Sa zburam

[Ana.]

Am observat ca nimeni nu mi-a lasat vreun comentariu, dar eu o sa postez urmatorul capitol. Este mic.

Capitolul 3

-Hai sa bem ceva! ii propun eu lui Carlo.
Trenul a oprit undeva intr-un loc pustiu, fara copaci, fara nimic, un fel de desert. Am decis sa ne oprim aici. Acum trenul a plecat si noi am ramas aici. Oare de cate zile calatorim tot cu trenul, patru, cinci? Pe marginea soselei nesfarsite este un local deschis, un local gen western, parca nici nu mai suntem in Spania. Intram in interior si ne indreptam spre tejghea.
-Doua pahare de whisky! comand eu. Fac cinste! ii spun lui Carlo, facandu-i cu ochiul.
Barmanul indesat ne ofera repede paharele pline ochi si ne asezam la o masa retrasa, in coltul incaperii. Imi arunc privirea, nu este prea mare desi e normal, nu stiu cati omanei trec prin pustiul asta. Totul pare facut din lemn. Ca decoratii au fost folosite animale impaiate, fie ele infricosatoare sau nepradatoare. In spatele tejghelei se aflau tot felul de bauturi alcolice, preferatele oamenilor.
-Auzi, acum cu ce mai mergem? ma intreaba Carlo.
Sincer nu mi-am pus problema asta. N-avem tren, n-avem masina. O avea cineva pe-aici vreun vehicul, vreun mijloc de transport ca altfel suntem morti. Ma interesez, intrebandu-l pe barman. Imi face semn sa-l urmez. Ma duce in spate, unde acestia tin toata marfa. Imi ofera o bicicleta de doua persoane. Cand intind mana s-o apuc imi spune ca nu-i pe gratis.
-Carlo, e randul tau sa platesti, eu am facut cinste deja!
Cand omul ii spune pretul enorm lui Carlo acesta izbucneste in reprosuri. Omul ranjeste la noi si zice:
-Nu-mi dai bani, nu-ti dau bicicleta!
Amicul meu scoate banii necesari pentru bicicleta si ii ofera cu greu santajistului. Luam bicicleta si ne intoarcem la masa pentru a ne termina bauturile. Carlo bolboroseste despre faptul ca a ramas lefter, fiind recalcitrant cu privire la pretul colosal pe care a trebuit sa-l plateasca.
-Nu te mai plange ca o baba si hai sa mergem! N-avem toata viata la dispozitie!
-Ba da! mi-o taie el scurt si tace.
Dau pe gat stropul de alcool si pun paharul pe masa. Ii fac semn lui Carlo sa ne imbarcam la drum, fiindca va trebui sa calatorim cat de mult posibil. Da din cap increzator si-mi zambeste smechereste. Se pune pe locul din fata al bicicletei, eu pe al doilea.
-Pedaleaza! ii ordon eu in gluma.
Incep sa dau nebuneste din picioare. Deja incep sa gafai, e-atat de greu sa te misti cu bicicleta, desi Carlo pedaleaza deasemenea. Imi ridic picioarele de pe pedale, el e baiatul puternic. Nu observa si eu stau linistita fara a depune cel mai mic efort. Imi convine asa.
Sentimentul ce infloreste in mine este minunat. Ma simt ca o pasare, libertatea imi curge prin vene. In fata ochilor vad doar marea intindere a soselei, spre necunoscut. Imi intind bratele larg si-mi inchipui norii in jurul meu. Pace, iubire, intelegere, aceste lucruri ar trebui sa fie singurele care mai conteaza acum. Dau uitare trecutului, suferintei ce-am trait-o si ma axez pe prezent. Voi inceta sa traiesc in trecut sau in viitor, ce a fost a fost, ce va fi va fi. ‘Acum’ este cuvantul de baza dupa care ma ghidez. Alaturi de Carlo sigur nu-mi va fi greu.
Cand cerul va plange ii voi oferi o batista, cum am mai spus: “Cerul e limita”. Lunii ii voi canta chiar daca stiu ca nu ma aude. Voi dansa pentru stele, sub cerul intunecat. Soarelui ii voi zambi si ma va ocroti de toate cu lumina lui pazitoare.
-Esti surprinzator de incantatoare! il aud pe Carlo cum abereaza.
-Cu mine vorbesti? intreb eu, razand. Multumesc! Nici tu nu arati foarte rau! ii intorc eu avansul.
-Cred ca o sa ne distram foarte bine! spune el.
Dau afirmativ din cap.
Daca ma aude cineva, ma simt foarte bine. A trecut destul de mult timp de la plecarea mea. Eu am intalnit o persoana speciala care cred ca-mi va fi alaturi mereu. Mi-e dor de cei pe care i-am lasat in urma, mai ales de cei foarte apropiati mie.
Amintirile mele inca va vor tine vi in mintea mea. Veti dainui mereu in coltisoarele sufletului meu. O sa las deoparte tot ce-a fost. Va fi ca o usa a unui sicriu. Daca o voi deschide, fantasmele trecutului ma vor bantui necontenit, insa le voi invinge. Sunt destul de puternica sa infrunt direct toata durerea, toate lacrimile varsate candva.
Dupa un scurt dialog cu Carlo imi continui monologul interior:
Voi imbratisa viitorul, cu bune cu rele. Cine stie, poate ca voi gasi marea dragoste la care am asteptat inca de cand eram mica cu sufletul la gura. Inca sper. Poate chiar cel cu care calatoresc imi va fi pereche. Ce melodios suna cuvantul dragoste.
Intodeauna mi-am spus ca dragostea e siropoasa si e pentru prosti desi stiam ca eu sunt cea proasta. N-am vrut sa admit niciodata ca pot sa iubesc. Toti acesti ani la rand nu am fost om, am trait mecanic. Metalul mi-a curpins inima inversunata care vroia sa simta pasiunea. Nu cred ca am trait atatea momente fericite pentru ca doream sa fiu fata matura, cu capul pe umeri, admirata de toti, cea perfecta. Pot sa spun ca urasc perfectiunea. Am incercat sa fiu ce nu eram si am reusit.
Din pacate nici nu stiu cine sunt. Nu mi-am creat o personalitate diferita fata de ceilalti. Dorinta mea categorica a fost cea de a fi cea mai buna. Oare nu stiam zicala “Nimeni nu-i perfect!”? Vroiam sa contrazic tiparele. Si totusi n-am reusit sa fiu perfecta. De ce? Nu eram perfecta pentru ca eram perfecta. Stiu ca suna stupid, ma ciocneam cap in cap cu mine, intr-un fel.
Dar in adancul sufletului meu simt caldura radianta pe care orice suflet omenesc o poseda. Sunt o persoana iubitoare defapt, chiar daca pana acum am incercat sa ascund asta sub o masca care curand s-a contopit cu mine, devenind alticineva.
Si ce motiv prostesc mi-a schimbat complet modul de a gandi. Eram in liceu. El a fost singurul baiat de care m-am indragostit. I-am marturisit sentimentele mele puternice si – m-a refuzat. Am fost socata. Tot liceul ma placea. Cred ca era singurul care nu ma agrea. Si acum imi dau seama ca a fost doar un refuz, nu s-a sfarsit toata viata. Insa, ca sa-l faca sa regrete am incercat sa-mi cladesc o noua personalitate enigmatica si interesanta. Curand el s-a mutat in America si n-am mai auzit de el. Ce naiva am fost si imi pare rau ca abia acum imi dau seama.
-Rahat! soptesc eu printre dinti-mi inclestati.
-Ce ai patit? ma intreaba Carlo, grijuliu.
Regrete pline de amar, asta am. Capul meu e plin de tarate, am fost o proasta. Jur ca totul se va schimba. Jur ca voi fi un om mai bun, bine-voitor si iubitor care ii va ajuta pe ceilalti. Ma voi gasi si voi castiga lupta cu mine insami, doar sunt o invingatoare.
Undeva in departare globul in flacari arzatoare se coboara din inaltul cerului. Dispare treptat sub valul dur al pamantului. Imprastie peste tot fascicule minuscule de lumina care ma orbesc partial. Imi micesc ochii pentru a privi acest peisaj, apusul. Se contopeste cu ce-i dincolo de pamant. Cine stie ce miracole nebanuite se afla in taramurile neexplorate!
-Imi zici ce s-a intamplat? vorbeste insistentul Carlo pe care parca-l cunosc de-o viata.
-Tine minte, iubirea e esentiala!

Bye.:-h