24-05-2010, 09:29 PM
M-am hotătât însfârşit să postez şi eu ''creaţiile'' mele. Momentan am doar trei scrise şi una în curs de fabricaţie :]]. La început aş vrea sa explic nişte lucruri:
-- titlul l-am intitulat ''Emoţie'' deoarece în fiecare dintre oneshot-uri [cel puţin până acum] este vorba despre anumite emoţii caracteristice pentru fiecare personaj principal
-- compunerile sunt puţin [ mai mult ] ... să zicem negativiste, şi chiar dacă sunt povestite la persoana I nu înseamnă că aşa gândesc eu şi în viaţa reală [ de fapt sunt chiar o fire destul de veselă ]
-- şi încă un mic amănunt: nu scriu de mult cu diacritice aşa că mă străduiesc să nu ratez prea multe ¤.¤
Astea fiind spuse, să vedem ce iese :D
ah... şi era să uit, aş vrea să îmi îmbunătăţesc cât mai mult modul de a scrie aşa că v-aş ruga să criticaţi ^^
Uşile de lemn din faţa mea se deschid cu un scârţâit iritant. Cei doi poliţişti de langă mine mă împing cu brutalitate în încăperea în care domnea liniştea, iar pe fundal se auzeau suspinele înfundate al parinţilor lui care încă îi plangeau moartea. Acele zgomote jalice îmi mustrau conştinţa şi îmi alimentau hotarârea cu privire la decizia pe care am luat-o. Sunetele ritmate ale paşilor noştri îi făceau pe oamenii din sală să întoarcă capul. Le simt privirile acide asupra mea; de parcă eu chiar aş fi vinovată. Ştiu că şi parintii mei sunt în încapere, îi aud glasul mamei cum strigă ,, Cum ai putut să faci aşa ceva? Tu nu mai eşti fica mea! Mori! Pieri de pe faţa Pământului! ’’ . Halal încurajare mamă, ce să zic; dar nu-ţi fă griji, îţi voi da satisfacţie şi atunci vei plange după mine şi te vei întreba unde ai greşit. Îţi spun eu unde ai greşit: ai greşit atunci când, mai mult ca oricine, ar fi trebuit să ai încredere în mine, să ştii că spun adevarul, să ştii că nu sunt vinovată. Cum ai putut să îţi numeşti copilul ,,criminal’’ , propiul tău copil! Eu ar trebui să fiu cea care te renegă, nu tu. Măcar el mă iubeşte, şi ştiu că mă va primi cu braţele deschise, chiar dacă la început îmi va ţine o morală kilometrică, în adâncul sufletului lui va fi fericit şi va blestema starea lui de euforie când ar trebui să fie trist pentru moartea mea. Dar nu-l condamn, şi eu mă voi bucura de revedere.
Recunosc că a fost greşala mea, dar nu s-a întâmplat din vina mea. Eram persoana nepotrivită la locul şi momentul nepotrivit. Dacă stau şi mă gândesc bine şi eu sunt una dintre victime. Ce vină am eu că era să fiu violată? Liniştea din sală este spartă de vocea groasă a judecătorului, pentru o secunda reuşeşte să mă scoată din starea de amorţeală în care intrasem, dar amintirile îmi năvălesc repede în minte.
Îmi aduc foarte bine aminte noaptrea aceea blestemată. O stradă pustie şi întunecată plus o fată frumoasă şi singură este reţeta perfectă pentru o doză de plăcere, asta ar fi povestea privită doar dintr-un unghi, căci privită din cealaltă parte ar ieşi un mare dezastru, cea ce s-a şi întâmplat. Nimeni nu ma întrebat dacă mă simt bine, nimeni nu s-a gandit că poate am ramas marcată de cele petrecute. Să îţi fie atins corpul de mainile murdare ale unui necunoscut nu e lapte şi miere. Norocul meu a fost că a aparut el şi m-a salvat. Prietenul l-a nevoie se cunoaşte, şi el mi-a dovedit. L-a îndepărtat repede de pe mine îndreptand un pistol spre agresor, chiar dacă acesta era mult mai solid el, şi totusi nu a fugit, a ramas ferm pe poziţie, dar doar pentru câteva secunde, deoarece a fost repede dezarmat şi imobilizat la pământ de către necunoscut. A început să îl bată; pumni în faţă, în stomac, lovituri peste lovituri. Nu mai puteam să stau şi să privesc cum prietenul meu cel mai bun este măcelărit de o brută fără pic de sentimente. O slcipire din dreapta mea mi-a atras atenţia. Era pistolul care lucea in lumina lunii ce mai tăia din întunericul denepătruns. M-am întins şi am apucat arma, care parcă aştepta să fac eu primul pas. În clipa în care pielea mea a făcut contact cu metalul rece am simţit un fior pe şira spinării şi tot corpul începu să-mi tremure. Am îndreptat arma spre necunoscut încercând să ţintesc, cea ce era destul de greu deoarece ţinta mea se mişca în continu, iar mâinile mele înca tremurau şi nu înţeleg de ce, deoarece în inima mea nu exista strop de ezitare: ochi pentru ochi, si viaţă pentru viaţă. Nu la asta se rezumă totul? Dacă nu îl împuşc pe necunoscut acesta îmi va bate prietenul până îl va omorî, căci nu arata nici o intenţie de a se opri, iar dacă eu împuşc agresorul, viaţa prietenului meu va fi salvata. E un schimb echivalent. Nu mai aveam mult timp. Închid ochii şi trag. Un ţipăt mult prea cunoscut mie îmi inundă toate simţurile însoţit de un val de emoţii: vinovăţie, frică, tristeţe, milă, umilinţă, trădare... Într-un final mă hotărâsem asupra fricii, sau mai bine spus groazei. Îmi era groază să deschid ochii. Nu vroiam să ştiu adevărul, vroiam să mă stau la mine în cameră, în patul meu, să fiu trezită de alarma telefonului şi să înjur în gând că nu mai pot să dorm. Dar nu, asta e mult prea cruda realitate, iar eu ştiam mult prea bine ce urma să văd dacă deschideam ochii. Corpul începu să-mi tremure necontrolat, aş putea spune chiar violent, în timp ce pistolul se îndrepta ameninţător spre jugulara mea. În clipa în care voiam să apăs pe trăgaci, un al doilea ţipăt se auzi. De data asta nu era un strigăt de durere, ci era o încercare disperată de a mă opri. Din instinct am deschis ochii şi în urmatoarea secundă am regretat gestul. Scena macabră ce se desfăşura înaintea mea era mult mai rea decât ce îmi închipuisem eu. Sângele era împraştiat peste tot, iar necunoscutul disparuse – un detaliu pe care îl observ abia acum, deoarece atunci era mult prea insignifiant. El stătea pe burtă incercând să oprească lichidul vital care se scurgea. Începuse să se târască spre mine, lăsând în urmă o dară roşie. Eu eram mult prea îngrozită pentru a mă mişca. Într-un final simt cum cineva îmi ia arma din mâna şi o aruncă departe. Mă uit la el speriată; chipul contorsionat de durere era încă la fel de superb , iar acei ochii aşa albaştrii, de care mă îndrăgostisem în secret de groază că aş pute strica prietenia pe care o avem, erau atât de calmi, încercând să mă liniştească şi să-mi spună că totul va fi bine, de parca eu eram cea care se afla pe moarte. Încercă să îmi spună ceva, dar dintre buzele lui ieşi doar un geamăt prelung. Încercă din nou, iar a doua oara cuvintele lui parcă se transformaseră în mii de lame ascuţite înfipte în inima mea deja sângerândă. Cu o ultimă suflare îmi spusese că nu e vina mea, şi că el ma iubit, mă iubeşte, şi mă va iubi întotdeuna, şi că nu e suparat pe mine orice se va întâmpla. Apoi mâna lui, ce se afla încă în mâna mea, cazu inertă pe asfalt. Un strigăt de disperare străpunge liniştea apasătoare; durerea era prea mare pentru mine.
Şi acum când mă gândesc la acea zi neagră, părul mi se zbârleşte, muşchii mi se-ncordează, doar lacrimile nu mai sunt prezente pentru că au secat, iar ochii mei nu mai pot plânge pentru nimeni altcineva. Din nou sunt trezită la realitate de vocea judecătorului, doar că de data aceasta cuvintele lui îmi captează atenţia:
- Verdict final: CRIMÄ‚!
E prea târziu pentru aşa ceva, m-am condamnat singura la moarte în clipa în care am apăsat pe trăgaci.
Aşteaptă-mă, vin la tine!
_________________________
[edit] mda... nu ştiu ce s-a întâmplat cu alineatele >.<
-- titlul l-am intitulat ''Emoţie'' deoarece în fiecare dintre oneshot-uri [cel puţin până acum] este vorba despre anumite emoţii caracteristice pentru fiecare personaj principal
-- compunerile sunt puţin [ mai mult ] ... să zicem negativiste, şi chiar dacă sunt povestite la persoana I nu înseamnă că aşa gândesc eu şi în viaţa reală [ de fapt sunt chiar o fire destul de veselă ]
-- şi încă un mic amănunt: nu scriu de mult cu diacritice aşa că mă străduiesc să nu ratez prea multe ¤.¤
Astea fiind spuse, să vedem ce iese :D
ah... şi era să uit, aş vrea să îmi îmbunătăţesc cât mai mult modul de a scrie aşa că v-aş ruga să criticaţi ^^
Speranţă
Uşile de lemn din faţa mea se deschid cu un scârţâit iritant. Cei doi poliţişti de langă mine mă împing cu brutalitate în încăperea în care domnea liniştea, iar pe fundal se auzeau suspinele înfundate al parinţilor lui care încă îi plangeau moartea. Acele zgomote jalice îmi mustrau conştinţa şi îmi alimentau hotarârea cu privire la decizia pe care am luat-o. Sunetele ritmate ale paşilor noştri îi făceau pe oamenii din sală să întoarcă capul. Le simt privirile acide asupra mea; de parcă eu chiar aş fi vinovată. Ştiu că şi parintii mei sunt în încapere, îi aud glasul mamei cum strigă ,, Cum ai putut să faci aşa ceva? Tu nu mai eşti fica mea! Mori! Pieri de pe faţa Pământului! ’’ . Halal încurajare mamă, ce să zic; dar nu-ţi fă griji, îţi voi da satisfacţie şi atunci vei plange după mine şi te vei întreba unde ai greşit. Îţi spun eu unde ai greşit: ai greşit atunci când, mai mult ca oricine, ar fi trebuit să ai încredere în mine, să ştii că spun adevarul, să ştii că nu sunt vinovată. Cum ai putut să îţi numeşti copilul ,,criminal’’ , propiul tău copil! Eu ar trebui să fiu cea care te renegă, nu tu. Măcar el mă iubeşte, şi ştiu că mă va primi cu braţele deschise, chiar dacă la început îmi va ţine o morală kilometrică, în adâncul sufletului lui va fi fericit şi va blestema starea lui de euforie când ar trebui să fie trist pentru moartea mea. Dar nu-l condamn, şi eu mă voi bucura de revedere.
Recunosc că a fost greşala mea, dar nu s-a întâmplat din vina mea. Eram persoana nepotrivită la locul şi momentul nepotrivit. Dacă stau şi mă gândesc bine şi eu sunt una dintre victime. Ce vină am eu că era să fiu violată? Liniştea din sală este spartă de vocea groasă a judecătorului, pentru o secunda reuşeşte să mă scoată din starea de amorţeală în care intrasem, dar amintirile îmi năvălesc repede în minte.
Îmi aduc foarte bine aminte noaptrea aceea blestemată. O stradă pustie şi întunecată plus o fată frumoasă şi singură este reţeta perfectă pentru o doză de plăcere, asta ar fi povestea privită doar dintr-un unghi, căci privită din cealaltă parte ar ieşi un mare dezastru, cea ce s-a şi întâmplat. Nimeni nu ma întrebat dacă mă simt bine, nimeni nu s-a gandit că poate am ramas marcată de cele petrecute. Să îţi fie atins corpul de mainile murdare ale unui necunoscut nu e lapte şi miere. Norocul meu a fost că a aparut el şi m-a salvat. Prietenul l-a nevoie se cunoaşte, şi el mi-a dovedit. L-a îndepărtat repede de pe mine îndreptand un pistol spre agresor, chiar dacă acesta era mult mai solid el, şi totusi nu a fugit, a ramas ferm pe poziţie, dar doar pentru câteva secunde, deoarece a fost repede dezarmat şi imobilizat la pământ de către necunoscut. A început să îl bată; pumni în faţă, în stomac, lovituri peste lovituri. Nu mai puteam să stau şi să privesc cum prietenul meu cel mai bun este măcelărit de o brută fără pic de sentimente. O slcipire din dreapta mea mi-a atras atenţia. Era pistolul care lucea in lumina lunii ce mai tăia din întunericul denepătruns. M-am întins şi am apucat arma, care parcă aştepta să fac eu primul pas. În clipa în care pielea mea a făcut contact cu metalul rece am simţit un fior pe şira spinării şi tot corpul începu să-mi tremure. Am îndreptat arma spre necunoscut încercând să ţintesc, cea ce era destul de greu deoarece ţinta mea se mişca în continu, iar mâinile mele înca tremurau şi nu înţeleg de ce, deoarece în inima mea nu exista strop de ezitare: ochi pentru ochi, si viaţă pentru viaţă. Nu la asta se rezumă totul? Dacă nu îl împuşc pe necunoscut acesta îmi va bate prietenul până îl va omorî, căci nu arata nici o intenţie de a se opri, iar dacă eu împuşc agresorul, viaţa prietenului meu va fi salvata. E un schimb echivalent. Nu mai aveam mult timp. Închid ochii şi trag. Un ţipăt mult prea cunoscut mie îmi inundă toate simţurile însoţit de un val de emoţii: vinovăţie, frică, tristeţe, milă, umilinţă, trădare... Într-un final mă hotărâsem asupra fricii, sau mai bine spus groazei. Îmi era groază să deschid ochii. Nu vroiam să ştiu adevărul, vroiam să mă stau la mine în cameră, în patul meu, să fiu trezită de alarma telefonului şi să înjur în gând că nu mai pot să dorm. Dar nu, asta e mult prea cruda realitate, iar eu ştiam mult prea bine ce urma să văd dacă deschideam ochii. Corpul începu să-mi tremure necontrolat, aş putea spune chiar violent, în timp ce pistolul se îndrepta ameninţător spre jugulara mea. În clipa în care voiam să apăs pe trăgaci, un al doilea ţipăt se auzi. De data asta nu era un strigăt de durere, ci era o încercare disperată de a mă opri. Din instinct am deschis ochii şi în urmatoarea secundă am regretat gestul. Scena macabră ce se desfăşura înaintea mea era mult mai rea decât ce îmi închipuisem eu. Sângele era împraştiat peste tot, iar necunoscutul disparuse – un detaliu pe care îl observ abia acum, deoarece atunci era mult prea insignifiant. El stătea pe burtă incercând să oprească lichidul vital care se scurgea. Începuse să se târască spre mine, lăsând în urmă o dară roşie. Eu eram mult prea îngrozită pentru a mă mişca. Într-un final simt cum cineva îmi ia arma din mâna şi o aruncă departe. Mă uit la el speriată; chipul contorsionat de durere era încă la fel de superb , iar acei ochii aşa albaştrii, de care mă îndrăgostisem în secret de groază că aş pute strica prietenia pe care o avem, erau atât de calmi, încercând să mă liniştească şi să-mi spună că totul va fi bine, de parca eu eram cea care se afla pe moarte. Încercă să îmi spună ceva, dar dintre buzele lui ieşi doar un geamăt prelung. Încercă din nou, iar a doua oara cuvintele lui parcă se transformaseră în mii de lame ascuţite înfipte în inima mea deja sângerândă. Cu o ultimă suflare îmi spusese că nu e vina mea, şi că el ma iubit, mă iubeşte, şi mă va iubi întotdeuna, şi că nu e suparat pe mine orice se va întâmpla. Apoi mâna lui, ce se afla încă în mâna mea, cazu inertă pe asfalt. Un strigăt de disperare străpunge liniştea apasătoare; durerea era prea mare pentru mine.
Şi acum când mă gândesc la acea zi neagră, părul mi se zbârleşte, muşchii mi se-ncordează, doar lacrimile nu mai sunt prezente pentru că au secat, iar ochii mei nu mai pot plânge pentru nimeni altcineva. Din nou sunt trezită la realitate de vocea judecătorului, doar că de data aceasta cuvintele lui îmi captează atenţia:
- Verdict final: CRIMÄ‚!
E prea târziu pentru aşa ceva, m-am condamnat singura la moarte în clipa în care am apăsat pe trăgaci.
Aşteaptă-mă, vin la tine!
Şi totuşi poate sunt vinovată, altfel de ce m-aş pedepsi singură?
_________________________
[edit] mda... nu ştiu ce s-a întâmplat cu alineatele >.<
![[Imagine: teru.png]](http://i566.photobucket.com/albums/ss105/blueberry_023/teru.png)