23-05-2010, 04:12 PM
Scuzaţi întârzierea şi eventualele greşeli de tastare. Din păcate, Eric nu prea apare în acest capitol :d. Vă las acum, lectură plăcută! Au revoir.
[center]Capitolul treisprezece[/center]
Totul s-a petrecut foarte repede. De parcă eram într-o luptă contra-cronometru. Iar atunci când ajungeam la limită, sau mă rog, la zero, totul în jurul meu avea să explodeze. Sau... ceva de genul.
Mai întâi am fost trezită ( după paişpe ore de somn ) de săruturile lui Victor. Probabil încercase alte metode şi văzând că n-are nicio şansă, ajunsese la asta. Nu pot să zic că nu mi-a plăcut. Ba dimpotrivă. Şi aş fi continuat cu sărutatul dacă nu-i zăream rânjetul diabolic şi pe Nate intrând pe uşa camerei mele, lăudându-se cu noul său ceas Swatch primit în dar de la bunicul lui Victor.
Când m-am uitat mai bine în pat am rămas ca trăsnită. Eram înconjurată de tot felul de cutii şi pungi de cadouri. Victor mi-a zis să mă grabesc. Azi nu mergeam la şcoală ( vorbise cu Nate să ne învoiască el de la ore ) pentru că avea loc licitaţia aceea la care trebuia să ne ducem săptămâna trecută, dar care fusese amânată.
Nici nu ştiam cum să reacţionez. Pe de-o parte era faptul că azi vroiam să mă joc puţin cu Eric şi să-i arăt că nimic nu s-a schimbat la sora amicului său, care, cândva i-a fost cea mai bună prietenă, dar pe de-o parte era senzaţia plăcută pe care mi-o oferea fiecare clipa petrecută cu Victor. Ăh, şi mai era şi gândul că de la aceasta licitaţie până la inima domnului Archibald nu mai era decât foarte puţin.
Am despachetat pe rând toate cutiile. Prima şi cea mai mare era de la bunicii lui care îmi trimiseseră mai multe lucruri: ciclul de cărţi “Fracurile negre†scrise de autorul meu preferat, Paul Féval, o cutiuţă muzicală foarte drăguţă, prăjiturele făcute de doamna Rhodes şi... nici nu-mi mai aduc aminte; eram atât de măgulită încât chiar nu mai conta ce fel de cadouri sau câte erau.
Oricum ceea ce-mi cumpărase Victor mă lăsase mască. Spunea că la evenimentele din Upper East Side era nevoie de o ţinută cât mai extravagantă. Iar el credea că o rochie pe un umăr, din colecţia Victoria Beckham's Fall 2009, de culoare neagră îi stătea perfect iubitei sale roşcate cu ochii căprui, mari şi expresivi. Şi considera că pantofii negrii cu bot rotund, marca Louboutin, se potriveau de minune cu colierul şi cerceii cu semi-lună din onix pe care mi-i făcuse Nate cadou de ziua mea.
Şi astfel iubita lui avea să fie cea mai sclipitoare damă care va păşi pe covorul roşu în acea seară. Chestia asta mi-a picat cam greu. Iubeam să fiu în centrul atenţiei şi popularitatea; o ştiam mai bine ca oricine. Dar nu vroiam să las o impresie proastă; ceva de genul, vai, ies cu Victor ca să mă plimb cu limuzina, să mă duc pe la astfel de recepţii, să apar în ziare sau la TV sau mai ştiu eu ce. Nu. Nici măcar nu mai fusesem la un astfel de eveniment alături de el până acum şi era prima oară când mergeam cu limuzina familiei Archibald.
Când eram cu grupul cu care mă drogam, mergeam de foarte multe ori cu chestia asta kilometrică, chiar era mijlocul nostru de transport din viaţa de zi cu zi. Era o nebunie dacă mergeam undeva fără limuzina celui care ne făcea rost de marfă. Dar mă rog, asta e o poveste veche. Când îmi amintesc de ea, pare că s-a întâmplat cu mult, mult timp înainte, nu în urmă cu doi ani.
În foarte scurt timp, după ce mi-am făcut toaleta, am mâncat şi am pus ceva în grabă pe mine ( nişte blugi skinny şi o cămaşă în carouri ), mi-am luat paltonul şi am ieşit pe uşă strigându-i lui Nate cât de mult îl iubesc. Nu avusese nicio obiecţie când Victor îi spusese că s-ar putea să dorm la el în seara aceea. Adevărul e că ceasul acela îi luase minţile.
Nu prea mi-a convenit că venise cu limuzina să mă ia de-acasă. Asta atrăgea atenţia celor din cartier şi speram să n-o vadă Eric şi să-i ceară explicaţii fratelui meu. Şi nici lui Victor nu-i plăcea să folosească acest mijloc de transport, numai că tatăl său îi impusese lucrul acesta pentru a nu strica imaginea familiei şi pentru a nu crea bănuieli. Majoritatea locuitorilor din Manhattan aveau tot felul de impresii bune despre Victor şi tatăl său. Cum că s-ar înţelege extraordinar de bine, că domnul Archibald era cel mai bun tată şi viceversa. Mă enerva asta. Ştiam că era dureros pentru Victor deşi nu o arăta şi aş fi vrut să fac ceva. Dar dacă spuneam lumii întregi de felul în care se purtau unul cu altul, ar fi ca şi cum l-aş ucide cu propiile mele mâini. Aşa că preferam să-l văd reprimându-şi durerea, decât să-l ştiu mort. El, dragul meu Victor...
-Ştii, îmi spunea înainte de intra în biroul tatălui său pentru ca acesta să ne comunice ce anume trebuia să recuperăm, am făcut un fel de afacere cu el. E bătrân şi nu-i mai arde de prostiile astea de recepţii la care este invitat, aşa că am vorbit cu el să ne lase pe noi să mergem, în schimbul unor... şedinţe de terapie, ca să spun aşa. În fiecare seară ne vom întâlni amândoi acasă la el şi vom încerca să discutăm şi să ne apropiem unul de celălalt. Şi chestii d’astea plictisitoare.
-Vai, Victor, am zis cu ochii în lacrimi, agăţându-mă de gâtul său, e absolut minunat. Cum, cum de te-ai gândit la asta? Şi ce ţi-a venit aşa dintr-odată? Ăh, spune-mi tot!
Rânji din nou cum o făcuse dis-de-dimineaţă şi îmi luă faţa în mâini. Mă împinse în peretele galben-pai din hol şi după ce-mi sărută fruntea, pleoapele şi obrajii, îşi lipi buzele de ale mele pentru o fracţiune de secundă. Apoi trasă cu limba conturul acestora, prelungind momentul; dar eu nu mai aveam răbdare. Mi-am înconjurat mâinile în jurul gâtului său şi l-am tras înspre mine, după care, cu mult înainte să-ncep să-mi pun planul în aplicare, buzele lui se luptau deja cu ale mele în atingeri fine şi puternice, când mărind intensitatea, când încetinind-o. Uşor, aerul îşi făcea loc printe buzele noastre, parcă apăsându-le. Limba era actorul principal în jocul acesta, iar mâinile tindeau şi ele să lupte pentru acelaşi rol: acela de a oferi senzaţii cât mai plăcute. In timp ce ale mele se jucau minuţios prin părul lui moale şi castaniu, ale lui înnebuneau fiecare părticică a corpului meu cu atingeri delicate, dar cu o uşoară tentă de brutalitate.
Când am realizat în sfârşit că aerul nu ne mai ajungea şi că nici timpul nu era de partea noastră, îmi răspunse la întrebarea pe care o pusesem înainte de sărut:
-Nu pot să-ţi zic acum mai mult, dar tu ai fost cea care m-a impulsionat. Încă nu ştii că viaţa mea e în mâinile tale şi că poţi face orice cu mine? Eu sunt marioneta, iar tu superbul meu păpuşar...
-Oh, mai taci din gură! i-am spus zâmbind, în timp ce deschideam uşa de mahon a biroului.
Vizita a fost destul de scurtă şi la obiect, tatăl lui nefiind un om foarte sociabil şi vorbăreţ. Mă bucuram totuşi că-i lăsasem o impresie bună încă de când mă prezentase prima oară, anul trecut. Deşi remarca lui fusese puţin răutăcioasă, spusese că îi pare bine că nu m-am cuplat cu averea lui. Mă considera o fată scumpă şi frumuşică. Mi-a zis că îi plăcea felul meu de a fi şi că voi avea şansa să ajung cineva în viaţă. Eu una speram că nu mă plăcea atât de mult doar pentru că-i semănam mult iubitei sale soţii. Nu vroiam să creez nimănui iluzii deşarte.
Domnul Jacob Archibald şi fiul său semănau ca două picături de apă. Singurele diferenţe erau culoarea tenului care era ceva mai închisă, ochii înguşti şi albaştii şi faţa nerasă. Probabil avusese foarte mult pe cap. Purta un costum business negru şi avea nişte cearcăne imense sub ochii de un albastru spălăcit.
Deşi pe faţa lui Victor se citea clar îngrijorarea pentru tatăl său, îl trata destul de rece. Acelaşi lucru îl făcea şi tatăl său, iar eu simţeam că mai era foarte puţin până o luam razna.
Trebuia să recuperăm diferite portrete, bijuterii ce aparţinuseră familiei şi câteva busturi. Deţineam un buget nelimitat aşa că dacă mai doream ceva ( se referise doar la mine – ce urât! ) banii nu erau vreo problemă, iar datoria lui Victor era să mă facă fericită. Ce prostie... Dacă Victor nu mă oprea, i-aş fi spus eu ceva... Şi ce naiba puteam să-i zic? Nu pot şi nici măcar nu sunt în măsură să condamn pe nimeni.
Seara, pe la opt fără ceva, ne aflam în limuzină, îndreptându-ne spre hotelul în care avea loc evenimentul din această seară. Eu stăteam cu capul pe umărul lui, iar el îmi strângea mâinile într-ale sale şi mi le săruta din când.
-La dracu’. Sunt mai rău ca un copil în prima zi de şcoală, îmi spunea râzând. Nu înţeleg de ce sunt atât de emoţionat...
-Pentru că eşti minunat... şi fiindcă îţi iubeşti tatăl...
-Care-i legătura, iubire?
-Dacă reuşeşti să recuperezi bunurile familiei, tatăl tău va fi foarte încântat şi de aici până la inima lui e un drum foarte scurt.
-Prostii, Roselyn. Chestiile astea pe care trebuie să le iau în seara asta n-au nicio valoare. Jacob şi restul familiei Archibald sunt foarte orgolioşi şi nu suportă ca lucrurile lor să ajungă pe mâinile cui nu trebuie. Prostiile astea au fost pierdute la Poker de unul din verişorii mei. Ştii ce i-au făcut? L-au trimis afară din ţară, cică să se gândescă la ceea ce a făcut şi dacă merită să mai facă parte din familie.
-Dar e... dar e atât de groaznic! am strigat revoltată.
-Ştiu, tocmai de-aia prefer să fiu independent şi să muncesc pentru banii mei. Mă rog, nu pot să zic că muncesc pe bune. Să mă ocup de afacerea cu magazinul de muzică în care te-am cunoscut nu e chiar o muncă, dar e ceva; nu mă duc la Jacob să-i cer bani.
-Ai dreptate!
-Că tot veni vorba, zise ţintuindu-mă cu o privire şireată, ai face ceva pentru mine şi magazinul care ne-a adus împreună?
-Orice!
-Vrei să... fii imaginea magazinului?
-Eu... Ce te-a apucat?
-Hm, m-am gândit că din moment ce acolo te-am văzut şi m-am îndrăgostit de tine şi din moment ce datorită acestui lucru eu am început să mă ocup cu afacerea asta, tu şi dragostea noastră ar putea fi simbolul acestuia. Iar Nate va putea să vină să-şi îngrijească chitara pe gratis.
-Nate e deja de acord, am spus râzând. Va zice ceva de genul: “Şi la fratele tău nu te gândeÅŸti deloc? Nu va mai fi nevoie să-mi iei cadouri de ziua mea timp de cinci ani!â€
-Super. Din moment ce Nate a acceptat, tu...
-Accept şi eu, i-am zis sărutându-l scurt pe buze în timp ce coboram amândoi din maşină.
Şi am fost dominată fix de genul ăla de senzaţie pe care o au, cu siguranţă, diferitele specii de animale analizate în laboratoarele savanţilor. Speriată, confuză. Prea mulţi oameni, prea multe lumini. Foarte multă gălăgie. Păcat că acele animale nu au pe cineva care să le ia de mână, să le sărute fruntea şi să le şoptească:
-Uită-te în faţă şi zâmbeşte! Asta e tot ce trebuie să faci.
Ceea ce am şi făcut. Lipită în întregime de corpul lui, înaintam cu paşi repezi, dar siguri, pe covorul roşu, zâmbind cordial. Inima îmi bătea cu putere, în timp ce corpul mi se încălzea din ce în ce mai tare. Auzeam în stânga şi în dreapta zgomotele aparatelor de fotografiat şi exclamaţiile celorlalşi invitaţi. Se pare că toată lumea se aştepta ca iubita lui să fie vreo tipă celebră. Cât snobism!
Clădirea hotelului era imensă; avea vreo douăzeci şi cinci de etaje. Avea o formă destul de ciudată, un poligon sau ceva de genul. Cat despre ceea ce era înăuntru... Abia dacă am putut zări ceva. Victor mă dusese repede în sala de festivităţi fiindcă, din câte am înţeles, la recepţie erau tot felul de ziarişti şi reporteri şi nu avea chef să dea explicaţii sau să-mi provoace cine ştie ce neplăceri.
Sala de festivităţi, unde se ţinea licitaţia, nu era decorată într-un mod etravagant. Pereţii şi totul în jur erau într-o combinaţie alb-roşu. Spre deosebire de ceea ce vedeam eu pe la TV, aici oamenii stăteau la mese, se serveau cu cele din meniu şi în acelaşi timp cumpărau obiecte de artă sau tot felul de lucruri.
Deşi mă aşteptam la ceva extrem de plictisitor, pot să spun că a fost destul de plăcut. Cel care se ocupa cu prezentarea obiectelor licitate, era şi responsabil cu destinderea atmosferii şi mai spunea câte-o glumă printre picături. Şi cu toate că lui Victor nu-i ardea de atenţia celorlalţi, tot felul de oameni veneau la masa noastră. Vorbeau cu noi, îl întrebau de tatăl şi familia lui, despre relaţia noastră şi tot felul de lucruri. În mare parte, toate discuţiile se terminau cu “Domnişoara e superbă!†sau “Vă potriviţi de minune! Sunteţi adorabili!†şi tot felul de laude la adresa noastră.
Recuperase cam tot ceea ce îi spusese tatăl său. Nu a fost foarte uşor; apăreau tot felul de oferte, dar când ai atâţia bani, nimic nu e imposibil. Tocmai ce ne ridicasem de la masă să plecăm, când cel care prezenta obiectele menţionă de teatrul Artemis, cel unde ţinea reprezentaţii fratele meu şi trupa lui de actori şi care, am aflat acum, era fondat de către mama lui Victor. Familia lui nu mai avea ce face cu el şi se pare că nu câştigau foarte mult de pe urma lui. De parcă totul în viaţa depinde de bani...
Degetele lui Victor se încleştaseră în jurul spătarului scaunului meu. Tot corpul i se crispase dintr-odată şi se îngălbenise faţa. Eu eram doar perplexă. Nici nu ştiam cum să reacţionez. Când am văzut lacrimile ce străluceau în ochii lui ciocolatii şi începuse să tremure l-am strâns tare în braţe şi i-am spus:
-Cumpără-l!
-Nu pot să cheltui banii aiurea, murmură puţin mai târziu. Hai să mergem!
-Dar eu vreau să-l cumperi; tatăl tău a spus că poţi să cumperi orice îmi doresc. Iar eu vreau teatrul ăsta, Victor! Mama ta l-a iubit, nu? Iar tu vrei să ai grijă de tot ceea ce a iubit ea. Ştiu cât de mult înseamnă pentru tine...
-Roselyn, e prea mult...
-Pe bune, Victor! Nimeni nu poate să facă ceva cu ceea ce îi aparţine mamei tale fără acordul tău. Te rog, Victor! Cumpără-l! Mama, acolo unde este ea, va fi atât de mândră de tine... Nu vrei ca mama ta să fie mândră de tine?
-Ba da, dar...
-Niciun dar! Cine ştie ce va face cu el cel ce-l va cumpăra... Nici nu vreau să ştiu. Inima lui Nate va fi atât de zdrobită... Nu vreau să-l pierd, Victor! Şi nici pe tine. Te implor, cumpără-l!
Stătu câteva clipe pe gânduri, dar apoi îşi lipi fruntea de-a mea şi murmură:
-Îl voi cumpăra. Pentru tine, pentru Nate, pentru mama...
[center]Capitolul treisprezece[/center]
Totul s-a petrecut foarte repede. De parcă eram într-o luptă contra-cronometru. Iar atunci când ajungeam la limită, sau mă rog, la zero, totul în jurul meu avea să explodeze. Sau... ceva de genul.
Mai întâi am fost trezită ( după paişpe ore de somn ) de săruturile lui Victor. Probabil încercase alte metode şi văzând că n-are nicio şansă, ajunsese la asta. Nu pot să zic că nu mi-a plăcut. Ba dimpotrivă. Şi aş fi continuat cu sărutatul dacă nu-i zăream rânjetul diabolic şi pe Nate intrând pe uşa camerei mele, lăudându-se cu noul său ceas Swatch primit în dar de la bunicul lui Victor.
Când m-am uitat mai bine în pat am rămas ca trăsnită. Eram înconjurată de tot felul de cutii şi pungi de cadouri. Victor mi-a zis să mă grabesc. Azi nu mergeam la şcoală ( vorbise cu Nate să ne învoiască el de la ore ) pentru că avea loc licitaţia aceea la care trebuia să ne ducem săptămâna trecută, dar care fusese amânată.
Nici nu ştiam cum să reacţionez. Pe de-o parte era faptul că azi vroiam să mă joc puţin cu Eric şi să-i arăt că nimic nu s-a schimbat la sora amicului său, care, cândva i-a fost cea mai bună prietenă, dar pe de-o parte era senzaţia plăcută pe care mi-o oferea fiecare clipa petrecută cu Victor. Ăh, şi mai era şi gândul că de la aceasta licitaţie până la inima domnului Archibald nu mai era decât foarte puţin.
Am despachetat pe rând toate cutiile. Prima şi cea mai mare era de la bunicii lui care îmi trimiseseră mai multe lucruri: ciclul de cărţi “Fracurile negre†scrise de autorul meu preferat, Paul Féval, o cutiuţă muzicală foarte drăguţă, prăjiturele făcute de doamna Rhodes şi... nici nu-mi mai aduc aminte; eram atât de măgulită încât chiar nu mai conta ce fel de cadouri sau câte erau.
Oricum ceea ce-mi cumpărase Victor mă lăsase mască. Spunea că la evenimentele din Upper East Side era nevoie de o ţinută cât mai extravagantă. Iar el credea că o rochie pe un umăr, din colecţia Victoria Beckham's Fall 2009, de culoare neagră îi stătea perfect iubitei sale roşcate cu ochii căprui, mari şi expresivi. Şi considera că pantofii negrii cu bot rotund, marca Louboutin, se potriveau de minune cu colierul şi cerceii cu semi-lună din onix pe care mi-i făcuse Nate cadou de ziua mea.
Şi astfel iubita lui avea să fie cea mai sclipitoare damă care va păşi pe covorul roşu în acea seară. Chestia asta mi-a picat cam greu. Iubeam să fiu în centrul atenţiei şi popularitatea; o ştiam mai bine ca oricine. Dar nu vroiam să las o impresie proastă; ceva de genul, vai, ies cu Victor ca să mă plimb cu limuzina, să mă duc pe la astfel de recepţii, să apar în ziare sau la TV sau mai ştiu eu ce. Nu. Nici măcar nu mai fusesem la un astfel de eveniment alături de el până acum şi era prima oară când mergeam cu limuzina familiei Archibald.
Când eram cu grupul cu care mă drogam, mergeam de foarte multe ori cu chestia asta kilometrică, chiar era mijlocul nostru de transport din viaţa de zi cu zi. Era o nebunie dacă mergeam undeva fără limuzina celui care ne făcea rost de marfă. Dar mă rog, asta e o poveste veche. Când îmi amintesc de ea, pare că s-a întâmplat cu mult, mult timp înainte, nu în urmă cu doi ani.
În foarte scurt timp, după ce mi-am făcut toaleta, am mâncat şi am pus ceva în grabă pe mine ( nişte blugi skinny şi o cămaşă în carouri ), mi-am luat paltonul şi am ieşit pe uşă strigându-i lui Nate cât de mult îl iubesc. Nu avusese nicio obiecţie când Victor îi spusese că s-ar putea să dorm la el în seara aceea. Adevărul e că ceasul acela îi luase minţile.
Nu prea mi-a convenit că venise cu limuzina să mă ia de-acasă. Asta atrăgea atenţia celor din cartier şi speram să n-o vadă Eric şi să-i ceară explicaţii fratelui meu. Şi nici lui Victor nu-i plăcea să folosească acest mijloc de transport, numai că tatăl său îi impusese lucrul acesta pentru a nu strica imaginea familiei şi pentru a nu crea bănuieli. Majoritatea locuitorilor din Manhattan aveau tot felul de impresii bune despre Victor şi tatăl său. Cum că s-ar înţelege extraordinar de bine, că domnul Archibald era cel mai bun tată şi viceversa. Mă enerva asta. Ştiam că era dureros pentru Victor deşi nu o arăta şi aş fi vrut să fac ceva. Dar dacă spuneam lumii întregi de felul în care se purtau unul cu altul, ar fi ca şi cum l-aş ucide cu propiile mele mâini. Aşa că preferam să-l văd reprimându-şi durerea, decât să-l ştiu mort. El, dragul meu Victor...
-Ştii, îmi spunea înainte de intra în biroul tatălui său pentru ca acesta să ne comunice ce anume trebuia să recuperăm, am făcut un fel de afacere cu el. E bătrân şi nu-i mai arde de prostiile astea de recepţii la care este invitat, aşa că am vorbit cu el să ne lase pe noi să mergem, în schimbul unor... şedinţe de terapie, ca să spun aşa. În fiecare seară ne vom întâlni amândoi acasă la el şi vom încerca să discutăm şi să ne apropiem unul de celălalt. Şi chestii d’astea plictisitoare.
-Vai, Victor, am zis cu ochii în lacrimi, agăţându-mă de gâtul său, e absolut minunat. Cum, cum de te-ai gândit la asta? Şi ce ţi-a venit aşa dintr-odată? Ăh, spune-mi tot!
Rânji din nou cum o făcuse dis-de-dimineaţă şi îmi luă faţa în mâini. Mă împinse în peretele galben-pai din hol şi după ce-mi sărută fruntea, pleoapele şi obrajii, îşi lipi buzele de ale mele pentru o fracţiune de secundă. Apoi trasă cu limba conturul acestora, prelungind momentul; dar eu nu mai aveam răbdare. Mi-am înconjurat mâinile în jurul gâtului său şi l-am tras înspre mine, după care, cu mult înainte să-ncep să-mi pun planul în aplicare, buzele lui se luptau deja cu ale mele în atingeri fine şi puternice, când mărind intensitatea, când încetinind-o. Uşor, aerul îşi făcea loc printe buzele noastre, parcă apăsându-le. Limba era actorul principal în jocul acesta, iar mâinile tindeau şi ele să lupte pentru acelaşi rol: acela de a oferi senzaţii cât mai plăcute. In timp ce ale mele se jucau minuţios prin părul lui moale şi castaniu, ale lui înnebuneau fiecare părticică a corpului meu cu atingeri delicate, dar cu o uşoară tentă de brutalitate.
Când am realizat în sfârşit că aerul nu ne mai ajungea şi că nici timpul nu era de partea noastră, îmi răspunse la întrebarea pe care o pusesem înainte de sărut:
-Nu pot să-ţi zic acum mai mult, dar tu ai fost cea care m-a impulsionat. Încă nu ştii că viaţa mea e în mâinile tale şi că poţi face orice cu mine? Eu sunt marioneta, iar tu superbul meu păpuşar...
-Oh, mai taci din gură! i-am spus zâmbind, în timp ce deschideam uşa de mahon a biroului.
Vizita a fost destul de scurtă şi la obiect, tatăl lui nefiind un om foarte sociabil şi vorbăreţ. Mă bucuram totuşi că-i lăsasem o impresie bună încă de când mă prezentase prima oară, anul trecut. Deşi remarca lui fusese puţin răutăcioasă, spusese că îi pare bine că nu m-am cuplat cu averea lui. Mă considera o fată scumpă şi frumuşică. Mi-a zis că îi plăcea felul meu de a fi şi că voi avea şansa să ajung cineva în viaţă. Eu una speram că nu mă plăcea atât de mult doar pentru că-i semănam mult iubitei sale soţii. Nu vroiam să creez nimănui iluzii deşarte.
Domnul Jacob Archibald şi fiul său semănau ca două picături de apă. Singurele diferenţe erau culoarea tenului care era ceva mai închisă, ochii înguşti şi albaştii şi faţa nerasă. Probabil avusese foarte mult pe cap. Purta un costum business negru şi avea nişte cearcăne imense sub ochii de un albastru spălăcit.
Deşi pe faţa lui Victor se citea clar îngrijorarea pentru tatăl său, îl trata destul de rece. Acelaşi lucru îl făcea şi tatăl său, iar eu simţeam că mai era foarte puţin până o luam razna.
Trebuia să recuperăm diferite portrete, bijuterii ce aparţinuseră familiei şi câteva busturi. Deţineam un buget nelimitat aşa că dacă mai doream ceva ( se referise doar la mine – ce urât! ) banii nu erau vreo problemă, iar datoria lui Victor era să mă facă fericită. Ce prostie... Dacă Victor nu mă oprea, i-aş fi spus eu ceva... Şi ce naiba puteam să-i zic? Nu pot şi nici măcar nu sunt în măsură să condamn pe nimeni.
Seara, pe la opt fără ceva, ne aflam în limuzină, îndreptându-ne spre hotelul în care avea loc evenimentul din această seară. Eu stăteam cu capul pe umărul lui, iar el îmi strângea mâinile într-ale sale şi mi le săruta din când.
-La dracu’. Sunt mai rău ca un copil în prima zi de şcoală, îmi spunea râzând. Nu înţeleg de ce sunt atât de emoţionat...
-Pentru că eşti minunat... şi fiindcă îţi iubeşti tatăl...
-Care-i legătura, iubire?
-Dacă reuşeşti să recuperezi bunurile familiei, tatăl tău va fi foarte încântat şi de aici până la inima lui e un drum foarte scurt.
-Prostii, Roselyn. Chestiile astea pe care trebuie să le iau în seara asta n-au nicio valoare. Jacob şi restul familiei Archibald sunt foarte orgolioşi şi nu suportă ca lucrurile lor să ajungă pe mâinile cui nu trebuie. Prostiile astea au fost pierdute la Poker de unul din verişorii mei. Ştii ce i-au făcut? L-au trimis afară din ţară, cică să se gândescă la ceea ce a făcut şi dacă merită să mai facă parte din familie.
-Dar e... dar e atât de groaznic! am strigat revoltată.
-Ştiu, tocmai de-aia prefer să fiu independent şi să muncesc pentru banii mei. Mă rog, nu pot să zic că muncesc pe bune. Să mă ocup de afacerea cu magazinul de muzică în care te-am cunoscut nu e chiar o muncă, dar e ceva; nu mă duc la Jacob să-i cer bani.
-Ai dreptate!
-Că tot veni vorba, zise ţintuindu-mă cu o privire şireată, ai face ceva pentru mine şi magazinul care ne-a adus împreună?
-Orice!
-Vrei să... fii imaginea magazinului?
-Eu... Ce te-a apucat?
-Hm, m-am gândit că din moment ce acolo te-am văzut şi m-am îndrăgostit de tine şi din moment ce datorită acestui lucru eu am început să mă ocup cu afacerea asta, tu şi dragostea noastră ar putea fi simbolul acestuia. Iar Nate va putea să vină să-şi îngrijească chitara pe gratis.
-Nate e deja de acord, am spus râzând. Va zice ceva de genul: “Şi la fratele tău nu te gândeÅŸti deloc? Nu va mai fi nevoie să-mi iei cadouri de ziua mea timp de cinci ani!â€
-Super. Din moment ce Nate a acceptat, tu...
-Accept şi eu, i-am zis sărutându-l scurt pe buze în timp ce coboram amândoi din maşină.
Şi am fost dominată fix de genul ăla de senzaţie pe care o au, cu siguranţă, diferitele specii de animale analizate în laboratoarele savanţilor. Speriată, confuză. Prea mulţi oameni, prea multe lumini. Foarte multă gălăgie. Păcat că acele animale nu au pe cineva care să le ia de mână, să le sărute fruntea şi să le şoptească:
-Uită-te în faţă şi zâmbeşte! Asta e tot ce trebuie să faci.
Ceea ce am şi făcut. Lipită în întregime de corpul lui, înaintam cu paşi repezi, dar siguri, pe covorul roşu, zâmbind cordial. Inima îmi bătea cu putere, în timp ce corpul mi se încălzea din ce în ce mai tare. Auzeam în stânga şi în dreapta zgomotele aparatelor de fotografiat şi exclamaţiile celorlalşi invitaţi. Se pare că toată lumea se aştepta ca iubita lui să fie vreo tipă celebră. Cât snobism!
Clădirea hotelului era imensă; avea vreo douăzeci şi cinci de etaje. Avea o formă destul de ciudată, un poligon sau ceva de genul. Cat despre ceea ce era înăuntru... Abia dacă am putut zări ceva. Victor mă dusese repede în sala de festivităţi fiindcă, din câte am înţeles, la recepţie erau tot felul de ziarişti şi reporteri şi nu avea chef să dea explicaţii sau să-mi provoace cine ştie ce neplăceri.
Sala de festivităţi, unde se ţinea licitaţia, nu era decorată într-un mod etravagant. Pereţii şi totul în jur erau într-o combinaţie alb-roşu. Spre deosebire de ceea ce vedeam eu pe la TV, aici oamenii stăteau la mese, se serveau cu cele din meniu şi în acelaşi timp cumpărau obiecte de artă sau tot felul de lucruri.
Deşi mă aşteptam la ceva extrem de plictisitor, pot să spun că a fost destul de plăcut. Cel care se ocupa cu prezentarea obiectelor licitate, era şi responsabil cu destinderea atmosferii şi mai spunea câte-o glumă printre picături. Şi cu toate că lui Victor nu-i ardea de atenţia celorlalţi, tot felul de oameni veneau la masa noastră. Vorbeau cu noi, îl întrebau de tatăl şi familia lui, despre relaţia noastră şi tot felul de lucruri. În mare parte, toate discuţiile se terminau cu “Domnişoara e superbă!†sau “Vă potriviţi de minune! Sunteţi adorabili!†şi tot felul de laude la adresa noastră.
Recuperase cam tot ceea ce îi spusese tatăl său. Nu a fost foarte uşor; apăreau tot felul de oferte, dar când ai atâţia bani, nimic nu e imposibil. Tocmai ce ne ridicasem de la masă să plecăm, când cel care prezenta obiectele menţionă de teatrul Artemis, cel unde ţinea reprezentaţii fratele meu şi trupa lui de actori şi care, am aflat acum, era fondat de către mama lui Victor. Familia lui nu mai avea ce face cu el şi se pare că nu câştigau foarte mult de pe urma lui. De parcă totul în viaţa depinde de bani...
Degetele lui Victor se încleştaseră în jurul spătarului scaunului meu. Tot corpul i se crispase dintr-odată şi se îngălbenise faţa. Eu eram doar perplexă. Nici nu ştiam cum să reacţionez. Când am văzut lacrimile ce străluceau în ochii lui ciocolatii şi începuse să tremure l-am strâns tare în braţe şi i-am spus:
-Cumpără-l!
-Nu pot să cheltui banii aiurea, murmură puţin mai târziu. Hai să mergem!
-Dar eu vreau să-l cumperi; tatăl tău a spus că poţi să cumperi orice îmi doresc. Iar eu vreau teatrul ăsta, Victor! Mama ta l-a iubit, nu? Iar tu vrei să ai grijă de tot ceea ce a iubit ea. Ştiu cât de mult înseamnă pentru tine...
-Roselyn, e prea mult...
-Pe bune, Victor! Nimeni nu poate să facă ceva cu ceea ce îi aparţine mamei tale fără acordul tău. Te rog, Victor! Cumpără-l! Mama, acolo unde este ea, va fi atât de mândră de tine... Nu vrei ca mama ta să fie mândră de tine?
-Ba da, dar...
-Niciun dar! Cine ştie ce va face cu el cel ce-l va cumpăra... Nici nu vreau să ştiu. Inima lui Nate va fi atât de zdrobită... Nu vreau să-l pierd, Victor! Şi nici pe tine. Te implor, cumpără-l!
Stătu câteva clipe pe gânduri, dar apoi îşi lipi fruntea de-a mea şi murmură:
-Îl voi cumpăra. Pentru tine, pentru Nate, pentru mama...