One-shots...

[adyna_45]

Pai... m-am gandit sa postez si eu ceva din moment ce am tot stat pe aici. Astept pareri si critici cat mai dure, dar argumentate, nu un "nu-mi place" si atat.
Si cam atat cu vorbaria...


N-am stiut niciodata cat de tare poate sa doara, pentru ca m-ai pazit mereu de astfel de suferinte. Dar cand lumina ta calda si vie s-a pierdut in intunericul temerilor mele, am resimtit toata durerea pe care o tinusei departe de sufletul meu.
Totul era pur si simplu prea negru in jurul meu pentru ca lumina ta binefacatoare sa se strecoare pana la mine si nu o mai puteam vedea. Cat timp ai fost acolo, intunericul se pierdea in stralucirea ta, dar apoi ai disparul, scanteia ta pierzandu-se in departare, iar eu am fost nevoita sa suport tot ce tu nu ai vrut. Si durea ca naiba, iar tu stiusei asta.
Imi amintesc ziua aceea. Cum as putea uita? Sentimentul de gol, de lipsa, felul in care am vazut pamantul ruinandu-mi-se sub picioare, toate acestea ramasesera intiparite in memoria mea, ca gaura unui cui de care fusese agatat un tablou. Dar cuiul cazuse, impreuna cu lumea mea inchegata toata intr-un tablou de vise. Si totul s-a naruit ca si cand n-ar fi fost. Ar fi trebuit sa stiu de la inceput si sa nu-mi cladesc un castel de vise, dorinte, amintiri si realitati pe firul subtire al prezentei tale. Ar fi trebuit sa ma gandesc ca intr-o zi vei pleca si ma vei lasa in urma, ca nu eram suficient de buna pentru un inger ca tine. Dar toate acele promisiuni desarte pe care le-ai zis de parca le-ai fi crezut m-au pacalit si au facut din mine un obiect la picioarele tale.
Si Doamne, cat de bine si de corect se simteau acele clipe in care mainile tale ma inconjurau, pazindu-ma de lumea de-afara, in care vocea ta calda imi alina gandurile.
Mi-ai zis de-atatea ori ca nu ma vei lasa singura. Nu ar fi trebuit sa te cred. Dar am facut-o, pentru ca eram orbita de stralucirea ta, pentru ca lumina ta era tot ce aveam. Si, pentru o vreme, ai parut sa simti la fel. Dar apoi, te-ai departat de mine, si eu niciodata nu am ajuns sa stiu de ce.
Apoi a venit ziua aceea, nenorocita zi in care toare visele mele s-au surpat sub mine, iar firul subtire de sub castelul meu s-a miscat, iar el s-a daramat gramada, distrugandu-mi visele si aspiratiile. Tu ai fost tot ce aveam. Si nu ai respectat asta. Nu ti-a pasat. Nu iti pasa nici acum, si inca esti tot ce am.

***

Nu m-am gandit niciodata la consecintele plecarii mele. Si nu mi-am imaginat niciodata ca indepartaea de tine va durea atat de rau. Dar era ceva ce alesesem, ceva ce gandisem indelung. Si nu putam sa-mi calc pe principii. Adevarul era ca nu voiam. Eram speriat de lucruri noi, iar veselia ta fascinanata era prea iesita din comun. Si, cu toate ca am incercat cu tot ce am avut eu mai bun sa nu ma intragostesc de tine, pur si simplu nu am putut. Iar sentimentul se simtea atat de pur, de parca ar fi trebuit sa fie acolo dintotdeauna. Si am stimti umplandu-se un gol pe care nici macar nu-l sesizasem inainte.
Apoi am pierdut caldura ta blanda si pazitoare dintr-o prostie. Nu am crezut ca imi pasa asa de mult de tine. Nu mi-am dorit sa-mi pese asa de mult. Dar am realizat ca nu puteam trai fara caldura decat atunci cand ea era prea departe ca sa o pot lua inapoi.
N-am vrut sa privesc in spate. Daca as fi facut-o, hotararea mea s-ar fi zdruncinat si tot ce am cladit in capul meu, principii formulate in ani lungi si grei de suferinta ar fi pierit intr-un nimic absolut si ar fi fost date uitarii. Nu am crezut ca meriti. Mintea mea nu te-a considerat capabila sa sustii greutatea dragostei mele pe umerii tai micuti si fragili.
Asa ca am plecat, calcandu-mi pe inima si pe mandrie, calcand pe lumea mea care acum erai tu. Dar nu am vrut sa ma uit in spate. Nu am vrut sa-mi amintesc pentru ca, daca as fi facut-o, as fi dat totul dracului si as fi fugit la tine sa te imbratisez si sa-ti zic sa nu pleci niciodata, asa cum faceai tu de multe ori atunci cand nu ne vedeam pentru o perioada mai lunga. Dar eu nu as fi putut suporta sa fiu mintit, iar cand am realizat cate sute de promisiuni am incalcat plecand, erai deja prea departe ca sa te mai pot gasi Dar inca mai simt urmele caldurii tale in inima mea, inca mai vad sclipirea blanda a ochilor tai in momentele de reverie, inca mai pot simtit atingerea usoara a degetelor tale pe pielea mea. Si totusi, toate acestea trebuiau sa moara pentru mine. Dar nu le puteam lasa sa se duca. Erau tot ce aveam. Tu erai tot ce aveam. Si eu te aruncasem pur si simplu.
Dar am stiut ca gandisem aceasta decizie si ca o facusem. Iar eu crezusem atunci ca e cea corecta. Asa ca am plecat pur si simplu din viata ta, ca o efemerida zburand prin viata.
Abia apoi am realizat ca facusem aceasta decizie cu capul, nu cu inima.

***

Mdea... ce iese cand astepti sa sune, sa sune, sa sune si nu mai suna odata (ma refer la telefon).