O trecem pe feminin

[Teh]

Salutare : ) mulțumesc, ca întotdeauna, că ați trecut pe aici : ) sper să continuați să fiți alături de mine cu comentariile și părerile voastre, oricare ar fi acestea.
Manga, well D: da, ai perceput foarte bine problema cu vocabularul; dar s-ar putea zice că este cam intenționată în cazul de față pt. că am vrut să fac un gen de fic contemporan, de consum... ca literatura de consum. Deci, ușor de perceput chiar și prin cuvinte, ca să nu încarc cu descriere : să nu mă bazez pe cum se întâmplă ci „ce” se întâmplă; sau ceva de genul. Cât despre cealaltă problemă pe care ai găsit-o, trebuie să încerc să lucrez la asta, acum că mi-ai zis mi se pare că fac și prea multe repetiții în ficul ăsta și că ceea ce descriu cu fiecare băiat în parte, pt Mirabela, e la fel... : - ? pe viitor o să încerc să „reglez”asta.
Acest capitol este scris de ceva săptămâni, nu m-am mai uitat acum peste el dar sper că e cât de cât ok. So, the last chapter.

Lectură plăcută!

Capitolul Cincizeci

Când îţi este furat somnul, nu poţi decât să te gândeşti că ceva s-a întâmplat în viaţa ta. Ceva ce doare şi nu te lasă nici măcar să dormi. Şi atunci când nu ştii ce este acel lucru, înnebuneşti. Însă, cum se explică opusul? Când dormi cel mai bine din ultimele săptămâni, într-un pat străin. Cu o persoană pe care nu o iubeşti. Nu visezi, sau nu îţi aminteşti a doua zi dacă ai făcut-o. Însă, cearcănele au dispărut şi te simţi odihnită... Există un cuvânt, o explicaţie pentru o asemenea întâmplare? Oare?!
Nu ÅŸtiu.
M-am săturat să caut.
Ochii mei se întredeschiseseră. Will dormea, am putut observa asta. Stăteam la cealaltă parte a patului, se părea că mă rostogolisem într-una. Uşor, m-am ridicat în şezut şi mi-am întins braţele, căutând cu privirea un ceas. Am găsit unul pe măsuţa de lângă pat, era ora opt. Hm, mă trezisem destul de devreme. Nu ştiam unde mi-am pus telefonul; ar fi trebuit să o sun pe Bianca să văd ce face şi dacă m-a căutat Liliana. Ciudat, nici măcar nu îmi păsa. Mi-am întors faţa către blond şi acum se trezise şi el.
- Mi-e foame.
A spus el pe un ton foarte încet, abia şoptea. Cred că încă îi era somn. Am zâmbit. Nu ştiu de ce.
- Sper că nu insinuezi ceva.
Am zis scurt şi am dat să mă ridic, dar când am realizat că sunt goală puşcă am abandonat acest gând. Un val de căldură mi-a inundat chipul. Nu, nu mă întrebam „ ce am făcut?” căci îmi aminteam prea bine. Dacă e să regret, o să o fac mai târziu. Căci acum mă simt bine, sunt odihnită şi am nevoie de încă o porţie de vis, să nu mă mai zdrobesc de realitate. E bine şi aşa.
- Hm , aş insinua eu dar mi-e că-mi distrugi bucătăria. Asta imediat după ce mă omori; nu cred că ai gătit vreodată – sau să ţi se zică să o faci.
M-am încruntat. La ce mă aşteptam? Rămăsese acelaşi nesimţit şi nemernic. Şi nu, nu mă aşteptasem la nimic special. Acum realizam. Făcusem acest pas ştiind mai bine ca oricine cine este Will. Şi nu era chiar aşa un băiat rău... Poate. Tot nu voiam să o recunosc. Aşa cum era, putea fi catalagot drept singurul băiat ce îmi fusese alături cu adevărat. Poate chiar ţinea la mine, în felul lui . Nu mă mai gândeam la perioada din Grecia. Se schimbase de atunci. Sau poate aşa fusese dintotdeauna, eu nu îl cunoşteam cu adevărat. În fond, mă şi căutase după asta. Şi ce? Ce mai conta? Nu mai vreau să gândesc pentru o perioadă.
- N-aş ridica nici măcar un deget pentru tine.
Am replicat eu iritată şi m-am trântit în pat. Direcţia era perna, însă capul meu s-a lovit de altceva. Cred că fusese peretele. Şi a durut. De parcă fusesem înjunghiată.
- Au!
Am zis involuntar şi mi-am trecut degetele în jurul capului, pentru a-l mângâia.
S-a întâmplat ceva la care nu mă aşteptam. Trupul Prinţului s-a apropiat de al meu. Mi-a cuprins mâna ce stătea la baza capului, şi cu degetele celuilalt braţ mi-a mângâiat porţiunea lovită.
Am tăcut, şi nici el nu a zis nimic. Inima mea bătea foarte tare şi am încercat să ignor acest gest, întâmplarea şi aşa mai departe. Nu voiam să mai pun sentimente în nimic, consideram că deja pusesem prea multe. Emoţiile erau pentru cei prea slabi de îngeri. Eu mă puteam controla. Sau, aşa cerdeam.
Buzele sale le-au căutat pe ale mele, prinzându-le într-un sărut. Respiraţia îmi era scadată. Trupul îmi tremura uşor la atingerile lui şi... Ei bine, inima deja era pe „ sistem turbo” . Era mai dificil să încerc să o opresc decât să o accept.
Telefonul meu a sunat, întrerupând acest moment ce mă condamna la o moarte dureroasă şi lentă. Aşa puteam compara acest moment. Erau prea mult palpitaţii, de parcă aş fi fost aruncată dintr-un avion la foarte mare înălţime şi nu aveam paraşută. Sau chiar mai urât, aveam paraşută şi nu mergea. Nu ştiu cum ajunsesem la adrenalină, pur şi simplu adoram nebunia prin care treceam acum. Oare acestea erau sentmente ? Nu ştiu. M-am săturat de întrebări fără răspuns.
Ridicându-mă din pat am reuşit să îmi adun hainele. Deşi i-am făcut semn blonduluui să-şi întoarcă faţa, nu a vrut. Şi la o adică, deja mă văzuse goală. Ce naiba era cu mine? Ştiu doar că eram roşie în obraji. O simţeam. Hei, nu era vina mea. Trupul meu e ciudat...
Am apăsat butonul verde.
- Ce-i?
Am zis pe un ton somnoros, era clar că încă nu mă trezisem bine.
- Fată, eşti în probleme mari!
S-a auzit vocea Biei la capătul convorbirii şi eu am oftat. Ce naiba se întâmplase ? Sincer, nu m-am panicat de loc când am auzit asta. Nu putea fi cine ştie ce grav. Şi , la o adică, se rezolva. Pe bune acum, trebuia să mă îngrijorez eu de fiecare lucru minor.
- Hai, mă, ce naiba?
Am zis fără să gândesc şi speram că propoziţia mea e coerentă.
Vocea îngrijorată şi foarte agitată a brunetei se auzi iar, spărgând tăcerea în care căzusem amândouă. Dacă era ceva care să mă sperie acum, era tonul ei.
- Ce naiba? Ce dracu, poate vrei să zici! Mirabela, e groasă rău de tot. Maică-ta te-a căutat la mine, şi ce dracu nu ai telefonu’ ăla deschis? A al o sută-lea apel pe care ţi-l dau, neglijento! A venit şi tac-tu, când au observat că NU eşti aici, vai ce au făcut. Au încercat să te sune, nu aveai semnal şi tot aşa. Le-am zis să nu se îngrijoreze că probabil eşti la Mădă, după ce am minţit că nu ai mai venit la mine pentru că ţi-ai schimbat planurile; nu ştiam ce să zic. Eh, da pe bune cine ar fi crezut că Mădă a fost plecată din oraş ieri seară? Eh, uite că asta s-a întâmplat! Au presupus şi singuri ce naiba faci, şi acu’ cred că te aşteaptă un calvar acas’!
A vorbit ca dintr-o suflare şi când a terminat a început să respire greu şi neregulat. Inima mea a tresărit , cu adevărat. Se crease un fel de spaimă în sufletul meu.
Mama mea adevărată? Şi tata? Stai mă, ce vrea să fie asta?
A şoptit ceva de neînţeles, cred că o înjurătură şi apoi a încercat să se calmeze.
- Mda, s-au certat sau nu ştiu ce pana mea, şi cred că voia să te ia cu ea în... Pampas, nu ştiu în ţara în care stă ea. E o porcărie, să mor eu. Nu ştiam ce să îi mai zic să te scot, am băgat o mie şi una de minciuni dar nu m-or crezut.
Am râs ironic deşi era clar că o încurcasem. Mda, şi dacă tot puteam să recunosc, i-am zis propriei mele conştiinţe că mi-e frică. Oleacă. Trebuia să mă gândesc la o minciună, şi asta repede. Mda, puteam să sun vreo tipă să îi zic să mintă că am fost la ea. Sau că am plecat din oraş cu Mădă şi am dormit pe undeva... Oh, trebuie să îmi vină mie ceva în cap la momentul actual. Sau să mă strecor în camera mea, unde sigur nu m-au căutat şi să le zic că am dormit acolo...
Deja mă enervasem.
Credeam că azi nu mai fac exces de gândire.
- Ce s-a întâmplat, mi bella?
Vocea curioasă a lui William se auzi în cameră. Îşi luase şi el o pereche de pantaloni pe el, dar partea de sus îi era încă goală. Am putut să văd mai bine acum muşchii ce îi conturau abdomenul şi braţele puternice. Am ridicat dintr-o sprânceană şi cred că eram în stare să îmi ling buzele dacă nu aveam problema asta. A venit lângă mine şi m-a sărutat pe gât , iar fiorul ce mi-a străbătut corpul era mai intens ca oricând.
- Ştiu ai mei că am fost plecată şi nu am dormit la o „ prietenă”. Tre’ să plec acasă.
A oftat.
- Dacă vrei, rezolv eu.
Mi-a spus pe tonul lui serios şi foarte încurajator. Aşa lua el atitudine. Am ridicat din umeri.
- Cum? Vi să le spui că mi-am petrecut noaptea aici, că ne-am uitat la filme animate , am mâncat popcorn şi am adormit pe canapea? Sau... Ah , eu ştiu...
Eram sarcastică şi plină de ironie , o combinaţie ciudată. Acesta a zâmbit perfid şi a pus mâna pe mobilul său, căutând un număr şi apelându-l.
- Adela? Salut.. Da, da. Sunt bine. Mersi. Auzi, am nevoie de ceva. Aha.. Da, mă. Da, da. Sigur. Deci trebuie să spui că cineva a fost la tine aseară. Hm.. Nu.. Nu. Mirabela. Da, chiar ea. Aşa, deci o să minţi chestia asta. Dap, îi dau adresa. Mersi. Rămân.
Nu înţelegeam ce vorbea tipa aceea însă am perceput ce a vorbit blondul. Mi-a întins o poză şi o adresă.
- Åžtii unde vine asta?
Mi-a zis încet şi cu o oarecare îngrijorare. Era pe undeva prin apropierea centrului, nu prea departe de casa mea. Ştiam blocul.
Am studiat chipul acelei fete. Să fi avut vreo nouăsprezece ani. Era roşcată cu părul foarte lung, o pereche de ochi căprui foarte bine conturaţi.
- Îmi eşti mai datoare ca oricând.
A zis el mai mult pentru sine şi m-a ajutat să îmi aranjez hainele boţite. Am mers până la baie şi când am considerat că arăt prezentabil, am chemat un taxi.
- Dacă e ceva, sună-mă.
A spus el când a trântit uşa de la maşină. Mda, mă condusese până jos, un adevărat „ gentleman” . De asemenea, îmi dăduse numărul de telefon al Adelei ( aşa o chema pe tipă ) . Dacă nu înghiţeau găluşca, aveam să o sun sau ceva. Of, ce complicat. Nu trebuia să mă stresez. O altă problemă mi-a captat mintea, cine dracu era asta? Nu , nu era gelozie. Sau cel puţin aşa cred. Sper. Uf!
M-am simţit oarecum uşurată când autovehiculul s-a oprit ( îi plătise Will, nu aveam un sfanţ la mine ) . Am coborât repede şi am fugit în casă.
Nu era nimeni pe hol şi am decis ca, tiptil - tiptil, să merg în camera mea.
Scapi tu ÅŸi de asta. Mi-am zis.
Nu a fost însă aşa. Exact când urcam scările s-a auzit vocea gravă, răguşită şi impunătoare a tatălui meu.
- Cred că ar trebui să ne explici unde ai fost, domnişoară!
A ţipat el revoltător, făcându-mă să mă întorc şi să îl privesc ca un mieluşel gata de tăiere.
- La Adela!
Am minţit nevinovată şi acesta s-a încruntat. În partea dreaptă era mama, iar în cealaltă Liliana. Aceasta din urmă avea faţa trasă , poate de îngrijorare. Mă privea nedumerită şi totodată blândă, parcă încercând să mă scape cu acea expresie. Mi-a fost milă de mine în clipa aceea.
- Minţi, Mirabela! Minţi! Crezi că noi nu ştim că ai fost cine ştie prin ce club? Cine ştie ce ai făcut? Ăsta nu e un comportament demn de o fată! Ne minţi...
Mama avea tonul rece şi la fel de impunător ca al tatălui meu. Am înghiţit în sec şi am coborât treptele, gata să o ţin cu minciuna mea. Uf, era atât de enervant dar trebuia să am grijă şi de treaba asta. Chiar că fusesem prinsă!
- Nu ştii să îţi supraveghezi propria fiică! Asta nu se întâmpla când stătea cu mine ; o să vină cu mine de mâine. Se uita la fostul ei soţ când a zis asta. Îl scruta din ochi şi amândoi erau la fel de nervos. Du-te să îţi faci bagajele! Acum mi s-a adresat mie.
Eram nedumerită. Înainte să pot deschide gura, a început o adevărată ceartă. Tata a început să îi reproşeze vrute şi nevrute, că din cauza ei sunt aşa, şi viceversa. Începuseră să se bată cu vorbele, să fie agresivi unul cu celălalt prin cuvinte . Liliana a încercat să îi calmeze dar tati a ţipat la ea. M-a băgat eu între cei doi.
- Ce dracu nu e în regulă cu voi doi?
Am ţipat. Inima mea bătea foarte tare şi eram nervoasă. Mai degrabă, furioasă pe situaţia asta.
- Bine, nu am fost la nicio fată. Şi ce? E treaba mea ce fac cu viaţa mea. Ar trebui să vă uitaţi la voi! Sunteţi patetici certându-vă aşa şi dând vina unul pe celălalt. Nu plec nicăieri!
Am spus-o dintr-o suflare. Se uitau urât la mine. Tata m-a plesnit înainte ca fosta lui soţie să o facă. Mi-am atins obrazul cu mâna şi am vrut să mai strig ceva, dar am preferat să las capul în jos şi să nu îmi las lacrimile să curgă.
- Daţi vina unul pe altul... Adevărul este că amândoi sunteţi la fel de vinovaţi. Nu vreau să aud nimic de la voi. Nu aţi ştiut să mă creşteţi cum trebuie şi acum faceţi nas. Ar trebui să îi mulţumiţi lui Dumnezeu că nu vă urăsc cum aţi merita!
Nu ştiu pe cât de adevărate erau vorbele acestea, pentru mine sau în general. Însă, trebuia să îmi vărs şi eu nervii şi dispreţul acesta cumva. Nu era un ton ridicat ci calm, contura cu adevărat dezamăgirea. Bărbatul a vrut să zică ceva, dar chiar când se apropie mai tare de mine, căzu la pământ. Toate trei ne-am dus să îl ajutăm. Avea o mână poziţionată în jurul pieptului, cred că leşinase.
- Cheamă salvarea!
Am ţipat către Liliana şi aceasta a fugit într-o secundă. Mama şi-a astupat gura, iar eu i-am verificat pulsul.
- Nu sta acolo aşa! Ajută-mă! Adu nişte spirt, ceva!
Am zis către ea. Mă deranja că reacţiona aşa de vulnerabil. În astfel de situaţii trebuia să te mobilizezi nu să intri în panică, chiar dacă şi inima mea bătea cu prea mare putere. Mi-era frică. Poate....Nu ştiam nimic despre medicină.
- Tati! Tati! Mă auzi?
Am strigat eu chiar involuntar. Liliana începuse să plângă şi am auzit sirenele de la ambulanţă. I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru asta şi am fugit cu el. Celelalte două au convenit să vină cu maşina spre spital, eu nu aveam timp de asta.
Când am ajuns acolo, erau o grămadă de urgenţe şi nu ştiau de ce să se ocupe mai întâi.
- Domnule, nu vedeţi în ce stare este tatăl meu? Are nevoie de îngrijiri medicale chiar acum!
Ţipasem atât de tare încât un medic şi câţiva asistenţi au venit să îl ajute.
Şi atunci... A început aşteptarea. Eram îngrijorată. Îmi venea să plâng şi totuşi m-am ţinut tare când le-am văzut pe cele două femei atât de vulnerabile şi speriate. Îmi venea să înjur. Totuşi, eu eram copilul aici. Au vrut să îl sune pe Cristi, am promis s-o fac eu. Punând mâna pe telefon, l-am apelat.
- Da, a avut un atac. Nu, nu e nimic grav. Stai liniştit. Aha, te anunţ eu. E doar o chestie de rutină.
L-am anunţat eu păstrând un ton plictisit, să îl fac să creadă că nu are rost să se îngrijoreze. Ana avea probleme cu sarcina şi doar asta îi mai trebuia săracului meu frate! După asta mi-am pus capul pe genunchi şi am încercat să mă calmez. Am reuşit, căci ştiam că trebuia să fiu tare de data asta. Pentru ceilalţi. Deşi eu eram cea mai mică.
Nu s-a trezit în aceaşi zi. A fost o noapte lungă, eu nu am dormit deloc. M-au sunat mai multe persoane dar am refuzat să vorbesc mai mult decât necesarul, au înţeles asta. Deşi Bia şi Mădă au insistat să vină, am refuzat solemn. Rămăsesem să îl sun eu pe Will, nu am făcut-o. Nu am vrut. Ştiam că dacă ar veni ar fi un sprijin mult prea mare pentru mine. Şi nu ar fi corect. Pe o parte, asta se întâmplase şi din pricina mea. Aveam să accept consecinţele.
Da, aşa crezusem. Înainte să aflu că acest om care intrase într-un fel de comă lua nişte pastile ciudate care îi provocaseră un infarct. Printr-o minune a scăpat şi i-au fost interzise. Am fost atât de dezamăgită în acea clipă, încât nu mi-a mai păsat de nimic .Eu nu dormisem din cauza lui, mă dureau toate, capul, sufletul, trupul. Iar el lua un fel de droguri ce îl aduseseră în această stare. Şi cu băutul lui excesiv. Aflasem că se certase şi cu Liliana şi o bătuse ceva mai rău cu o seară înainte. M-am simţit atât de tristă că am simţit că sufletul îmi dispare din trup.
- Vă duceţi amândouă acasă. Mamă, dacă vrei poţi să te întorci la Max. Nu merg cu tine. Asta e casa mea, o să vorbim la telefon. Te rog, nu îi spune lui Cristi mai mult decât necesar. El crede că totul e bine.
M-am adresat pe un ton matur şi serios, irevocabil şi la care nu se putea protesta. Deşi au încercat ambele.
- Lili, tu mergi să dormi. Eu acum merg să vorbesc cu el şi să îi zic vreo două. Nu merită să stea nimeni cu el. Ai nevoie de odihnă.
Dacă eu eram în stare deplorabilă, ea arăta chiar mai rău decât mine. Deşi au încercat să facă nas şi să nu mă asculte, nu ştiu cum am reuşit dar m-am impus.
Am intrat în sala în care fusese transferat, nu mai era la terapie intensivă.
- Eşti mulţumit, domnule Andrei? Familia ta se dă de ceasu’ morţii din cauza ta, şi tu ţi-o faci singur. Eşti un prost , asta eşti. Şi eşti tatăl meu. Nu ar trebui să vorbesc aşa. Un iresponsabil. Sper că îţi este ruşine.
Nu ştiu de unde căpătasem atâta neruşinare şi tupeu să îi vorbesc pe acest ton, cu aceste cuvinte. A dat din cap, el era cel ce se simţea ruşinat. Eu nu aveam dispoziţia necesară.
- Când te întorci acasă îţi revizuieşti comportamentul acesta. În starea în care eşti, nu ai nicio putere asupra niciunui lucru. Nu vreau să te mai aud cu plângerile şi ordinele tale inutile. Să zici mersi că nu ai rămas singur cuc, aşa cum ar trebui. Să te părăsească toată lumea.
A dat iar din cap. Era şi el vlăguit de puteri , nu putea vorbi. Pe patul de spital părea mai slab decât oricând. M-am aşezat pe un scaun şi am prins una din mâinile sale mari. Am adormit acolo, lângă el.

*
Se făcuse seară când Lili a venit să îmi ţină locul. Bătrânul nu se trezise, am profitat de ocazie pentru a merge să mă odihnesc. Deja decisesem unele lucruri. Să fiu responsabilă, într-un fel sau altul. Pentru a-mi face un viitor. Să nu ajung aşa, în starea aceasta groaznică. O să muncesc şi o să am totul al meu. Nu o să trebuiască să depind de el. De fiecare dată când o să cadă, nu o să fie din pricina mea. Chiar dacă eu o să îl ridic.
De abia îmi mai puteam ţine ochii deschişi atunci când am ieşit din clădire.
- Ce faci aici?
Am reuşit să îngaim. Nu ştiu cum aflase unde eram. Nu îl căutasem. Expresia lui îngrijorată m-a amuzat. Mi-era prea somn să mai râd. Am reuşit să îmi pierd echilibrul, nu mă mai puteam ţine pe picioare. M-a luat în braţe şi m-a cărat până la maşina lui.
- Sunt obligat să te iau de soţie?
A zis-o sub forma unei glume. Încercând să „ facă haz de necaz”. Totuşi, îi observam frica. Da, pentru că nu ştia ce se întâmplă cu mine şi îi fusese teamă. Pentru mine; ce păţisem eu... Ciudat, era mai idiot decât îl crezusem. Nemernicul.
- Ai vrea tu.
Am şoptit şi mi-am lăsat capul pe spate. Ştiu că am adormit cu multe gânduri, cu sentimente şi cu alte vorbe. Ştiam că acum am o relaţie cu Will, un fel de iubiţi. Că tata se va întoarce acasă şi îşi va lăsa privirea în jos când mă va zări. Că va trebui să învăţ mai mult decât orice şi să fiu responsabilă. Că acum, va trebui să îi împing căruciorul cu rotile al bătrânului meu părinte; rămăsese paralizat. Căci nu va trebui să mă plâng, chiar dacă Liliana l-a părăsit. Avea dreptate. Aflasem târziu, din cauza lui ea nu mai putea avea copii. Nu mi-o spusese ea, se scăpase chiar părintele meu. Nu am putut-o învinui că ne-a lăsat singuri. Vom trece printr-o situaţie grea. Nu am voie să mă plâng nimănui. Nu va trebui să îi spun lui Cristi nimic , şi să îndur totul doar eu . Nu am voie, în aceste momente, de un anumit sprijin? Am acceptat fiecare sărut, fiecare atingere şi fiecare cuvânt al lui William. El a fost cel ce m-a ridicat atunci când am căzut. Dar a rămas doar între noi doi. În ochii celorlalţi, mă descurcam singură.
„ O trec pe feminin” .... Ce trec? Oare viaţa? Nu mai ştiu. O să învăţ să zâmbesc sincer, sincer şi amar. Ca un băiat. Nu o să mă las învinsă. Chiar dacă sunt fată. O să răzbat. În viaţă, în dragoste, în putere.

***

- Ela?!
Aud vocea neputincioasă a tatălui meu şi mă ridic din pat. E noapte, mă împiedic de prag însă nu stau trântită de podea. Cu uşurinţă ajung în camera lui.
- Îmi dai un pahar cu apă?
Îl aud pe omul orgolios cerându-mi o favoare, tot cu capul plecat. Îi aduc ceea ce a cerut şi mă retrag în dormitorul meu , verficându-mi telefonul.

Noapte bună.

Am citit mesajul simplu şi m-am aruncat în patul pufos. Perna era moale ...
- Noapte bună...
Şoptesc mai mult pentru mine şi îmi închid ochii.
O să trec peste toate. Sunt o fată puternică.

_

[center]Sfârșitul Primului Sezon.[/center]

Cel de-al doilea sezon este în curs de gândire și proiectare, așa că nu știu prea bine când voi veni cu el ( mai ales că nu știu când îmi voi rezolva problema cu netul de acasă, poate că stau toată vacanța de vară fără : )) ) .
În orice caz, mii de mulțumiri că ați fost alături de mine pe parcursul acestui sezon. Ne întâlnim curând și sper să continuați să citiți ! >:d<
best regards, Teh.