Salutare. Nu ne-am mai văzut de mult, nu? Hm, deci, acesta este un nou fic alături de Nya. Desigur, conţine fantasy [ se putea să nu ? :)) ] . Ca genuri ar fi : romance, fantasy şi school life. En fin, eu voi scrie din perspectiva lui , iar Nya din perspectiva ei. Well , cam atât cred că trebuie zis. Vă aşeptăm comentariile.
-Domnule Nikolas, vă rog să nu dormiţi la ora mea. Venele la om sunt foarte importante, altfel cum mai nimereşti vena corectă ca să nu îţi omori prada? S-a auzit o foce subţire şi ascuţită.
Am primit două palme pe obrajii palizi şi am deschis ochii brusc, parcă speriat. O mână îmi mângâia părul de un şaten spre brunet, de parcă eram un copil mic şi răsfăţat. Am ridicat alene capul de pe bancă şi am privit-o în ochi pe doamna Staph. Era o profesoară foarte bună şi se înţelegea cel mai bine cu elevii. De fapt, era singura profă ce ne înţelegea pe deplin. Nu era severă, dar nu accepta să asculte cele mai mari măgării. Mi-am cerut scuze şi ea s-a îndreptat spre catedră, începând să scrie ceva pe tablă. M-am lăsat pe spătar, privind ţintă tabla. Îmi era puţină sete. Nu, nu îmi era sete de apă, ci de sânge. Ca şi toţi ceilalţi elevi, eram un vampir. Şcoala aceasta nu era cunoscută de oameni, lucru care reuşea să ne ascundă adevărata identitate, să nu izbucnească un război colosal între rasa umană şi cea a vampirilor. La Şcoala Wathran erau aduşi copii de vampir şi erau învăţaţi materiile ce se predau şi la cele umane, dar şi artele de a te lupta, de a te putea apăra, de a te hrăni sau de a supravieţui. Aici locuiam tot timpul anului, fiind un loc sigur şi ferit de primejdii pentru noi. Eram ca o comunitate de adolescenţi umani, singura diferenţă fiind faptul că noi trebuia să bem sânge pentru a putea trăi.
-Domnule Nikolas, iarăşi ai de gând să adormi? Sau vrei să ieşi la tablă să ne faci o demonstraţie pe acest manechin? A întrebat doamna Stahp.
M-am ridicat din bancă oftând, îndreptând-mă lent spre tablă. Sprijinit într-un stativ, era un manechin de plastic al unui om, pe care erau pictate cu albastru şi roşu diferite vene de sânge. Am privit gâtul, mai apoi atingând o venă groasă ce cobora spre inimă. Dacă vroiam să-i iau puţin din sânge, acea venă trebuia să fie muşcată de mine. Profesoara m-a felicitat, poftindu-mă în bancă. M-am trântit, ca din pod, pe scaunul meu confortabil, privind-o pe colega din spatele meu, Reen. Era o adolescentă destul de frumuşică şi admirată de marea majoritate a băieţilor de aici, dar, deseori, ea nu le răspundea avansurilor. Sincer să fiu, şi mie mi se părea drăguţă, dar niciodată nu m-am dus să-i spun. Părul brunet îi acoperea în întregime chipul, în timp ce nota ceva într-un caiet cu foaie albă. Curios, am întrebat-o ce scrie.
-Ah, nimic interesant. Îmi făceam tema pentru ora de lupte. Şti, proful vrea să scriem nu ştiu ce despre o tehnică de luptă, a spus ridicând privirea din caiet şi privindu-mă cu ochii ei de un verde viu.
Am rămas uimit când am aflat de presupusa temă. Nu ştiam de ea. De fapt, niciodată nu eram atent când venea vorba de teme, în ultimul timp primind diferite pedepse de la profesori, dar nu le resprectam. Ora s-a terminat, clopoţelul sunând cu putere. M-am ridicat din bancă, căscând. Îmi era din nou somn. Nu dormisem foarte mult în ultimul timp şi antrenamentele zilnice mă epuizau total. Seara stăteam în pat şi fixam cu privirea un punct din tavan. Clasa se golea încetul cu încetul, toţi plecând spre sala de mese fiindcă urma pauza în care puteam să mâncăm. Niciunui vampir nu-i trebuia neapărat mâncare umană, dar ea putea să ne păstreze cât de cât în formă şi ne făcea bine. Sala de mese era un loc perfect pentru a te întâlni cu diverşi prieteni şi pentru a sta la taclale timp de o oră şi ceva. Drumul l-am parcurs alături de Caleb Hawkings, un băiat care era la aceleaşi cursuri cu mine şi ne înţelegeam destul de bine. Era genul de băiat de gaşcă, primul care să ştie de orice petrecere şi să meargă la ea. Alături de el puteai să te duci la diferite petreceri şi să te integrezi uşor în diferite grupuri. Oricum, Caleb era şi o companie plăcută. Putea discuta pe orice temă şi, în caz de impas, încerca să te ajute. Tot drumul a pălăvrăgit despre ultimul chef la care a fost, eu părând să-i ascult vorbele, când nu îl ascultam deloc. Am deschis uşa dublă a sălii de mese şi am intrat într-o încăpere mare, cu pereţii de un crem stins şi cu geamuri fumurii ce nu lăsau lumina soarelui să pătrundă înăuntru. Pe peretele din faţa uşii se întindea un bufet lung pe care erau aşezate multe farfurii albe cu diferite bucate omeneşti. Pe cel din partea dreaptă, era o masă pe care erau aşezate câteva boluri mari de sânge, iar, mai încolo, urmând nişte cabine asemănătoare cu cele de probă din magazine. Înăuntru erau semivampiri – cei născuţi de un vampir şi un muritor – ce îşi vindeau sângele pentru bani. Nu era o muncă frumoasă căci, după o zi de dat sânge, te simţeai ameţit şi puteai chiar să şi leşini. Deseori, semivampirii făceau lucruri asemănătoare pentru a-şi putea întreţine familia. De secole, statutul semivampirilor a scăzut foarte mult, ajungând să fie marginalizaţi şi se credea că dacă ai un părinte muritor, nu aveai de ce să trăieşti.
-Nikolas, hai să stăm la masa aia, a spus Caleb în timp ce arăta spre o masă rotundă, în jurul căruia erau aşezaţi câţiva colegi de la ora de biologie.
-Bine, eu mă duc să-mi iau nişte sânge căci nu mai pot rezista. Ne vedem la masă, am spus, dispărând de lângă el.
Într-adevăr, îmi era foarte sete. Setea de sânge le provoca vampirilor durere cruntă şi, de aceea, era foarte important să bei des. Am luat un pahar de sticlă transparentă şi l-am umplut ochi cu lichidul roşiatic. Nu îmi plăcea să mă hrănesc de la semivampiri deoarece nu credeam că-i drept faţă de ei. Totuşi, şi ei erau fiinţe vii şi, precum noi, nimeni nu trebuia să fie desconsiderat. M-am întors la masa unde mă aşeptau ceilalţi şi m-am aşezat lângă Caleb şi Reen. Bruneta stătea şi mânca un iaurt, timp în care asculta povestea unui roşcovan despre călătoria lui în nu ştiu ce ţară. Vocea adolescentului era calmă şi uniformă, lucru care mă adormea. De fapt, ce lucru nu mă adormea pe mine? Probabil că totul îmi dădea senzaţia aceea de moleşală. Am luat o gură din pahar, prefăcându-mă interesat, deşi nu eram deloc. Apoi, brusc mi-am amintit că urma ora de lupte şi eu nu-mi făcusem nici tema şi eram varză la tot ce trebuia să ştiu. Am tras chiulul destul de mult în ultimul timp. Am privit persoanele ce stăteau la masă şi râdeau de nu mai puteau. N-am înţeles motivul amuzamentului, dar nu m-am chinuit să-l înţeleg. Brusc mi s-a aprins beculeţul. Găsisem o persoană care, poate, mă ajuta puţin la tehnica de luptă.
-Reen, ai putea să mă ajuţi şi pe mine la tehnica de luptă înainte de oră? Am întrebat-o pe brunetă, privind-o rugător.
Ultima picătură de sânge
Capitolul 1
Nikolas P.O.V.
Capitolul 1
Nikolas P.O.V.
-Domnule Nikolas, vă rog să nu dormiţi la ora mea. Venele la om sunt foarte importante, altfel cum mai nimereşti vena corectă ca să nu îţi omori prada? S-a auzit o foce subţire şi ascuţită.
Am primit două palme pe obrajii palizi şi am deschis ochii brusc, parcă speriat. O mână îmi mângâia părul de un şaten spre brunet, de parcă eram un copil mic şi răsfăţat. Am ridicat alene capul de pe bancă şi am privit-o în ochi pe doamna Staph. Era o profesoară foarte bună şi se înţelegea cel mai bine cu elevii. De fapt, era singura profă ce ne înţelegea pe deplin. Nu era severă, dar nu accepta să asculte cele mai mari măgării. Mi-am cerut scuze şi ea s-a îndreptat spre catedră, începând să scrie ceva pe tablă. M-am lăsat pe spătar, privind ţintă tabla. Îmi era puţină sete. Nu, nu îmi era sete de apă, ci de sânge. Ca şi toţi ceilalţi elevi, eram un vampir. Şcoala aceasta nu era cunoscută de oameni, lucru care reuşea să ne ascundă adevărata identitate, să nu izbucnească un război colosal între rasa umană şi cea a vampirilor. La Şcoala Wathran erau aduşi copii de vampir şi erau învăţaţi materiile ce se predau şi la cele umane, dar şi artele de a te lupta, de a te putea apăra, de a te hrăni sau de a supravieţui. Aici locuiam tot timpul anului, fiind un loc sigur şi ferit de primejdii pentru noi. Eram ca o comunitate de adolescenţi umani, singura diferenţă fiind faptul că noi trebuia să bem sânge pentru a putea trăi.
-Domnule Nikolas, iarăşi ai de gând să adormi? Sau vrei să ieşi la tablă să ne faci o demonstraţie pe acest manechin? A întrebat doamna Stahp.
M-am ridicat din bancă oftând, îndreptând-mă lent spre tablă. Sprijinit într-un stativ, era un manechin de plastic al unui om, pe care erau pictate cu albastru şi roşu diferite vene de sânge. Am privit gâtul, mai apoi atingând o venă groasă ce cobora spre inimă. Dacă vroiam să-i iau puţin din sânge, acea venă trebuia să fie muşcată de mine. Profesoara m-a felicitat, poftindu-mă în bancă. M-am trântit, ca din pod, pe scaunul meu confortabil, privind-o pe colega din spatele meu, Reen. Era o adolescentă destul de frumuşică şi admirată de marea majoritate a băieţilor de aici, dar, deseori, ea nu le răspundea avansurilor. Sincer să fiu, şi mie mi se părea drăguţă, dar niciodată nu m-am dus să-i spun. Părul brunet îi acoperea în întregime chipul, în timp ce nota ceva într-un caiet cu foaie albă. Curios, am întrebat-o ce scrie.
-Ah, nimic interesant. Îmi făceam tema pentru ora de lupte. Şti, proful vrea să scriem nu ştiu ce despre o tehnică de luptă, a spus ridicând privirea din caiet şi privindu-mă cu ochii ei de un verde viu.
Am rămas uimit când am aflat de presupusa temă. Nu ştiam de ea. De fapt, niciodată nu eram atent când venea vorba de teme, în ultimul timp primind diferite pedepse de la profesori, dar nu le resprectam. Ora s-a terminat, clopoţelul sunând cu putere. M-am ridicat din bancă, căscând. Îmi era din nou somn. Nu dormisem foarte mult în ultimul timp şi antrenamentele zilnice mă epuizau total. Seara stăteam în pat şi fixam cu privirea un punct din tavan. Clasa se golea încetul cu încetul, toţi plecând spre sala de mese fiindcă urma pauza în care puteam să mâncăm. Niciunui vampir nu-i trebuia neapărat mâncare umană, dar ea putea să ne păstreze cât de cât în formă şi ne făcea bine. Sala de mese era un loc perfect pentru a te întâlni cu diverşi prieteni şi pentru a sta la taclale timp de o oră şi ceva. Drumul l-am parcurs alături de Caleb Hawkings, un băiat care era la aceleaşi cursuri cu mine şi ne înţelegeam destul de bine. Era genul de băiat de gaşcă, primul care să ştie de orice petrecere şi să meargă la ea. Alături de el puteai să te duci la diferite petreceri şi să te integrezi uşor în diferite grupuri. Oricum, Caleb era şi o companie plăcută. Putea discuta pe orice temă şi, în caz de impas, încerca să te ajute. Tot drumul a pălăvrăgit despre ultimul chef la care a fost, eu părând să-i ascult vorbele, când nu îl ascultam deloc. Am deschis uşa dublă a sălii de mese şi am intrat într-o încăpere mare, cu pereţii de un crem stins şi cu geamuri fumurii ce nu lăsau lumina soarelui să pătrundă înăuntru. Pe peretele din faţa uşii se întindea un bufet lung pe care erau aşezate multe farfurii albe cu diferite bucate omeneşti. Pe cel din partea dreaptă, era o masă pe care erau aşezate câteva boluri mari de sânge, iar, mai încolo, urmând nişte cabine asemănătoare cu cele de probă din magazine. Înăuntru erau semivampiri – cei născuţi de un vampir şi un muritor – ce îşi vindeau sângele pentru bani. Nu era o muncă frumoasă căci, după o zi de dat sânge, te simţeai ameţit şi puteai chiar să şi leşini. Deseori, semivampirii făceau lucruri asemănătoare pentru a-şi putea întreţine familia. De secole, statutul semivampirilor a scăzut foarte mult, ajungând să fie marginalizaţi şi se credea că dacă ai un părinte muritor, nu aveai de ce să trăieşti.
-Nikolas, hai să stăm la masa aia, a spus Caleb în timp ce arăta spre o masă rotundă, în jurul căruia erau aşezaţi câţiva colegi de la ora de biologie.
-Bine, eu mă duc să-mi iau nişte sânge căci nu mai pot rezista. Ne vedem la masă, am spus, dispărând de lângă el.
Într-adevăr, îmi era foarte sete. Setea de sânge le provoca vampirilor durere cruntă şi, de aceea, era foarte important să bei des. Am luat un pahar de sticlă transparentă şi l-am umplut ochi cu lichidul roşiatic. Nu îmi plăcea să mă hrănesc de la semivampiri deoarece nu credeam că-i drept faţă de ei. Totuşi, şi ei erau fiinţe vii şi, precum noi, nimeni nu trebuia să fie desconsiderat. M-am întors la masa unde mă aşeptau ceilalţi şi m-am aşezat lângă Caleb şi Reen. Bruneta stătea şi mânca un iaurt, timp în care asculta povestea unui roşcovan despre călătoria lui în nu ştiu ce ţară. Vocea adolescentului era calmă şi uniformă, lucru care mă adormea. De fapt, ce lucru nu mă adormea pe mine? Probabil că totul îmi dădea senzaţia aceea de moleşală. Am luat o gură din pahar, prefăcându-mă interesat, deşi nu eram deloc. Apoi, brusc mi-am amintit că urma ora de lupte şi eu nu-mi făcusem nici tema şi eram varză la tot ce trebuia să ştiu. Am tras chiulul destul de mult în ultimul timp. Am privit persoanele ce stăteau la masă şi râdeau de nu mai puteau. N-am înţeles motivul amuzamentului, dar nu m-am chinuit să-l înţeleg. Brusc mi s-a aprins beculeţul. Găsisem o persoană care, poate, mă ajuta puţin la tehnica de luptă.
-Reen, ai putea să mă ajuţi şi pe mine la tehnica de luptă înainte de oră? Am întrebat-o pe brunetă, privind-o rugător.
Metal was here.
I\'ll start to worry when I\'m dead.