Like a Greek tragedy [+18] [yaoi]

[Nywa]

Mi-a venit o idee sa fac un fic yaoi, tradic si sper sa ma pricep si la drame, cum ma pricep si la alte genuri de ficuri. Sper sa va placa, apropo, am uitat sa spun :D. Exciuse moa, voi scrie cate un capitol dintr-un punct de vedere si altul din alt puct de vedere. Primul este a lui Kenta, apoi urmeaza Michael si tot asa. Acest fic poate contine scene violente, limbaj vulgar si de cartier si scene de hentai hard, de aceea am pus avertizarea. Sper sa am macar un coment si nextul v-a veni, cand il voi scrie :-"

Forgotten Memories

P.O.V. Kenta: De ce a trebuit sa se duca? De ce el si nu eu? El nu a fost nevinovat cu nimic. Nu a ucis pe nimeni, nu a violat pe nimeni, nu a distrus... pe nimeni. Eu trebuia sa fiu acum in locul sau, fiindca eu am ucis, am violat, am distrus si am profitat de toti si de toate. Cine m-a pus sa il iau cu mine? Cine m-a pus sa il las sa intre in viata mea? In trupul meu? In mintea mea?... Inima mea? De ce s-a indragostit de mine? De ce a facut tot posibilul ca eu sa ii fiu centrul universului? De ce m-a salvat? De ce m-a ajutat apoi? Si mai importat decat atat, de ce a venit cu mine...
Inchid ochii, simtind cum o lacrima sarata, amara si cristalina, imi invie ca un mort din coltul ochiului si imbibata cu regrete si amintiri uitate de mine, aluneca pe obrazul, candva sarutat de el, croindu-si drum victorioasa pana la barbie si apoi... poc! Se sparse de cripta de beton a ingerului care m-a parasit si a plecat alaturi de ceilalti ingeri. Era acolo, printre ingeri, fiindca avea sufletul pur, pur ca diamantul si usor ca un fulg de nea. Zapada, ce mult ii placea omatul proaspat, care cadea seara peste oras, acoperind casele cu o patura rece si alba, dar cu vise si sperante, alaturi de Mos Ene... Simt ceva rece imi atinse chipul si imi deschid ochii de un caprui-ciocolatiu. Doamne ce mult ii placeau ochii mei, in timp ce stateam cu capul in poala lui in fata semineului, in care mereu ardea un foc vesel si imi soptea cuvinte tainice, ale caror intelesuri doar eu le stiam cu el..., dar sunt numai amintiri... Amintiri uitate, apuse ca si un soare cum asfinteste la orizontul intunecat. Privesc piatra de mormant si ma rog - ca de fiecare data cand vin aici - sa nu ii scrie numele lui pe ea, dar sperantele imi sunt naruite, ca la o lumanare lasata prada intunericului nemarginitor, neiertator si lacom. "Michael Meyer, n. 31 decem.-1 ian 1992-1993 , m. 13 iunie 2010, "Daca iubesti, poti sa ierti, Daca ierti, poti sa treci peste, Daca poti sa treci peste, poti sa continui drumul Drumul iubirii si al iertarii, Drumul vietii...""
Inchid ochii si trag aer adanc in piept, apoi il expir in abur, mai ales ca este mijlocul lui decembrie. Vantul vajaia in jurul meu, facandu-mi parul negru, scurt, in toate directile aratand ca o aura intunecata, demonica in jurul capului. De fapt eram un demon, un demon nemilos, rau, hain si crancen, ce a pangarit sufletul nevinovat, neprihanit de copil inocent, care s-a ridicat la ceruri acum un an. Nu-mi vine sa cred, a trecut un an. Un an! Un an decat micul meu tenshi (inger) si-a luat zborul de langa mine, indreptandu-se spre inaltul cerului...
- Imi este atat de dor de tine, micul meu tenshi, spun, privind poza baiatului de pe crucea din marmuza alba.
In poza, incrustata in marmura alba, deaspura literelor auri, se afla un tanar crud, de saptesprezece ani. Parul saten-inchis, asemenea scoartei de copac, era tot ciufulit. Ochii de un crapui-noroios, erau foarte veseli si abundau de energia din trupul sau tanar si in putere. Purta o camasa albastra, deschisa la guler si statea cu bratele incrucisate, pe o balustrada de la o tribuna de la liceul sau. Zambea, era vesel si mereu energic, dandu-mi energie pentru fiecare zi, fiecare ora, fiecare minut cand eram impreuna... eram un cuplu... un cuplu de tineri fericiti, care au descoperit adevarata dragoste si povestea lor de dragoste, v-a avea un final fericit, dar... destinul crud, neiertator, neschimbator si rece, a avut o alta parere. Parca iubirea noastra, s-a desprins din vechile poeme ale grecilor si eu cu el am fost in rolul principal pe scena vietii. Sperctatori cine a fost?... nu stiu, dar stiu cine a fost scenaristul. Soarta, ea a fost scenaristul, ea a fost cea care s-a jucat cu vietile noastre, cu sentimentele noastre, cu iubirea noastra...
Vantul se inteti si mai mult in cimitirul pustiu si parasit, uitat de cei care aveau morti aici, facandu-ma sa ma inchei pana sus la geacha mea neagra din piele, calduroasa si sa imi bag in buzunar, mainile. Ma uit un pic la jeansi mei negri si apoi la bocanci, care batatoreau neaua proaspat cazuta azi-noapte, apoi imi ridic ochii spre piatra. Imi iau la revedere cu regrete de la el si pornesc cu pas lenes, lent si greoi spre iesirea din cimitir, uitandu-ma tot inapoi, asteptand un miracol, ca Michael sa invie si sa alerge la mine, sarindu-mi in spate ca sa ma deschilibreze, dar... nu se intampla. Ies pe poarta necropolei si privesc bolta cereasca, pe care se inghesuiau nori plumburi, grei cu omat, facand ca lumina soarelui sa ajunga pe pamantul pacatos si lacom, difuza si ne putand sa ii ajute pe muritori de rand. La noapte va fi viscol, viscol teribil cu gerul naprasnic si neiertator. De ce nu puteam sa merg langa el, sa ii incalzesc trupul rece si sa-l tin in brate, strangandu-l la pieptul meu, in timp ce ii spuneam povesti japoneze cu luptatori ninja, samurai, gheise, dragoni si shinobi, pe care le adora nespus de mult. Sa mai stam seara la pianul mare din sufragerie, in timp ce ma invata sa cant la acel instrument divin, ce ma ungea pe sufletul meu crud si de gheata... Un mieonat plangacios imi intrerupse sirul gandurilor si ma uit jos la picioarele mele. Acolo, era un ghemotor de blana alba, incat se putea confunda usor cu omatul - noroc ca omatul era murdar - si cu doi ochisori ca nsite bilute micute de safic. Ma aplec si iau micutul pisoias in mana si incep sa il mangai usor, parca era de portelan si imi era frica sa nu-l sparg. Acesta miorlai usor si ragusit, in timp ce tremura de frig.
- Saracul de tine, spun mici creaturi lipsite de aparate si ma deschei la geaca, bagand-o la caldura, langa inima mea care numai era de gheata, ci s-a topit si am inceput sa simt din nou.
Mergeam pe jos spre apartamentul meu, in timp ce oameni traceau pe langa mine, vazandu-si de treaba lor si inghesuindu-se in magazine, pentru a cumpara cadouri pentru cei dragi. Chiciuri si nu cadouri. Dupa vreo patruzeci de minute, am ajuns in fata unui bloc de zece etaje, modern si cu vedere panoramica. Intru in bloc si urc pana la etajul cinci si deschid usa de la apartamentul meu. Intru si aprind becul, luminand sufrageria imensa pe care o aveam. Pe jos era lamiante de culoarea brun-roscat si peste erau puse covoare persane, groase, moi si pufoase de culori deschise. Aveam un geam mare, cu perdele rosi-sangeri si in fata geamului era doua fotoli din piele alba si intre o masa rotunda de cafea. Intr-o parte aveam un semineu din piatra, pus doar de forma, fiindca aveam centrala. In fata semineului, trona minunatul pian, avand partea din spate ridicata pentru o sonoritate mai buna. Pereti erau de culoarea piersici, simpli, fara nimic pe ei. Pun motanasul pe fotoliu si ma duc pana in bucatarie si iau de acolo un castron si pun in el lapte. Il aduc in sufragerie si il pun jos si pun la el motanasul, care incepu sa lipaie cu limbuta lui rozalie si moale.
- Ce spui sa te numesc Tenshi? Fiindca esti un Tenshi, ii spun micutei creaturi, care se hranea, avand codita ridicata.
Doamne, Kenta ai innebunit de tot, ca ai ajuns sa vorbesti cu animalele, imi spun in gand si ma ridic de pe jos. Imi dau de pe mine geaca de piele, ramanand intr-un plover negru din lana. Ma asez la pian si incep sa cant o melodie trista si in minte imi navalira o gramada de amintiri... Amintiri uitate, de mult petrecute...

In urma cu un an si jumatate...

Ma taram pratic, prin mizeria dintr-un gang din Chicago, asteptand ca la fiecare pas pe care il faceam, sa iasa cineva si sa ma atace, sa imi ia viata mizerabila pe care o duceam. Eram doar un pion al Yakuzei, un pion al dracului, dar eram doar un pion. La douazeci si doi de ani ai mei, eram cel mai temut criminal in randul mafiei nipone si nu aveam sentimente, pentru nimeni si nimic si nici nu voi avea vreodata. Eram o masina de ucis oameni, poate de aceea eram tot acoperit de rani si murdar din cap pana in picioare. Mergeam tinandu-ma de zid, in timp ce strangeam in mana dreapta o katana, al carui taisi era murdar de lichidul vital si rosiatic, necesar vietii. Privirea imi era incetosata, gatul uscat si trupul istovit. Hainele imi erau grele pe corp, facandu-ma sa cred, ca au tone si nu cateva grame. Ma despart de zid incercand sa merg pe mijlocul aleii. Niste pasi rasunara in ecoul gangului si vad un tanar, cum intra si se ascunse dupa un container de gunoi, si apoi alti, care venira spre mine, dar se oprisera imediat cum ma vazusera, apoi plecasera. Fugisera de un demon scapat din focurile Infernului, plasmuit din pantecul Iadului cel crud si mereu arzator...
- Hei, esti bine? Aud un glas de copil si ma uit in fata mea, vazandu-l pe acel copilas care se ascunse dupa tomberoanele de gunoi.
- La... lasa-ma in... pace, spun eu pe un glas spart, secatuit de puteri si raguis.
Ajung la el si vreau sa trec mai departe, dar ultima energie din corp ma parasi si eu am picat in genunchi si apoi totul s-a intunecat in fata ochilor mei...

Sunt focuri care ard in noapte
Sunt departari ce par aproape.
Sunt focuri care nu se sting.
Sunt inimi tari care inving...


Michael Meyer cand traia
Poza de pe mormant
Kenta Makoto
Motanasul Tenshi

Melodia care o canta Kenta la pian