi-am jurat că o voi lua la bătaie pentru prima oară în viață mea. Nu poți să mă trezești din somn după o beție, să mă scuturi, și, urlând, să mă întrebi cine dracu’ sunt. Asta mă sperie groaznic. Iar când ai încredere necondiționată într-o persoană, un asemenea moment poate să te scoată din minți. Când Charlotte a început să țipe, mi-am ridicat brațele că să mă feresc; deși aveam o poftă nebună să îi dau câteva că să se învețe minte, nu am fost în stare să mă ating de ea. Părea, în nebunia ei, atât de vulnerabila… Chiar începusem să mă întreb cum m-o vedea, dacă sunt deformat în viziunea ei, când un pumn obrazul drept m-a trezit din visare. Am reușit să o prind de încheieturi; deși era mai mică decât mine, forța ei atinsese niște cote neobișnuite.
- PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU, CHARLOTTE, TERMINÄ‚!
A început să țipe cât o țineau plămânii, tare, strident; îmi spunea să ies afară, să plec din lumea ei. Nu am știut cum să reacționez; se referea la casă? Mă îndoiam de lucrul asta.
În momentul următor, am tresărit amândoi când ușa camerei s-a trântit cu zgomot de perete. Era Robert, care se uita îngrozit la noi. Nu e puțin lucru să îți vezi prietenul cel mai bun și sora lui unul peste altul, încercând să vadă care este mai puternic. S-a târât de-a lungul peretului, cu privirea țintuita ba la mine, ba la Charlotte.
Atât mi-a trebuit. Sora mea mi-a dat un pumn în stomac, a sărit din brațele mele și a ieșit în fugă din dormitor, aproape împiedicându-se de picioarele lui Rob. Eram amândoi atât de uimiți, încât am rămas tintuiti la locurile noastre, privind în urma ei.
Am auzit zgomote din bucătărie; se deschideau sertare, zdrăngăneau cuțite și furculițe. Robert s-a speriat și s-a ridicat în picioare, aruncându-mi o privire îngrijorata; eu deja mă gândeam la ce e mai rău. M-a bufnit râsul; parcă o și vedeam intrând în orice moment pe ușă, năpustindu-se asupra noastră cu un cuțit de bucătărie. M-am ridicat și eu, cu mâna la stomac, și am stat liniștit, alături de Robert, pentru câteva minute, timp în care se făcuse liniște, iar Lotte nu mai venea. Prietenul meu s-a uitat spre ușă, apoi la mine, făcând semn din cap. Am înghițit în sec și ne-am îndreptat spre parterul casei.
Pe scări, în sufragerie - peste tot erau pahare goale aruncate, mucuri de țigară împrăștiate - pesemne că, da, acolo chiar fusese o petrecere cu câteva ore în urmă. Iar în acel moment parcă era o scenă desprinsă dintr-un film de groază - eu, ținându-l strâns de braț pe Robert, mergând încet spre fantoma noastră.
Am găsit-o stând la masa din bucătărie. Avea o cană goală între mâini; o rotea între degetele lungi, bolnăvicioase, că și când ar fi avut ce să bea din ea.
- De ce va uitați la mine ca la o creatură a nopții? ne întrebă căscând leneș.
Nu ne venea să credem ce auzim. M-am uitat la Robert, așteptând o reacție din partea lui. Se uită pierdut la fata din fața lui, apoi la cana ei goală de cafea și aștepta să spună ceva. Avea o privire inexpresivă; nu îl mai văzusem așa niciodată. Mi-am mutat privirea la ea și m-am scărpinat în cap de parcă atunci aterizasem și eu de pe o altă planetă.
- Nu puteți să dormiți? întrebă rânjind.
- Nu, oarecum, îi răspunsei eu. Tu?
- Nu mi-e somn… Voiam să beau ceva.
Îi pieri rânjetul de pe față. Se uită, serioasă, în cana pe care o ținea între mâini, de parcă ar fi avut ceva în ea. Am auzit cum Robert respiră adânc; pesemne că încerca să se calmeze. O întrebă :
- Și, cum e cafeaua?
- E al dracului de amară, răspunse luând o înghițitură din lichidul inexistent. Se încruntă și, ridicându-se brusc, ridică ceașca, vrând să o arunce. Mă repezii spre ea, apucându-i încheieturile și am încercat să o calmez.
- Charlotte, nu-i nimic… Lasă ceașca jos.
Dădu drumul obiectului și începu să plângă zgomotos. S-a aruncat în brațele mele și își bagă capul în pieptul meu. Îi murmuram să se calmeze, mangaindu-i părul.
Mi-am mutat privirea la Robert. Acesta strânse din pumni și fixă un punct pe podea.
- Charlotte… Începu Rob să vorbească. Spune-mi că ți-ai luat pastilele, te rog. Nu ne face una că asta. Nu ne face să ne încredem în tine degeaba…
- Dacă nu le-aș fi luat, probabil că ar fi fost mai rău decât este acum. Eu zic să va mulțumiți că sunteți încă întregi, spuse Charlotte, încă plângând.
![[Imagine: trexwalkn.gif]](http://img843.imageshack.us/img843/5985/trexwalkn.gif)