Iubire la suprapreţ

[Cherie]

Heei.
Mulţumesc pentru comentariu Neith şi le muţumesc şi celorlalţi fiindcă ne citesc >:D<.
Aici este capitolul nou care sper să vă placă. Lectură plăcută!


[center]Capitolul 15[/center]


-Uite ce e Roselyn; tu tresari la cea mai mică atingere. Vreau să spun... uite acum, ţi-am atins din greşeală lenjeria şi ai sărit de parcă ţi-am rupt haiele de pe tine! Nu înţeleg cum vrei să te culci cu mine, când la o simplă atingere, te transformi într-o copiliţă speriată! Nu că aş vrea neapărat să te bag în patul meu... ştii că sunt dispus să aştept oricât. Dar vreau să pricepi odată pentru totdeaua că nu tot ce zboară se mănâncă şi că eşti cam incoştientă! Că nu ai dreptate întotdeauna şi că aia a fost doar un impuls sau probabil te-ai lăsat condusă de... nu ştiu, de ceva!
Când am sosit la apartamentul lui Victor eram prea obosiţi ca să mai facem altceva. Cât timp mi-am făcut un duş, el i-a spus servitoarei ( o super servitoare de fapt – franţuzoaică cu picioare lungi, brunetă şi cu ochii albaştrii ) că poate pleca acasă şi că mâine era liberă. Apoi ne-am băgat în pat şi am început să vorbim gândindu-ne că poate aşa vom adormi mai repede. Da’ de unde. Tot ce spunea Victor, şi cum spunea, era îndeajuns să mă ţină trează chiar dacă aş fi fost nedormită nopţi întregi. Totul la el părea atât de unic şi fără asemănare încât mi-era teamă că-l voi pierde dacă aveam să închid ochii.
Era destul de târziu când aproape îl plesnisem pe Victor fiindcă, în timp ce trăgea pătura peste noi, aproape îmi atinsese, cum spusese şi el, lenjeria intimă. Adevărul e că nu avea cum să n-o facă. Purtam una din cămăşile lui şi aceasta nu-mi acoperea mare parte din trup. Nu eram o sălbatică. Şi sper că nu-i lăsasem impresia asta. Doar că... La naiba! Avea dreptate, mereu am ştiut că are. Mi-era teamă sa fac acel pas. Pe bune acum, cărei fete nu i-a fost sau, de ce nu, îi este? Atunci vroiam s-o fac pentru a scăpa de sentimentul de vinovăţie şi ca să nu mă mai simt inferioară lui Bridget. Acelaşi lucru i l-am spus şi lui Victor. Începu să râdă.
-Cu ce dracu’ ţi-e superioară Bridget? Că şi-a tras-o cu Eric? Roselyn, iubire, eşti cam prostuţă dacă tu crezi asta!
Mi-am lipit trupul de-al său, strângându-l în braţe. Parcă-şi calcula bătăile inimii, sincronizându-le perfect cu ale mele. Respiraţia-i caldă îmi mângâia obrazul, iar buzele moi şi catifelate se lipeau din când în când de fruntea mea.
-Mă gândeam că n-o să mă mai vrei... Adică, ştii, suntem împreună de trei ani şi eu încă sunt virgină. Niciun tip normal la cap n-ar suporta asta! Şi mă-ntreb cum de încă mai suntem împreună...
-M-am cuplat cu o tipă pe cât de superbă, pe atât de inteligentă. Ce-ai făcut cu ea?
-Hm, fratele ei a dat-o la schimb pe un camion de îngheţată. Vorbesc cât se poate de serios Victor, ce-ţi place la mine?
-Tipic ţie, Roselyn! Te-ai uitat vreodată în oglindă? Ai văzut cât eşti de minunată? Ce te-apucă? Vrei să fiu sincer cu tine? Păi hai să-ţi spun cât de greu îmi e să te ating. Te doresc Rose, mai mult decât orice! Te vreau şi mi-e teamă de ce ţi-aş putea face dacă nu m-aş controla. Ştii cât de greu e să te sărut, să te ating, ştiind că doar atât îmi pot permite? Mintea mea o ia razna doar când te vede. Câteodată ajung să nu-mi dau seama că aproape te dezbrac şi că mă comport ca un animal. Tu nu realizezi, dar în ultimele zile am fost atât de tentat încât mai era foarte puţin până în punctul în care nu mai aveai de ce să te simţi inferioară lui Brid. Dar întotdeauna, înainte să ajung să depăşesc limita, îmi apărea în minte chipul tău cu o mină sfâşietoare, pierdută şi ochii goi, lipsiţi de orice expresie, iar eu, undeva lângă tine, râzând, satisfăcut, ca un monstru ce sunt. Nu vreau să se ajungă la asta, deaia şi-ţi spun să gândeşti bine înainte de a lua o decizie. Nu poţi să te trezeşti dintr-odată că vrei să faci ceva ce cu siguranţă vei regreta mai târziu. Nu-ţi spun toate astea fiindcă nu te vreau! Aş minţi dacă aş spune asta. Eu nu fac decât să te iubesc ca un nebun, pentru că, dacă nu te-aş iubi, n-am mai fi purtat discuţia asta acum şi nu te-ai mai fi simţit complexată!
În timp ce îmi spunea toate acestea pe un ton oarecum indignat se pusese peste mine, ţinându-mi mâinile deasupra capului şi privindu-mă în ochi. Nu ştiam cum să reacţionez în faţa celor spuse de el. Oscilam între mândrie şi părere de rău. Îmi părea rău că îi era atât de greu să se abţină prin preajma mea, dar eram nespus de mândră că mă considera atât de... Cum se spune în argou? Ah da. Bună. Eram îndeajuns de bună încât să-i iau minţile. Perfect, dacă îmi ascultam orgoliul.
Era destul de întuneric, dar îi puteam distinge chipul aflat la câţiva centimentri de-al meu. Şi am văzut sclipire aceea nebună din ochii lui ciocolatii. Cea care susţinea el că-i aparţinea monstrului din el. Eu cred că aparţinea oricărui tip ce stătea atât de aproape de o femeie. O ştiu din proprie experienţă. Tipii cu care mă drogam se abţineau cu greu să nu sară pe mine în timpul orgiiilor lor sexuale, zilnice din câte îmi amintesc ( eu eram undeva într-un colţ, singur delirând din cauza drogurilor ). Eu eram aia mai mică şi nu-mi puteau face nimic. În fond eram distracţia lor. Eu eram aia care antrena orice petrecere şi cea care... cumpăra cele mai multe droguri. Am surâs compătimitor gândindu-mă la cât de multă scârbă mi-ar fi provocat scena dacă nu jucam eu rolul principal.
-Te iubesc, am spus la un moment dat pentru a-l trezi din contemplare.
-Mai mult decât orice, a completat cu un sărut lung, după care îmi eliberă mâinile şi se aşeză la loc lângă mine. Imediat ce mi-a simţit obrazul rece lipit de pieptul lui, şopti plimbându-şi buzele în părul meu:
-Ne culcăm?
-Îhîm, am murmurat pe jumătate adormită.
Începuse să fredoneze, jucându-se prin părul meu, o melodie pe care aveam impresia că o ştiu, dar nu făceam mari eforturi să mi-o amintesc. Era în franceză oricum.

În afară de seara aceea petrecută la Victor, nu mi s-a mai întâmplat nimic ieşit din comun. Doar chestii banale, tipice.
La liceu totul a fost okey. În sensul că am cules ceva note foarte bune, nici eu nu ştiu cum şi am reuşit să-mi revin pe linia de plutire. Eram din nou regina. Nu mi-am pierdut îndeletnicirile din generală. Am fost populară, sunt şi voi fi mereu. Şi nu genul ăla de popularitate... Moda nu pornea de la mine sau mai ştiu eu ce, ci pur şi simplu, eram cea de care aveau nevoie cu toţii, persoana pe care se baza oricine, cea al cărei nume îl auzeai cel mai des şi fără de care nu se putea nimic. Credea oare cineva că m-am schimbat? Ei bine, acea persoană se înşela amarnic. Nu mai mă foloseam de droguri pentru popularitate, de data asta îmi foloseam capul.
Cu Victor totul mergea perfect, mi se pare şi normal, iar cu Nate... Dacă există o limită pentru enervant, el sigur a întrecut-o demult, chiar foarte mult. Spun asta fiindcă a avut o săptămână liber din nu ştiu ce motiv şi a stat pe capul meu. Şi s-a mai dus o săptămână în care n-am putut fuma. M-a ţinut numai lângă el. Începeam să cred că o făcea intenţionat. Sper că nu bănuia nimic şi că nu descoperise că mă ţinusem de promisiune doar pe jumătate...
Dar nu eram împăcată în totalitate. Nu m-am văzut cu Eric deloc în acea săptămână. Absolut deloc. Şi nu ştiu, parcă era mai rău decât în primele zile când mă lasasem de droguri. Dacă atunci ziceam că treceam prin nişte chinuri cumplite, păi să stau să nu mă gândesc la el, să nu-l aud, să nu-l văd era de o mie de ori mai rău. Şi cred că ştiu de ce... În ciuda faptului că susţinea sus şi tare că mă urăşte, ( vroiam să ) cred că el încă mai ţinea la mine şi că se comporta aşa ca să mă trezească la realitate. Pe bune acum, putea o persoană să urască atât de mult? Să reacţioneze atât de urât din cauza unui refuz? Dacă acea persoană era Eric, atunci, cu siguranţă ( cred că ) da. Pentru că m-a iubit. Cum nimeni nu m-a putut iubi vreodată. Şi nu ştiam cum aş putea să-i arăt că apreciam asta. Că şi eu îl iubesc, în ciuda faptului că nu sunt foarte sigură dacă ceea ce simt pentru Victor e la fel de intens ca ceea ce simt pentru Eric şi... Adevărul e că nici eu nu mai ştiu ce vreau!
Mă rog, prin clasa mea umbla un zvon care mă cam scotea din sărite. Eric Eyed umbla cu o tipă nouă, brunetă, arogantă, dar foarte.. bună. Mie una mi-a căzut faţa. Nu se despărţise de Bridget. Am fi ştiut cu toţii asta, doar Brid nu se putea abţine să nu facă o scenă sau mai ştiu eu ce ca să ne arate asta. Unii credeau că s-au despărţit fără motiv şi că prietena mea fusese atât de devastată de veste încât se încuiase în casă şi de aceea lipsise marţi de la şcoală. Totuşi, înainte să fac vreo scenă şi să devin isterică ... fără motiv... am aflat că tipa brunetă cu care tot umbla nu era nimeni alta decât verişoara lui, Kristin. O cunoşteam din auzite. Fratele ei murise în acelaşi accident în care au murit şi părinţii lui Eric. Parcă o văzusem la înmormântarea lor. Mă rog, o persoană mult prea nesuferită, exact cum era verişoara lui, nu merita osteneala de-a-mi aminti de ea.
Mă întâlnisem cu Kristin la lift. Era frumuşică, chiar foarte. Nu, ochii nu erau ceva din familie. Era un lucru unic, specific lui Eric. M-am convins de data asta.
Eu am fost cât se poate de drăguţă cu ea. Am salutat-o şi am întrebat-o ce mai face. Dar ea mi-a răspuns pe un ton apatic, dându-şi ochii peste cap:
-Uite ce e păpuşă, trebuie să ajung undeva urgent, aşa că mai bine taci şi du-te şi fă ceva constructiv!
M-am holbat la ea timp de câteva secunde. Nu mă aşteptam să fie aşa de înfumurată. Cred că era o trăsătură a celor din neamul Eyed. Oricum, nu puteam lăsa o astfel de puştoaică să-mi vorbească mie în acest fel.
-Hei, hei, hei! Ai idee cui te adresezi aşa? Crezi că-i va pica bine lui Eric când îi voi spune cum îmi vorbeşti ?
Când eram nervoasă, nu realizam ceea ce spuneam.
-Şi ce importanţă mai ai tu în viaţa lui, mă rog? Ştiu cine eşti, dar nu-mi dau seama cum poţi tu să-i mai rosteşti numele cu atâta seninătate după tot ce i-ai făcut vărului meu! Eşti aşa o ipocrită... Nu-mi vine să cred că te-a putut iubi vreodată!
Şi cu asta îmi închisese gura. Câtă dreptate avea şi cât de tare mă enerva că până şi ea, care mă vedea pentru prima oară şi nici nu mă cunoştea pe deplin, avea să-mi reproşeze ceva. Şi fix chestia care mă durea cel mai tare.
Şi pentru că viaţa nu se satură niciodată de surprize, spre sfârşitul săptămânii am avut parte de una la care chiar nu mă aşteptam. Logic. E ceva previzibil în viaţă, în afară de telenovele?
Era vineri. Tocmai ieşisem de la ore şi mă îndreptam spre cofetăria în care pierdeam vremea cu Nate, Victor sau Bridget ( depinde cine era dispus să se îndoape cu dulciuri ) în fiecare vineri. Dar de data aceasta eram singură; Nate dormea şi nu vroiam să-l trezesc, Victor trebuia să se întâlească cu tatăl său, iar Brid era cam ocupată să stea cu Eric. Devenise paranoică, ştiindu-l pe Eric atât de aproape de o fată care nu era ea, cu toate că ştia foarte bine că tipa era nesuferita de Kristin. Într-un fel, sau altul, înfumurata asta ne apropiase mai mult decât speram pe mine şi pe Bridget. Nu eram genul care bârfea, postul era ocupat de buna mea prietenă, dar nu puteam să tac din gură când îi vedeam atât de des împreună. Doar atât ziceam: “Brid, nu crezi că iubitul tău umblă cam prea mult cu verişoara lui?” şi ea începea să spună că o să aibă ea grijă să nu mai umble atât de des împreună, că nimeni nu are dreptul ăsta înafară de ea şi mult alte prostii tipice ei. Dar avea motive să fie nervoasă, era iubita lui ( nu-mi vine să cred că am spus asta atât de uşor! ). Dacă pe mine mă înnebuneau când îi vedeam în permanenţă împreună, eu care nu mai am nicio treabă cu ei fiindcă din ce am văzut el era hotărât să mă ignore, îmi închipui cum se simţea ea.
În timp ce contemplam eu la asta, m-am trezit îmbrăţişată de două mâini delicate şi ca de cretă şi sărutată zgomotos pe obraz de nişte buze incredibil de moi şi fine.
-Măi, măi... Dacă nu e tocmai iubirea vieţii mele, Rossie, zisese o voce cunoscută, sufocându-mă cu îmbrăţişări.
-Doamne, eşti mai frumoasă decât mi-aş fi închipuit, spusese şi cea de-a doua, analizându-mă din cap până-n picioare.
-Şi mie mi-a fost dor de voi... Cheryl, Amanda, am spus şi le-am luat în braţe.
Ele au fost cele mai bune prietene ale mele în generală şi cele care m-au iniţiat în lumea drogurilor. Chiar dacă prietenia cu cele două îmi făcuse rău, ţineam foarte mult la ele. În plus, eu eram aia care exagera cu drogurile, nu ele, eu am fost cea care a acceptat şi tot eu am fost cea care nu se mai dezlipea de acestea. Fetele chiar mă avertizaseră, spunând că e un preţ mare, dar nu le ascultasem.
-Nici voi nu o duceţi prea rău.
Într-adevăr, erau la fel de frumoase cum le ştiam. Înalte, zvelte, superbe. Ca nişte nimfe, dar mult prea palide.
Părul Amandei era negru şi strălucitor, tuns asimetric şi aranjat în toate direcţiile. Ochii îi avea de un albastru foarte deschis, aproape turcoaz, nasul micuţ şi delicat, iar buzele mici şi trandafirii. Ea era cea care mă iubea cel mai mult, mi-a zis că pentru mine ar deveni bisexuală şi că eram iubirea vieţii ei. Cam aşa glumeam noi pe-atunci. Nici stilul ei nu se schimbase prea mult. Rămăsese în continuare la boho-chic, ca şi idolul ei, Kate Moss. Era îmbrăcată cu un top galben, cu imprimeu floral, lung cam până la jumătate distanţei dintre genunchi şi coapse, şi o pereche de pantanloni cafenii. În picioare purta o pereche de sandale de vară.
Cheryl, pe de-o parte, semăna oarecum cu Albă-ca-Zăpada. Singurele diferenţe erau faptul că Cher era o rockeriţă înnăscută, iar părul ei era lung, foarte drept şi castaniu. Purta un tricou violet, cu tot felul de inscripţii, nişte blugi skinny foarte deschişi şi nelipsiţii ei teneşi. Avea vreo trei dulapuri încărcate numai cu teneşi. La gât şi pe mâini avea tot felul de accesorii specifice stilului ei.
Îmi aduc aminte de vremurile când umblam cu ele la braţ. Totul era atât de frumos atunci, nu conta decât să ne simţim bine, indiferent de mijloace. Razele soarelui ne mângâiau feţele, toate la fel de palide atunci, iar pletele noastre dansau în bătaia vântului. Ce vremuri...
Nici stilul meu nu se schimbase foarte mult. Eu rămăsesem în continuare la ţinutele clasice, elegante, chic. Doar că acum, în majoritatea timpului purtam uniforma liceului, aşa că nu ştiau foarte mulţi de stilul pe care-l adoptam. Şi totuşi, mai conta... ? Mi-era aşa un dor de ele.
-Fetelor, mi-aţi lipsit mult, mult de tot! le-am spus în timp ce ne plimbam prin parcul de lângă cofetărie.
-Mie-mi spui, aproape că eram bi pentru tine.
Amanda continua să-mi sărute obrajii. Mirosea atât de bine, a iasomie.
-Aproape că erai proastă, strigă Cher, lovind-o după ceafă. Termină cu asta Mandy, ştii că Rossie era prea ocupată atunci ca să se uite la fetele sau băieţii din jurul ei! a spus în timp ce-mi făcea cu ochiul.
Într-adevăr. Atunci nu aveam chef de dragoste. Nu aveam nevoie de un iubit şi cred că s-a înţeles din ce cauză.
-Îmi pare rău, dar nu-mi prea plac triunghiurile amoroase... Sau mă rog, poligoanele... Cam astfel se poate numi ceea ce făceam noi în grupul ăla, am răspuns râzând.
Ne-am plimbat aşa, râzând şi vorbind tot felul de prostii, vreo oră. Am aflat că grupul rămăsese compus din aceeşi membrii, că îmi simţeau lipsa cu toţii, că se mai liniştiseră puţin pentru că aveau examenul de absolvire; aşa am aflat că unii din băieţii din grup, printre care şi liderul erau în liceu cu mine. Uau, cum de nu m-am întâlnit cu ei până acum ? Chiar aş fi vrut să-i văd. Au fost ca nişte fraţi, iar liderul... Ei bine, a fost mai mult decât un frate pentru mine.
-Hei, de ce ne-am oprit? am întrebat văzându-le pe fete holbându-se la firma unui local. Era destul de târziu. Afară se întunecase şi cred că nu era mai devreme de opt.
-Hai să comemorăm această reîntâlnire, sugerară cele două şi mă împinseră pe uşa acestuia. Am vrut să le spun că trebuia să ajung acasă şi că Nate era sigur îngrijorat, dar ele nu mi-au dat voie. Mi-au spus că trebuia să sune până acum dacă era ceva aşa că era mai bine dacă mă bucuram de reîntâlnirea noastră aşa cum făceau şi ele.
Am înaintat uşor şi ne-am oprit la o masă mai retrasă. Lumina era cam slabă şi nu prea vedeam pe unde merg, aşa că o ţineam foarte strâns de braţ pe Amanda, fără să-mi dau seama că l-aş putea rupe.
-Hei, frumosule, vin-o să ne iei comanda, strigă Cher imediat ce ne aşezasem pe scaune. Trei Vodka Sunrise pentru mine şi prietenele mele ( aşa-i că asta mică-i superbă? )! Hai, andale, andale! Mai eşti încă aici ?
Chelnerul se-ntoarse pe călcâiul stâng şi plecă bolborosind câteva înjurături la adresa castaniei. Desigur că le auzise.
-Mă-ta şi punct, strigă din nou.
-Merci măi, am zis chicotind. Dar mai lasă şi tu de la tine, ce ţi-a făcut bietul băiat ?
-O femeie nu lasă niciodată de la ea – tu m-ai învăţat asta, Rose! Da’ te-ai prostit de când nu mai umbli cu noi, nu glumă!
-Vezi cum vorbeşti cu iubirea vieţii mele, îi zise Amanda trăgându-mă înspre ea şi îmbrăţişându-mă în aşa fel încât să nu mai pot respira.
Okey, Amanda cam începuse să mă sperie. Nu-mi mai dădea drumul şi-mi tot săruta fruntea şi obrajii. Oare aşa făcea şi înainte ? Ştiu că mă iubea, dar eram cam exagerat.
Când chelnerul ne adusese băuturile, Cher îl trase de cravata şi-l sărută apăsat şi violent. Mă aşteptam ca tipul să-i zică vreo două şi că era o uşuratică, da’ de unde. Nu se mai oprea. Până când l-a gonit ea şi acesta i-a ascultat ordinul întocmai ca un căţeluş. Am început să râd. Scenele astea mi se păreau cât se poate de normale când eram cu ele.
-Nu te-ai schimbat deloc, Cher, am zis sorbind o gură din cocktailul comandat de ea.
-Mda, am râs până acum şi ne-am simţit bine, dar aş avea ceva serios să-ţi spun, spusese pe un ton cât se poate de ferm, luând o poziţie serioasă. Am întrebat-o din priviri ce anume.
- Te vrem înapoi! spuse. Ne lipseşti mult şi ne merge aşa de rău fără tine... Rose, haide înapoi în grupul nostru. Promitem că vom avea grijă de tine şi nu te vom mai lăsa să depăşeşti limita... Spune, te rog, că te vei întoarce înapoi în grupul nostru! Te rog!
În timp ce-mi spunea toate acestea, îmi luă mâna pe sub masă şi-mi strecurase în ea un tub de amfetamină. M-am holbat la ea, strângând în mână tubul. Eram pierdută... Tentaţia era mare, căci acela era drogul meu preferat, dar în faţa ochilor îmi treceau cele mai îngrozitoare imagini. Corpul meu undeva în mijlocul străzii, cu ochii larg deschişi, dar fără nicio expresie, ca şi cum aş fi fost în comă. Apoi decorul se schimba, fiind înlocuit de cimitirul în care era înmormântată Alessia. Acolo, lângă mormântul ei se afla Eric, absent şi la fel de pierdut cum era în ziua în care a rămas fără părinţi. Şi am văzut numele... Nathaniel Hope...
Mi-am scuturat capul, alungându-mi acele imagini din cap. Nu, nu îi puteam face asta, am pierdut amândoi prea multe... M-am ridicat în picioare, tremurând din tot corpul, şi am pus tubul pe masă. Mi-am plecat privirea în pământ, părul acoperindu-mi faţa, pentru a-mi ascunde lacrimile şi am murmurat:
-Nu... Nu pot face asta... Îmi pare rău, nu mă pot întoarce la ceea ce mi-a ruinat întreaga viaţă...
Şi totuşi nu vroiam să mă despart aşa de ele.
Am luat o gură mare de aer şi am spus:
-Mă duc la baie... Mă întorc imediat, aşteptaţi-mă...