Fugim..Dar unde ?

[Merisoare Acre]

Helau ! Poate ca o sa spuneti ca ficul meu e ceea mai mare tampenie scrisa vreodata, de aceea va rog din toata inima mea care lipseste, sa comentati si sa criticati dur. Nu o sa ma las de el si nici n'o sa-ncep sa plang ca "vai , am o critica dura, nu mai pot !" O sa tin cont de sfaturile voastre, si cine stie, poate o sa reusesc si eu ceva .

Capitolul 1 : In miscare continua

-Deby....Uita-te la tine ! Arati mai bine decat mireasa domnului Cambell. Esti splendida, nu inteleg ce te-a apucat .
Imi spuse verisoara mea, in timp ce ma privea cum imi faceam rucsacul. Nu intorc privirea spre ea pentru ca stiam ca daca voi face asta , voi ceda dorintei nebune de a pleca . Nu avea de unde sa-mi stie motivul, si nici nu vroiam sa-l afle.
-Uite ce e, Jenna....M-am oprit cateva minute, gandindu-ma la vorbele pe care urma sa le rostesc. Stiu ca o sa-ti fie dor de mine, tuturor o sa le fie, inteleg asta. Dar gandeste-te putin, si tu mi-ai tinut partea la festival, mai stii ?

Isi intoarse capul, parca speriata de amintirea aceea si imi zambi calduros, aruncandu-mi o privire plina de tristete.
Dadu o data din cap, fluturandu-si parul aramiu, si iesi pe usa, grabita.
Atunci mi-am recapatat cumpatul, intelegand de ce plecase. Isi adusese aminte...Of, cat de proasta puteam fi !
Mi-am mutat privirea spre intreaga incapere. Raze aurii de lumina patrundeau in camera, luminand-o. Am zambit gandindu-ma ce dor imi va fi....Dar aveam sa trec peste asta. Pana la urma eram Deborah Hamilton, stiam ce am de facut.
Privirea rece ca gheata, aveam ochii cenusi, parca ireali mi s-a indreptat spre sertarul cu sticlute aromate...Toate aveau cate un miros specific unei flori...Atat de delicate si suave...Patul meu pufos...Cat imi va lipsi mirosul clatitelor facute de mama, sunetul galagios al aparetelor tatalui meu , patura cu care obisnuiam sa ma acopar toamna, cand gerul isi facea intrarea .

Pletele roasiatice aratau ca focul. Soarele le facea sa straluceasca , le facea sa para atat de specifice mie...
M-am uitat inspre usa, m-am incaltat in tenesi noi, cumparati de la magazinul doamnei Harisson si am iesit pe usa. Imi va fi dor de aceasta casa, de acest oras...Aveam atatea amintiri frumoase, intiparite in mintea mea..

Am coborat scarile dinspre sufragerie si am observat ca nici mama, nici tata nu erau acasa.
Ha ! Ce mai chestie . Pentru prima data in viata lor se gandisera sa isi lase fiica de 18 ani, singura in casa. Nu pot sa cred...S-au gandit si ei o data la mine, iar eu ii rasplateam fugiind de acasa. Oare ce va spune Tom Harrison cand va afla ca viitoarea lui iubita plecase ? "Viitoarea" , normal . Niciodata nu o sa fiu iubita lui, decat prietena. Cu toate ca el facuse o pasiune pentru mine, din pacate va trebui sa renunte la ea si sa mearga mai departe...

Cred ca va fi devastat, dar isi va reveni repede. E un tanar puternic, chiar daca pare asa fragil.
Cand am iesit afara din casa amurgul se lasase. Trebuia sa ma grabesc altfel aveam sa pierd trenul. Am fugit prin toata curtea, avand grija sa nu ma impiedic de vreun aparat al tatei si mi-am luat bicicleta. Am iesit din curtea, ce acum parea veche si cateva lacrimi usturatoare mi-au cazut pe chipul alb. Imi va fi asa dor de tot .....De toti ! Dar trebuia sa incep o viata noua, o viata in care amaraciunea si durerea nu puteau intra ca la magazin. Aveam sa uit cine am fost, si sa fiu alta...Altfel nu voi reusi ceea ce mi-am propus.

Dupa cateva minute de mers cu bicicleta si cateva suspine printre ganduri , am ajuns la gara.
Am lasat bicicleta langa un gard si am intrat in cladirea mare, albastra. Am vazut tabelul, trenul meu trebuia sa vina peste cateva minute. Am alergat spre chiosc, mi-am luat biletul spre Londra, fara a ma uita macar la vanzatoare sau a da vreo importanta oamenilor nervosi ce ma injurau pentru ca i-am lovit in alergarea mea spre iesire. S-a anuntat venirea trenului.

Acesta era momentul culminant. Trebuia sa-mi gasesc curajul....trebuia sa urc in trenul ala..
Mai multi calatori treceau pe langa mine fara sa se uite la felul in care priveam masinaria. Priveam in gol, nu faceam nimic, absolut nimic !
Imi era frica, teama de ma misca...De a pleca .
Am rasuflat, am inchis ochii si mi-am spus ca asa trebuie sa fie. Creierul a dat comanda picioarelor mele si am pornit spre intrarea in tren.

Urcasem ! Tot ce mai trebuia sa fac era sa-mi gasesc un loc. Vazusem un compartiment liber cand intrasem asa ca am pornit intra-colo. Am lovit cativa copilasi si am intrat. Mi-am pus rucsacul sus si m-am asezat incet, parca nevrand sa fac zgomot. Deja innebunisem, eram singura si ma miscam incet.

M-a pufnit rasul si dintr-o data am cazut !