24-05-2010, 04:36 PM
Nu disperaţi fani Inuyasha - mă refer la cei care au mai citit măcar aşa din curiozitate povestea mea, sau la cei care au citit-o acu' o sută de ani - am făcut un nou capitol, şi chiar mă voi ţine de treabă, la cele şase sau şapte poveşti care le am ( nu mai menţionez faptul că mi-am pecetluit viaţa cu cele -actuale- zece dacă nu mai multe poveşti/proiecte care le am )
deci, sper că mai sunteţi binevoitori sau nah, dornici, să citiţi o poveste inspirată din Inuyasha.
Cuplul Ayumi Sesshomaru vă aşteaptă ( şi ştiu că sunt fani a grupurilor OCxSesshomaru) :X
Enjoy!
„E ca şi cum aş fi căzut într-o poveste, şi toată lumea ştie că nu e cazul să te simţi atât de speriat până la sfârşitul poveştii, când cel care bântuie prin beznă iese în sfârşit din culise ca să se hrănească... Cu tine, desigur. „
Se temea de ceva... asta era sigur, dar de ce anume?
Scutură din cap şi continuă să taie legumele cât de bine putea, urmărind lama licărind ucigaşă în razele soarelui. Dar, era ucigaşă acea lamă. Putea spinteca gâtul cuiva, asta în mâinile potrivite. Şi cine avea mâini mai capabile decât ea?
Îşi muşcă rapid buza, simţind gustul sărat al sângelui învadându-i papilele gustative. I se făcu rău.
‚Ăsta e un semn bun. Nu încurajator, dar bun. Mă simt slăbită într-un fel pe care nu îl pot explica, şi îmi e frică de ce as putea face în lumea asta... Dar mă voi lupta cu ceea ce zace în mine. Aşa mi s-a spus, iar eu nu voi străbate o altă cale decât cea care mi-am ales-o! Nimeni nu îmi arată unde să calc.’ îşi zise, decisă să respecte cu orice preţ acel vechi jurământ.
Nu ştia ce era în neregulă cu ea, dar conştiinţa începea să cam fugă din calea ei. Voia să se lupte, dar cu cine? Voia ceva ce nu putea avea, sau nu voia să aibă, dar ce?
Astfel de întrebări o distrăgeau constant de la lucru, însă mâinile ei continuau să ducă treaba la bun sfârşit, fără să se taie cu acel cuţit care o fascinase atât.
„Ayumi! Vino să mă ajuţi! Nu pot susţine coroana asta singură!†un geamăt prelung o făcu să revină la realitate, chiar înainte să bată din nou la uşa zăvorâtă din ea şi să dea din nou ochii cu creatura aceea pestriţă care, cică, voia să o ajute.
Se şterse pe mâini rapid, şi ieşi afară, chiar la timp să prindă o uriaşă coroană de flori care mai mai să o strivească. Ce moarte parfumată ar fi avut, nu-i aşa?
„Bine că ai prins-o! Am crezut că mi se vor strivi florile!†râse Kagome, şi nu observă figura îmbufnată a lui Ayumi, şi nici nu auzi cele câteva înjurături ale brunetei.
‚Morţii tăi de zăpăcită... Îţi pasă mai mult de afurisitele astea de flori decât de faptul că eu mă înec cu ele, şi că sunt mai grele decât Inuyasha după ce a mancat trei porţii...’ îşi zise exasperată tânăra.
Tremurând din cauza greutăţii practic covârşitoare, Ayumi îşi privi verişoara de după florile imense şi albe, muşcându-şi buza ca să nu se apuce de înjurat. Chiar nu îi stătea bine viitoarei domnişoare de onoare să înjure mireasa ca un birjar. Nu era deloc frumos!
„Ka-Kagome! Vrei să... i-iei astea de pe mi-mine?†gâfâi nefericita.
Florile începură să oscileze din ce în ce mai mult, tremurând impreună cu suportul lor uman.
„Stai că vin acum!†se repezi cealaltă brunetă să o ajute, iar coroana fu ridicată din nou în picioare.
„Îmi spui şi mie ce faci cu tot rah- ... vreau să spun cu tot aranjamentul ăsta?†întrebă, frântă Ayumi, uitându-se la uriaşa coroană de flori.
Tehnic, nu era o coroană. Mai mult un fel de acoperiş. Nu îi putea spune pe nume. Era în formă de ‚u’ , plină de flori, grea ca naiba, uşor butucănoasă, dar nu lipsită de un anumit farmec. Dar ce era mai precis? Nu putea înţelege.
„Păi... Vreau să mă căsătoresc sub ea... Ca în vechile poveşti, cele atât de mult apuse.†zâmbi, visătoare Kagome.
Tristeţea o inundă pe Ayumi, valuri clocotitoare trecând peste ea, repezi şi ucigătoare. Oare cum era mama ei când era tânără, când de abia se căsătorea? Cum erau părinţii ei? Ce fel de sentimente avuseseră atunci?
‚Nu îmi mai amintesc chipurile lor.. NU ÎMI MAI AMINTESC!’ îşi zise, disperată fata, uitând pe moment unde se afla.
Ochii i se căscară increduri, şi lacrimi amare urcară spre suprafaţă. Ce se întâmpla cu ea? De ce nu îşi mai amintea chipurile lor? De ce tot ce vedea în amintirile ei era doar sânge? De ce simţea numai durere? Unde era cealaltă gamă de sentimente? Unde se ascundea?
„Ayumi? Eşti bine?†Kagome părea îngrijorată, chiar dacă vocea ei venea de la milioane de ani lumină depărtare.
Lumea începu să se învârtă în jurul ei, şi chiar înainte ca totul să se întunece, brusc, senzaţie venită din neant, şi totuşi aşteptată, văzu doi ochi aurii, atât de frumoşi, atât de calzi, şi totuşi reci. Văzu un chip angelic, şi îşi spuse că aşa arăta inamicul.
Ştia că nu se vor înţelege, dar nu se putu opri să nu şi-l imagineze stând alături de ea, sub aceeaşi coroană de flori albe.
„Vise... „ îşi zise, şi nu mai văzu nimic.
Nu mai auzi decât un râs malefic, iar căldura dogoritoare a ceva ostil şi primejdios o învălui ca într-un şal lung şi sufocant. Ce voia creatura aceea? Să îi ia corpul? Nu avea decât, atâta timp cât cei care o ajutaseră nu aveau de pătimit.
< Visează în continuare, copilo! Visează până ce Pământul se va nărui! > creatura aceea îi râse în nas, şi pentru prima dată se simţii ameninţată de ceva ce nu putea învinge.
‘Poate că îngerul meu mă va salva...’ gândi incoerent, dar poate că aşa prevedea profeţia.
Poate că...
deci, sper că mai sunteţi binevoitori sau nah, dornici, să citiţi o poveste inspirată din Inuyasha.
Cuplul Ayumi Sesshomaru vă aşteaptă ( şi ştiu că sunt fani a grupurilor OCxSesshomaru) :X
Enjoy!
Cap 4
„E ca şi cum aş fi căzut într-o poveste, şi toată lumea ştie că nu e cazul să te simţi atât de speriat până la sfârşitul poveştii, când cel care bântuie prin beznă iese în sfârşit din culise ca să se hrănească... Cu tine, desigur. „
„Oraşul Bântuit†– Stephen King
Se temea de ceva... asta era sigur, dar de ce anume?
Scutură din cap şi continuă să taie legumele cât de bine putea, urmărind lama licărind ucigaşă în razele soarelui. Dar, era ucigaşă acea lamă. Putea spinteca gâtul cuiva, asta în mâinile potrivite. Şi cine avea mâini mai capabile decât ea?
Îşi muşcă rapid buza, simţind gustul sărat al sângelui învadându-i papilele gustative. I se făcu rău.
‚Ăsta e un semn bun. Nu încurajator, dar bun. Mă simt slăbită într-un fel pe care nu îl pot explica, şi îmi e frică de ce as putea face în lumea asta... Dar mă voi lupta cu ceea ce zace în mine. Aşa mi s-a spus, iar eu nu voi străbate o altă cale decât cea care mi-am ales-o! Nimeni nu îmi arată unde să calc.’ îşi zise, decisă să respecte cu orice preţ acel vechi jurământ.
Nu ştia ce era în neregulă cu ea, dar conştiinţa începea să cam fugă din calea ei. Voia să se lupte, dar cu cine? Voia ceva ce nu putea avea, sau nu voia să aibă, dar ce?
Astfel de întrebări o distrăgeau constant de la lucru, însă mâinile ei continuau să ducă treaba la bun sfârşit, fără să se taie cu acel cuţit care o fascinase atât.
„Ayumi! Vino să mă ajuţi! Nu pot susţine coroana asta singură!†un geamăt prelung o făcu să revină la realitate, chiar înainte să bată din nou la uşa zăvorâtă din ea şi să dea din nou ochii cu creatura aceea pestriţă care, cică, voia să o ajute.
Se şterse pe mâini rapid, şi ieşi afară, chiar la timp să prindă o uriaşă coroană de flori care mai mai să o strivească. Ce moarte parfumată ar fi avut, nu-i aşa?
„Bine că ai prins-o! Am crezut că mi se vor strivi florile!†râse Kagome, şi nu observă figura îmbufnată a lui Ayumi, şi nici nu auzi cele câteva înjurături ale brunetei.
‚Morţii tăi de zăpăcită... Îţi pasă mai mult de afurisitele astea de flori decât de faptul că eu mă înec cu ele, şi că sunt mai grele decât Inuyasha după ce a mancat trei porţii...’ îşi zise exasperată tânăra.
Tremurând din cauza greutăţii practic covârşitoare, Ayumi îşi privi verişoara de după florile imense şi albe, muşcându-şi buza ca să nu se apuce de înjurat. Chiar nu îi stătea bine viitoarei domnişoare de onoare să înjure mireasa ca un birjar. Nu era deloc frumos!
„Ka-Kagome! Vrei să... i-iei astea de pe mi-mine?†gâfâi nefericita.
Florile începură să oscileze din ce în ce mai mult, tremurând impreună cu suportul lor uman.
„Stai că vin acum!†se repezi cealaltă brunetă să o ajute, iar coroana fu ridicată din nou în picioare.
„Îmi spui şi mie ce faci cu tot rah- ... vreau să spun cu tot aranjamentul ăsta?†întrebă, frântă Ayumi, uitându-se la uriaşa coroană de flori.
Tehnic, nu era o coroană. Mai mult un fel de acoperiş. Nu îi putea spune pe nume. Era în formă de ‚u’ , plină de flori, grea ca naiba, uşor butucănoasă, dar nu lipsită de un anumit farmec. Dar ce era mai precis? Nu putea înţelege.
„Păi... Vreau să mă căsătoresc sub ea... Ca în vechile poveşti, cele atât de mult apuse.†zâmbi, visătoare Kagome.
Tristeţea o inundă pe Ayumi, valuri clocotitoare trecând peste ea, repezi şi ucigătoare. Oare cum era mama ei când era tânără, când de abia se căsătorea? Cum erau părinţii ei? Ce fel de sentimente avuseseră atunci?
‚Nu îmi mai amintesc chipurile lor.. NU ÎMI MAI AMINTESC!’ îşi zise, disperată fata, uitând pe moment unde se afla.
Ochii i se căscară increduri, şi lacrimi amare urcară spre suprafaţă. Ce se întâmpla cu ea? De ce nu îşi mai amintea chipurile lor? De ce tot ce vedea în amintirile ei era doar sânge? De ce simţea numai durere? Unde era cealaltă gamă de sentimente? Unde se ascundea?
„Ayumi? Eşti bine?†Kagome părea îngrijorată, chiar dacă vocea ei venea de la milioane de ani lumină depărtare.
Lumea începu să se învârtă în jurul ei, şi chiar înainte ca totul să se întunece, brusc, senzaţie venită din neant, şi totuşi aşteptată, văzu doi ochi aurii, atât de frumoşi, atât de calzi, şi totuşi reci. Văzu un chip angelic, şi îşi spuse că aşa arăta inamicul.
Ştia că nu se vor înţelege, dar nu se putu opri să nu şi-l imagineze stând alături de ea, sub aceeaşi coroană de flori albe.
„Vise... „ îşi zise, şi nu mai văzu nimic.
Nu mai auzi decât un râs malefic, iar căldura dogoritoare a ceva ostil şi primejdios o învălui ca într-un şal lung şi sufocant. Ce voia creatura aceea? Să îi ia corpul? Nu avea decât, atâta timp cât cei care o ajutaseră nu aveau de pătimit.
< Visează în continuare, copilo! Visează până ce Pământul se va nărui! > creatura aceea îi râse în nas, şi pentru prima dată se simţii ameninţată de ceva ce nu putea învinge.
‘Poate că îngerul meu mă va salva...’ gândi incoerent, dar poate că aşa prevedea profeţia.
Poate că...