24-05-2010, 04:29 PM
Finally :D am reuşit să fac un nou capitol :D vă rog nu mă urâţi că am lăsat povestea necontinuată :-< dar am avut atât de multe de făcut încât am uitat de ea...
heh.. sper să vă placă :D
„Moartea nu înseamnă nimic în comparaÅ£ie cu aÅŸteptarea de dinainte să lovească.â€
Au trecut trei luni. Trei luni în care viaţa mea a ajuns o ruină. Trei luni în care mi s-a părut că îi văd peste tot. Trei luni afurisite şi futute în care nu am făcut altceva decât să învăţ. Eram cel mai bun acum, iar asta numai pentru că Jazz plecase, lăsându-mă singur, cu dorinţa vagă de a fugi. Nu mai ştiu cât mai e până se termină şcoala, dar am vorbit cu directorul, măcar atât îmi amintesc, pentru că toate celelalte sunt doar forme în ceaţă: mi-a spus că eu pot termina cu un an mai devreme dacă mă înscriu la nu-ştiu-ce şcoală de genii. Abia atunci mi s-a trezit interesul. Puteam să plec în căutarea lor mai devreme!
Am acceptat! Asta a fost acum două săptămâni.
Am uitat ce am făcut de atunci încoace, dar cui să îi mai pese? E aceeaşi veche rutină de care se satură toţi: şcoală, part-time job, acasă. Nimic nou!
Masacrul? El îmi revine periodic în minte, dar e îndepărtat, e sinistru şi fără consistenţă. Nu îmi aduc aminte decât de formele lor, şi regret faptul că nu i-am ascultat atunci, să fi ieşit din ascunzătoare. Poate că m-ar fi luat cu ei ?!
Slabe şanse, dar acest vis nu mă lasă. În rest, totul e un coşmar.
Mi-e rău şi nu pot să gândesc.
Mă uit pe pereţi la celeaşi postere : le-am agăţat acolo de curând. Nu mai suport lâncezeala asta, dar mai e un pic. Inima mă înghionteşte să plec mai repede, dar unde să mă duc acum? Bani am, tot timpul am avut, dar ce să fac acum? Nu ştiu în ce direcţie să o iau, iar dacă mă rătăcesc, nimeni nu mă va mai găsi.
Dar am o speranţă : acu’ câteva zile am primit un semn de la ei. Se pare că se ascund într-o anumită pădure, dincolo de Lacul Erie. Ceva îmi spune că ei sunt undeva între Michigan şi Huron, deşi acolo nu prea sunt păduri. Dar intuiţia (şi inima de altfel) mă îndeamnă către acea parte a SUA.
Oare greşesc dacă mă ţin de ei?
Oare nu cumva am să le îngreunez şi mai tare viaţa?
Ei nu sunt oameni normali, iar regulile după care se ghidează probabil că sunt atât de diferite de ale noastre încât eu nu voi putea să stau cu ei. Poate că voi muri dacă încerc să îi caut, dar nu mă deranjează, atâta vreme cât îi pot vedea.
Lilith probabil că îmi duce dorul, dar cel mai tare îmi lipseşte Jazz. Greşesc?
-Jasper-
„Lacrimi amare, picate din soare
Pe un cer negru s-au adunat,
Să râdă, senile,
Ca fiinÅ£e inutile ce sunt!â€
Pixul mi se opri pe foaie, ezitând. Oare cu ce voiam să continui? Oare la ce mă referisem în primul rând?
Nu mai ştiu, dar mă roade un gând: acela că i-am spus prea mult. Nu trebuia să îi dau atâtea indicii. Poate că pe unele le-a ignorat, dar ştiu sigur că de altele s-a prins.
Îmi simt inima mai grea ca plumbul pentru că şstiu că va risca totul ca să vină la noi. Ştiu că o va face, pentru că el nu aparţine de lumea umana. El nu are nevoie de toate ciudăţeniile de acolo. El...
Dar ce fac? Parcă l-aş chema, deşi ştiu că nu există o astfel de legătură între noi. Ştiu şi totuşi sper la una.
L-am putea face unul de-al nostru, dar ar însemna să îl condamnăm la suferinţă. Mulţi ar vrea ca el să revină printre noi, dar cu ce drept îşi înalţă ei dorinţa asta? Chiar nimeni nu se gândeşte şi la el, la viaţa lui de muritor care ar putea să înceteze? I-am urmărit familia decând stră-stră-stră-bunica lui a fugit din clanul nostru la partea umană a societăţii. I-am urmărit, şi nu regret.
Păcat că nu ştie ce e defapt.
Sângele nostru nu dispare cu timpul. Nu! Se ascunde, dar nu dispare Se ascunde şi acţionează ca un radar, chemându-ne. E rău pentru el că nu se poate apăra, că nu ştie precis ce se întâmplă, dar cred că e mai bine aşa.
Aşez stiloul pe masă şi mă ridic nesigur.
Ce vreau defapt să fac? Ce ne atrage pe toţi la el? E doar un semi-vârcolac aşa cum suntem alţi câţiva, şi totuşi, mai marii noştri îi cer capul.
O revoluţie se va declanşa. O revoluţie fără o bază reală, doar dorinţa de a scăpa, sau de a-l salva, stând la bază. Mă doare să îl ştiu în pericol, dar ştiu că voi sări pentru el.
Totuşi, de ce e el atât de special? Ce secret deţine sângele lui?
Ce vor defapt mai marii noÅŸtri?
Aş vrea să îi întreb, dar cu ce drept m-aş putea duce la ei? Mai tare l-aş osândi.
Îmi cobor din nou privirea pe foaie : poate că aş fi scutit de atâta suferinţă dacă aş fi fost mort, sau dacă aş ştii că războiul e iminent. Dar nimic nu e sigur.
Nimic, nici chiar ziua de mâine.
Urăsc lumea în care nu pot să trăiesc liniştit.
heh.. sper să vă placă :D
cap 3
„Moartea nu înseamnă nimic în comparaÅ£ie cu aÅŸteptarea de dinainte să lovească.â€
„Ucigaşul din Umbr㆖ M. S. Hansen
-Scot-Au trecut trei luni. Trei luni în care viaţa mea a ajuns o ruină. Trei luni în care mi s-a părut că îi văd peste tot. Trei luni afurisite şi futute în care nu am făcut altceva decât să învăţ. Eram cel mai bun acum, iar asta numai pentru că Jazz plecase, lăsându-mă singur, cu dorinţa vagă de a fugi. Nu mai ştiu cât mai e până se termină şcoala, dar am vorbit cu directorul, măcar atât îmi amintesc, pentru că toate celelalte sunt doar forme în ceaţă: mi-a spus că eu pot termina cu un an mai devreme dacă mă înscriu la nu-ştiu-ce şcoală de genii. Abia atunci mi s-a trezit interesul. Puteam să plec în căutarea lor mai devreme!
Am acceptat! Asta a fost acum două săptămâni.
Am uitat ce am făcut de atunci încoace, dar cui să îi mai pese? E aceeaşi veche rutină de care se satură toţi: şcoală, part-time job, acasă. Nimic nou!
Masacrul? El îmi revine periodic în minte, dar e îndepărtat, e sinistru şi fără consistenţă. Nu îmi aduc aminte decât de formele lor, şi regret faptul că nu i-am ascultat atunci, să fi ieşit din ascunzătoare. Poate că m-ar fi luat cu ei ?!
Slabe şanse, dar acest vis nu mă lasă. În rest, totul e un coşmar.
Mi-e rău şi nu pot să gândesc.
Mă uit pe pereţi la celeaşi postere : le-am agăţat acolo de curând. Nu mai suport lâncezeala asta, dar mai e un pic. Inima mă înghionteşte să plec mai repede, dar unde să mă duc acum? Bani am, tot timpul am avut, dar ce să fac acum? Nu ştiu în ce direcţie să o iau, iar dacă mă rătăcesc, nimeni nu mă va mai găsi.
Dar am o speranţă : acu’ câteva zile am primit un semn de la ei. Se pare că se ascund într-o anumită pădure, dincolo de Lacul Erie. Ceva îmi spune că ei sunt undeva între Michigan şi Huron, deşi acolo nu prea sunt păduri. Dar intuiţia (şi inima de altfel) mă îndeamnă către acea parte a SUA.
Oare greşesc dacă mă ţin de ei?
Oare nu cumva am să le îngreunez şi mai tare viaţa?
Ei nu sunt oameni normali, iar regulile după care se ghidează probabil că sunt atât de diferite de ale noastre încât eu nu voi putea să stau cu ei. Poate că voi muri dacă încerc să îi caut, dar nu mă deranjează, atâta vreme cât îi pot vedea.
Lilith probabil că îmi duce dorul, dar cel mai tare îmi lipseşte Jazz. Greşesc?
-Jasper-
„Lacrimi amare, picate din soare
Pe un cer negru s-au adunat,
Să râdă, senile,
Ca fiinÅ£e inutile ce sunt!â€
Pixul mi se opri pe foaie, ezitând. Oare cu ce voiam să continui? Oare la ce mă referisem în primul rând?
Nu mai ştiu, dar mă roade un gând: acela că i-am spus prea mult. Nu trebuia să îi dau atâtea indicii. Poate că pe unele le-a ignorat, dar ştiu sigur că de altele s-a prins.
Îmi simt inima mai grea ca plumbul pentru că şstiu că va risca totul ca să vină la noi. Ştiu că o va face, pentru că el nu aparţine de lumea umana. El nu are nevoie de toate ciudăţeniile de acolo. El...
Dar ce fac? Parcă l-aş chema, deşi ştiu că nu există o astfel de legătură între noi. Ştiu şi totuşi sper la una.
L-am putea face unul de-al nostru, dar ar însemna să îl condamnăm la suferinţă. Mulţi ar vrea ca el să revină printre noi, dar cu ce drept îşi înalţă ei dorinţa asta? Chiar nimeni nu se gândeşte şi la el, la viaţa lui de muritor care ar putea să înceteze? I-am urmărit familia decând stră-stră-stră-bunica lui a fugit din clanul nostru la partea umană a societăţii. I-am urmărit, şi nu regret.
Păcat că nu ştie ce e defapt.
Sângele nostru nu dispare cu timpul. Nu! Se ascunde, dar nu dispare Se ascunde şi acţionează ca un radar, chemându-ne. E rău pentru el că nu se poate apăra, că nu ştie precis ce se întâmplă, dar cred că e mai bine aşa.
Aşez stiloul pe masă şi mă ridic nesigur.
Ce vreau defapt să fac? Ce ne atrage pe toţi la el? E doar un semi-vârcolac aşa cum suntem alţi câţiva, şi totuşi, mai marii noştri îi cer capul.
O revoluţie se va declanşa. O revoluţie fără o bază reală, doar dorinţa de a scăpa, sau de a-l salva, stând la bază. Mă doare să îl ştiu în pericol, dar ştiu că voi sări pentru el.
Totuşi, de ce e el atât de special? Ce secret deţine sângele lui?
Ce vor defapt mai marii noÅŸtri?
Aş vrea să îi întreb, dar cu ce drept m-aş putea duce la ei? Mai tare l-aş osândi.
Îmi cobor din nou privirea pe foaie : poate că aş fi scutit de atâta suferinţă dacă aş fi fost mort, sau dacă aş ştii că războiul e iminent. Dar nimic nu e sigur.
Nimic, nici chiar ziua de mâine.
Urăsc lumea în care nu pot să trăiesc liniştit.