09-06-2010, 06:53 PM
Helăăăă~u ! Ia ghiciți cine s`a întors ? Da, noi ! Nu, nu uitasem de fic. :] Dar am avut eu mult pe cap. Acum, după mii de seri în care am fost stresată de Alex, revin cu noul capitol. Nu știu cât de bun este, am încercat. :3 Um, eu personal sunt dezamăgită că nu am avut niciun comentariu la capitolul precedent. O să cred că nu mai citește nimeni. :]] Well, I hope that you`ll enjoy this chap. :3
[center]Capitolul 15
Eireen P.O.V.[/center]
Durere. Groază. Spaimă. Simţeam cum fiecare muşchi din corp îmi paralizase. Dâra de sânge lăsată de corpul lui Derik, îmi provoca suferinţă. Era ca şi cum un cuţit se plimba nestingherit prin interiorul meu. Şi durea al naibii de tare. Nu voiam să cred că elful meu ar putea muri, fără ca eu să ridic un deget . . . Nu, nu puteam accepta aşa ceva. Trebuia să-l salvez, chiar dacă acest lucru mă omora pe mine. Până la urmă, el conta. Nu eu. Lacrimile ce-mi curgeau necontenit pe faţă mă făceau să am privirea înceţoşată, dar le puteam ignora. Cu corpul tremurând, am pornit, urmărind sângele. Această panoramă îmi provoca greaţă, nu puteam suporta gândul că sângele blondului era împrăştiat prin toată pădurea. Odată ieşită din castel, sângele nu mai era aşa vizibil. Am urmat urma până într-o pajişte unde iarba era atât de mare, încât n-am mai ştiut pe unde o luaseră Aino şi celălalt elf. M-am aşezat dejnăduită, pe jos. Am început să plâng şi mai tare, lăsând toată puterea în urmă. Dar totuşi, nu rezolvam nimic dacă nu luptam. Dacă nu încercam să-l salvez pe Derik. Hai, prostuţo, du-te după el ! Salvează-l ! îmi spuse o voce din capul meu. Nu mai auzisem voci în cap de când nu mai avusesem droguri în sânge. Dar această voce era diferită, îmi dădea speranţă. Era o voce ce aş fi ascultat-o cu plăcere. Mi-am adus aminte de ce spusese Derik. Să ascult copacii. Nu înţelesesem prea bine acest lucru, dar presupun că asta trebuia să fac ca să-l găsesc. M-am apropiat de un copac, lipindu-mi urechea de el. Nu auzeam nimic. Ce risipă de timp ! Dar apoi mi-am dat seama că probabil eu trebuia să le vorbesc. Deşi mi se părea un lucru absolut stupid, le-am grăit pe cel mai blând ton :
- Bună, eu sunt Eireen. Îl caut pe Derik, este un elf de pe aici. Ştiţi, el a fost răpit. Şi eu îl iubesc şi nu vreau să moară.
Ok, fusesem penibilă. Dar ce aş fi putut zice ? Să vorbesc cu copacii nu era cel mai normal lucru pe care îl puteam face. Sughițam ușor, din cauza râului ce încă curgea pe fața mea. Mai bine eram pe cont propriu. Reuşeam eu să-l găsesc pe blond şi singură. Tocmai voiam să plec, când un râs răguşit se auzi din spre copac. M-am întors spre el, uitându-mă urât. Mă comportam patetic. Mă uitam urât şi înjuram în gând un . . . copac.
- Poate ţie ţi se pare amuzant. Aş vrea să te văd pe tine pierzându-ţi persoana pe care o iubești cel mai mult !
O frunză se desprinse din coroana copacului și începu să adie blând într-o direcție necunoscută. Nu bătea vântul deloc, așa că am mers după frunză, știind că probabil era ceva magic. Dacă așa îl găseam pe Derik, totul era bine, pe moment. Speram doar să nu ajung prea târziu. Mi-am încordat pumnul, unghiile intrându-mi în carne. Dacă elful meu murea – am încercat să înlătur acest gând – era numai vina mea. Nu trebuia să îi spun de Ayno. Dacă aș fi tăcut, poate acum nu ar fi fost la un prag e moarte. Văzând că acea frunză afurisită plutea mai repede, am început să alerg. Simțeam cum picioarele îmi sângeram din cauza spinilor plantelor prin care treceam. Dar nu m-am oprit, nu mă interesa aşa mult durerea fizică. Nu mă puteam gândi decât la Derik. Dacă ajungeam prea târziu . . . Frunza a aterizat lin pe jos. M-am uitat în jur şi am văzut o pajişte aparent pustie, ce se întindea la poalele dealului. Acolo am putut dinstinge corpul elfului meu. Am suspinat, luând în mână frunza. Mi-am lipit uşor buzele de ea şi am şoptit :
- Mulţumesc . . .
Parcă nu mai eram eu. Mă schimbase atât de mult acest băiat – care de fapt nu aparţinea speciei mele ? Am început să alerg în josul dealului, cu lacrimile – de fericire sau de tristeţe, nu ştiam nici eu – şiroindu-mi pe faţă. Simțeam cum inima stătea să-mi iasă din piept. Parcă îi puteam simți prezența, știam că voi ajunge la el. Bineînțeles, era o porcărie de idee să cred că e așa aproape. Ar fi fost prea ușor. Dar era . . . Când am ajuns la poalele dealului, m-am ascuns repede după un copac. Nu știam ce să fac, nu aveam niciun plan. Dar când acționasem eu după un plan ? Eram cea mai impulsivă persoană pe care o cunoșteam. Am luat o gură mare de aer și am mers până la Derik. M-am așezat în genunchi, lângă corpul lui. Ayno și celălalt elf stăteau cu spatele, dar știam că mă vor vedea în curând. I-am sărutat pleoapele blondului, făcându-l să își deschidă ușor ochi. Când m-a văzut, aproape a zâmbit. Dar datorită durerii, a fost mai mult o grimasă. Mi-am lipit buzele de ale lui, încercând să-i alin suferința. Știam că nu avea rost, dar nu suportam să îl văd așa. Îi puteam auzi bătăile inimii, deși erau slabe. Am simțit o lovitură în ceafă și mi-am dat seama că afurisitul ăla mă lovise. Mă pregăteam să îl înjur, dar mi-am schimbat gândurile. I-am pus o mână pe inimă elfului meu, apoi m-am ridicat în picioare. L-am privit pe Ayno în ochii, cu o privire de gheață. Am văzut cum se blochează, dar a durat doar o secundă. Și-a revenit numaidecât, zâmbindu-mi disprețuitor.
- Dă-te din calea mea, fetiță prostuță ! Îți voi omorî iubițelul, așa că nu face treaba mai complicată, îmi spuse el pe o voce dură.
- Nu ! Cât trăiesc eu, nu te atingi nici măcar de un fir de păr de al lui. De ce te-aș lăsa să îl rănești ?
Mi-a dat o palmă peste față și am simțit cum îmi amorțește întreaga suprafață a chipului. Nu am plâns. Nici măcar nu am țipat. Am strâns din dinți și m-am gândit cum mă simțeam când eram sub influența drogurile. Atunci nu mă durea. Nu simțeam nimic : nici fizic, nici moral. Eram așa nepăsătoare, încât probabil păream din gheață. Mulți credeau că era doar vina drogurilor, dar așa era comportamentul meu. Dacă nu simțeam afecțiunea altora, cum aș fi putut simți ceva ? Totuși, Derik mă schimbase. Îmi adusese zâmbetul pe buze, lucru destul de greu. Atunci, de ce nu mi-aș fi dat viața pentru el ? Era singurul lucru prin care îl puteam răsplăti pentru tot ce făcuse pentru mine. Deși îl cunoșteam de foarte puțin timp – era măcar o lună ? – știam că viața mea, îi aparținea lui. Deci muream pentru el . . . Ca o jertfă, adusă unui zeu.
- Omoară-mă pe mine. Dacă îl pot proteja pe el, moartea mea este cea mai bună cale.
Ayno a zâmbit. I-am dat un pumn în gură. Nu mă putusem abține, avea un zâmbet prea patetic. Violența era un lucru obișnuit pentru mine, dar nu cu creaturile . . . magice. Din buza inferioară îi curgea un firicel de sânge. Ochii îi deveniseră lipsiți de culoare. Ok, deci îl enervasem. M-am dat un pas mai în spate. Nu știam ce e cu Derik, dar măcar știam că nu îl va răni, atâta timp cât îl țineam eu ocupat. Nu trebuia decât să îl mai rețin un pic, până elful meu se putea ridica. Și apoi putea fugi. Și eu aș fi murit. Ciudat, această alegere nu mă făcea să mă întristez. Era alegerea mea. Moartea mea, pentru libertatea lui. Oare va putea rezista fără mine ? Parcă un elf se îndrăgostea doar de două ori în viață. Înseamnă că nu va fi singur, va veni cineva lângă el. Ideea mă nemulțumea pe moment. Nimeni nu avea voie să îl atingă. Da, eram geloasă. Dar dacă era pentru binele lui, atunci de ce eram așa enervată ? Afurisitul se apropie de mine, cu o privire ce nu prevestea nimic bun. Se opri la doar câțiva centimetrii de mine, apoi își apropie buzele, lacom, de ale mele. Am vrut să țip, dar nu puteam. Ce urma să se întâmple era inevitabil. Și îmi provoca o scârbă de nedescris.
[center]Capitolul 15
Eireen P.O.V.[/center]
Durere. Groază. Spaimă. Simţeam cum fiecare muşchi din corp îmi paralizase. Dâra de sânge lăsată de corpul lui Derik, îmi provoca suferinţă. Era ca şi cum un cuţit se plimba nestingherit prin interiorul meu. Şi durea al naibii de tare. Nu voiam să cred că elful meu ar putea muri, fără ca eu să ridic un deget . . . Nu, nu puteam accepta aşa ceva. Trebuia să-l salvez, chiar dacă acest lucru mă omora pe mine. Până la urmă, el conta. Nu eu. Lacrimile ce-mi curgeau necontenit pe faţă mă făceau să am privirea înceţoşată, dar le puteam ignora. Cu corpul tremurând, am pornit, urmărind sângele. Această panoramă îmi provoca greaţă, nu puteam suporta gândul că sângele blondului era împrăştiat prin toată pădurea. Odată ieşită din castel, sângele nu mai era aşa vizibil. Am urmat urma până într-o pajişte unde iarba era atât de mare, încât n-am mai ştiut pe unde o luaseră Aino şi celălalt elf. M-am aşezat dejnăduită, pe jos. Am început să plâng şi mai tare, lăsând toată puterea în urmă. Dar totuşi, nu rezolvam nimic dacă nu luptam. Dacă nu încercam să-l salvez pe Derik. Hai, prostuţo, du-te după el ! Salvează-l ! îmi spuse o voce din capul meu. Nu mai auzisem voci în cap de când nu mai avusesem droguri în sânge. Dar această voce era diferită, îmi dădea speranţă. Era o voce ce aş fi ascultat-o cu plăcere. Mi-am adus aminte de ce spusese Derik. Să ascult copacii. Nu înţelesesem prea bine acest lucru, dar presupun că asta trebuia să fac ca să-l găsesc. M-am apropiat de un copac, lipindu-mi urechea de el. Nu auzeam nimic. Ce risipă de timp ! Dar apoi mi-am dat seama că probabil eu trebuia să le vorbesc. Deşi mi se părea un lucru absolut stupid, le-am grăit pe cel mai blând ton :
- Bună, eu sunt Eireen. Îl caut pe Derik, este un elf de pe aici. Ştiţi, el a fost răpit. Şi eu îl iubesc şi nu vreau să moară.
Ok, fusesem penibilă. Dar ce aş fi putut zice ? Să vorbesc cu copacii nu era cel mai normal lucru pe care îl puteam face. Sughițam ușor, din cauza râului ce încă curgea pe fața mea. Mai bine eram pe cont propriu. Reuşeam eu să-l găsesc pe blond şi singură. Tocmai voiam să plec, când un râs răguşit se auzi din spre copac. M-am întors spre el, uitându-mă urât. Mă comportam patetic. Mă uitam urât şi înjuram în gând un . . . copac.
- Poate ţie ţi se pare amuzant. Aş vrea să te văd pe tine pierzându-ţi persoana pe care o iubești cel mai mult !
O frunză se desprinse din coroana copacului și începu să adie blând într-o direcție necunoscută. Nu bătea vântul deloc, așa că am mers după frunză, știind că probabil era ceva magic. Dacă așa îl găseam pe Derik, totul era bine, pe moment. Speram doar să nu ajung prea târziu. Mi-am încordat pumnul, unghiile intrându-mi în carne. Dacă elful meu murea – am încercat să înlătur acest gând – era numai vina mea. Nu trebuia să îi spun de Ayno. Dacă aș fi tăcut, poate acum nu ar fi fost la un prag e moarte. Văzând că acea frunză afurisită plutea mai repede, am început să alerg. Simțeam cum picioarele îmi sângeram din cauza spinilor plantelor prin care treceam. Dar nu m-am oprit, nu mă interesa aşa mult durerea fizică. Nu mă puteam gândi decât la Derik. Dacă ajungeam prea târziu . . . Frunza a aterizat lin pe jos. M-am uitat în jur şi am văzut o pajişte aparent pustie, ce se întindea la poalele dealului. Acolo am putut dinstinge corpul elfului meu. Am suspinat, luând în mână frunza. Mi-am lipit uşor buzele de ea şi am şoptit :
- Mulţumesc . . .
Parcă nu mai eram eu. Mă schimbase atât de mult acest băiat – care de fapt nu aparţinea speciei mele ? Am început să alerg în josul dealului, cu lacrimile – de fericire sau de tristeţe, nu ştiam nici eu – şiroindu-mi pe faţă. Simțeam cum inima stătea să-mi iasă din piept. Parcă îi puteam simți prezența, știam că voi ajunge la el. Bineînțeles, era o porcărie de idee să cred că e așa aproape. Ar fi fost prea ușor. Dar era . . . Când am ajuns la poalele dealului, m-am ascuns repede după un copac. Nu știam ce să fac, nu aveam niciun plan. Dar când acționasem eu după un plan ? Eram cea mai impulsivă persoană pe care o cunoșteam. Am luat o gură mare de aer și am mers până la Derik. M-am așezat în genunchi, lângă corpul lui. Ayno și celălalt elf stăteau cu spatele, dar știam că mă vor vedea în curând. I-am sărutat pleoapele blondului, făcându-l să își deschidă ușor ochi. Când m-a văzut, aproape a zâmbit. Dar datorită durerii, a fost mai mult o grimasă. Mi-am lipit buzele de ale lui, încercând să-i alin suferința. Știam că nu avea rost, dar nu suportam să îl văd așa. Îi puteam auzi bătăile inimii, deși erau slabe. Am simțit o lovitură în ceafă și mi-am dat seama că afurisitul ăla mă lovise. Mă pregăteam să îl înjur, dar mi-am schimbat gândurile. I-am pus o mână pe inimă elfului meu, apoi m-am ridicat în picioare. L-am privit pe Ayno în ochii, cu o privire de gheață. Am văzut cum se blochează, dar a durat doar o secundă. Și-a revenit numaidecât, zâmbindu-mi disprețuitor.
- Dă-te din calea mea, fetiță prostuță ! Îți voi omorî iubițelul, așa că nu face treaba mai complicată, îmi spuse el pe o voce dură.
- Nu ! Cât trăiesc eu, nu te atingi nici măcar de un fir de păr de al lui. De ce te-aș lăsa să îl rănești ?
Mi-a dat o palmă peste față și am simțit cum îmi amorțește întreaga suprafață a chipului. Nu am plâns. Nici măcar nu am țipat. Am strâns din dinți și m-am gândit cum mă simțeam când eram sub influența drogurile. Atunci nu mă durea. Nu simțeam nimic : nici fizic, nici moral. Eram așa nepăsătoare, încât probabil păream din gheață. Mulți credeau că era doar vina drogurilor, dar așa era comportamentul meu. Dacă nu simțeam afecțiunea altora, cum aș fi putut simți ceva ? Totuși, Derik mă schimbase. Îmi adusese zâmbetul pe buze, lucru destul de greu. Atunci, de ce nu mi-aș fi dat viața pentru el ? Era singurul lucru prin care îl puteam răsplăti pentru tot ce făcuse pentru mine. Deși îl cunoșteam de foarte puțin timp – era măcar o lună ? – știam că viața mea, îi aparținea lui. Deci muream pentru el . . . Ca o jertfă, adusă unui zeu.
- Omoară-mă pe mine. Dacă îl pot proteja pe el, moartea mea este cea mai bună cale.
Ayno a zâmbit. I-am dat un pumn în gură. Nu mă putusem abține, avea un zâmbet prea patetic. Violența era un lucru obișnuit pentru mine, dar nu cu creaturile . . . magice. Din buza inferioară îi curgea un firicel de sânge. Ochii îi deveniseră lipsiți de culoare. Ok, deci îl enervasem. M-am dat un pas mai în spate. Nu știam ce e cu Derik, dar măcar știam că nu îl va răni, atâta timp cât îl țineam eu ocupat. Nu trebuia decât să îl mai rețin un pic, până elful meu se putea ridica. Și apoi putea fugi. Și eu aș fi murit. Ciudat, această alegere nu mă făcea să mă întristez. Era alegerea mea. Moartea mea, pentru libertatea lui. Oare va putea rezista fără mine ? Parcă un elf se îndrăgostea doar de două ori în viață. Înseamnă că nu va fi singur, va veni cineva lângă el. Ideea mă nemulțumea pe moment. Nimeni nu avea voie să îl atingă. Da, eram geloasă. Dar dacă era pentru binele lui, atunci de ce eram așa enervată ? Afurisitul se apropie de mine, cu o privire ce nu prevestea nimic bun. Se opri la doar câțiva centimetrii de mine, apoi își apropie buzele, lacom, de ale mele. Am vrut să țip, dar nu puteam. Ce urma să se întâmple era inevitabil. Și îmi provoca o scârbă de nedescris.
Intunecand intunericul,
iata
portile luminii.
iata
portile luminii.