Iubire la suprapreţ

[Cherie]

Heeei, buna tuturor =].
Aici este capitolul nou, dar inainte de a-l posta vreau sa va multumesc pentru comentarii si sustinere si pentru ca pur si simplu cititi aceasta poveste.
Va las acum sa va delectati cu acest capitol care sper sa va placa.
Lectura placuta!


[center] Capitolul unsprezece [/center]

Am ieşit din bloc ameţită, cu o durere groaznică de cap, târând bagajele după mine şi aproape împiedicându-mă de treptele de marmură. Nate venise la timp să mă scutească de încărcătură, reuşind cu maestrie să-şi ascundă îngrijorarea, de care eram în mod evident conştientă. Se vedea pe faţa mea că eram terminată psihic, dar prefera să tacă din gură – îi era teamă că voi avea din nou o criză ca cea din seara trecută. Aveam toate motivele din lume pentru a mă simţi astfel.
Unul din ele era faptul că eu, la cinci dimineaţa, oră la care în mod normal aş fi dormit dusă, visând sau... pur şi simplu dormeam, mă urcam în maşina fratelui meu ( un Ford Escape argintiu pe care Nate îl primise acum câteva săptămâni de la părinţii noştrii de ziua sa ). Îşi pusese în cap să petrecem un weekend numai noi doi. Plănuise traseul şi ce vom face în aceste două zile toată săptămâna. Mi-a fost greu să-l refuz. Plus că eram conştientă că aveam nevoie de relaxare şi ceva timp alături de dragul meu frate fără a fi întrerupţi de iubitul meu, regizorul său sau... Eric.
Un alt motiv ar fi faptul că încercam din greu să mă conving că ceea ce se întâmplase seara trecută fusese doar un vis. Un simplu coşmar, ca toate celelalte pe care le-am avut în ultima vreme. Vroiam să cred că Eric nu fusese la noi seara trecută şi că nu profitase de absenţa fratelui mei pentru a-şi bate din nou joc de mine. Că el nu fusese deloc sincer atunci când cele două cuvinte îmi îmbunătăţiseră radical ziua şi că era doar un actor foarte bun şi de aceea îl crezusem şi fusesem gata să-i strig, fără nicio remuşcare şi fără să mă gândesc la consecinţe, că şi eu îl iubeam şi că de fapt am făcut-o din totdeauna doar că mi-a fost mult prea frică s-o recunosc.
-Roselyn, icni Nate. Roselyn, sângerezi!
-Poftim? am tresărit eu atingându-mi instinctiv fruntea şi am putut simţi sub pielea degetelor mele o dungă de câţiva centimetri, dar destul de udă şi lipicioasă. M-am uitat în oglinda retrovizoare şi am văzut zgârietura care sângera uşor. Întotdeauna am urât faptul că aveam pielea atât de sensibilă. Cât de tare mă afectase ceea ce se întâmplase seara trecută de n-am simţit când m-am lovit cu capul de portiera maşinii ? Cu siguranţă foarte tare.
-Am vrut să-ţi deschid eu, dar nu credeam că eşti chiar atât de deprimată încât să ajungi să te loveşti, murmură Nate.
-Oh, mai termină cu asta! i-am aruncat printre dinţi. I se putea întâmplă oricui.
Era enervant. Se îngrijora pentru o prostie, ca deobicei. Ştiu că îi era teamă pentru mine, dar nu eram un magnet pentru necazuri şi ghinioane.
-Şi totuşi ţi s-a întâmplat ţie, spuse ca pentru sine.
Am hotărât să-l ignor şi să mă trântesc în scaunul moale şi cafeniu din dreapta şoferului. Încă mă gândeam la scena de seara trecută. Chiar l-am crezut pe Eric... Era un actor foarte bun, cred că ar fi luat proba aceea. O să-i spun asta cu prima ocazie ca să nu-i dau de bănuit, bineînţeles.
În clipa în care mi-a sunat telefonul şi mi-am dat seama că era Victor, pentru prima oară, toată fiinţa mea a fost de acord cu bucăţica aceea din mine care credea că el nu avea ce să caute în viaţa mea şi că eu doar mă foloseam de acesta. Da, exista o parte în adâncul sufletului meu care nu negase sentimentele faţă de Eric şi care le ţinuse acolo, ascunse de mine şi gândirea mea mult prea ilogică. Le apărase de monstruozitatea faptelor şi deciziilor pe care le luasem în trecut, având grijă să le scoată la iveală la momentul potrivit. Dar se pare că nu era deloc potrivit şi nu cred că trebuie să mai repet de ce.
Reactionasem foarte ciudat când l-am auzit spunându-mi că eram cobaiul său. Imediat ce am auzit zgomotul pe care-l făcuse când trântise uşa de la intrare, am început să râd. Un râs isteric şi foarte nebun. Genul ăla de râs pe care l-ar folosi un geniu malefic în desenele animate la care mă mai uitam din când în când cu Nate, ca să se inspire pentru rolurile de genul pe care le mai avea. Şi plângeam în acelaşi timp. Fratele meu mă găsise aruncând şi lovind de pereţi tot ce-mi cădea în mână. De aceea spuneam că îi era frică de reacţiile mele când eram nervoasă sau în orice pasă proastă. Eram un pericol public, aproape că-i spărsesem capul. Când am realizat ce eram pe cale să fac m-am prăbuşit pur şi simplu pe podeaua rece din cameră mea. Nate îşi înfăşurase braţele în jurul trupului meu şi mă lăsase să-i stric cămaşa cu lacrimile mele fără să mai spună ceva până am adormit. Acum că stau să mă gândesc la toate astea, realizez că m-am purtat exagerat de prostesc.
Nu mi-am dat seama că Nate oprise maşina când am încetat să reflectez asupra celor întâmplate, luându-mi ceva timp să realizez unde ne aflam şi că uşor-uşor cerul căpăta o nuanţă rozalie, iar soarele ieşea sfios dintre nori.
Nate venise să-mi deschidă portiera zâmbindu-mi amuzat şi mă luă de mână cu blândeţe. Trase aer în piept şi păşi către intrarea în cimitirul ce mie îmi dădea fiori încă de mic copil. În mâini ţinea un buchet de frezii violet, florile preferate ale Alessiei, logodnica lui. În timp ce parcurgeam aleea pavată cu piatră naturală ce ducea la mormântul ei, m-am cuibărit la pieptul fratelui meu îngrozită de ceea vedeam. El chicoti vesel şi-şi lipi buzele moi de creştetul meu.
Nu mai fusesem de mult timp la mormântul frumoasei sale iubite aşa că nu ştiam ce era aşa de diferit de Nate se holba îngândurat la acesta.
-E totul în regulă? am întrebat în şoaptă.
Mi-era teamă să vorbesc mai tare şi să-mi aud vocea străbătând cimitirul ca printr-un difuzor. Nate îmi făcu un semn ce ar trebui să însemne că nu era nimic important în timp ce punea florile pe piatra rece a mormântului Alessiei. Am ridicat din umeri şi m-am uitat la poza ei. Pe chipul său palid, încadrat de bucle de culoarea mierii, era întipărit ca întotdeauna zâmbetul ei cald ce emana multă bunătate şi înţelegere. Ochii săi verzi precum smaraldul sclipeau de atâta fericire. Ştiam poza aceea, i-o făcuse chiar Nate în camera lui, când pe atunci fotografiatul era pasiunea sa. Normal că era fericită. Doar îl avea alături pe cel care îl iubea... Nathaniel Hope ştia să facă orice femeie fericită. Fie că-i era iubită, amică, mamă sau soră.
L-am privit cu coada ochiului pe fratele meu vrând să ştiu cum se simte. I-am văzut o lacrimă agăţată de genele sale lungi şi am oftat. De ce se abţinea în preajma mea? Înainte să-l întreb asta, am zărit ceva ciudat la doar câteva morminte depărtare şi am simţit cum inima mi-o ia razna. În cele din urmă m-am convins că nu era nimic care să mă sperie. Era doar o simplă persoană. Am răsuflat uşurată şi m-am apropiat de Nate care prespun că se ruga pentru sufletul Alessiei. Se ridică în picioare şi mă trase înspre el .
-Se pare că nu suntem singurii nebuni de pe aici, zise fixându-l cu privirea pe cel care mă speriase acum câteva minute.
-Mda, l-am văzut şi eu pe tânărul acela, i-am spus. Am impresia că-l cunosc. Dă-mi voie să verific ceva! am zis şi am înaintat pe alee, fără să aştept acordul lui Nate.
Cunoşteam sacoul acela – eu îl cumpărasem – şi părul acela castaniu, în permanenţă ciufulit. Dar cum? Ce ar putea să caute Victor intt-un cimitir la ora asta a dimineţii? Dar dacă mă gândesc mai bine, nu mi-a spus niciodată mai multe despre mama lui, înafara faptului că murise la naşterea sa.
Eram la câţiva centimetri de el. Era cu spatele la mine şi privea cerul ţinând în mână un buchet imens de trandafiri albi. Mi-am coborât privirea asupra mormântului din faţa lui şi am constatat cu stupoare că era cel mai frumos monument pe care-l văzusem. În întregime din marmură, inscripţionat cu mesaje foarte frumoase probabil de la rudele sale şi soţul său, domnul Archibald.
Am făcut un pas spre el vrând să mă apropii, dar tonul şi vocea lui caldă şi melodioasă mă făcuseră să mă opresc:
-Mamă, e prima oară când vin aici. Ştiu bine că nu merit nici măcar să-mi asculţi cuvintele de acolo de unde eşti tu, având în vedere că după ce ţi-ai dat viaţa pentru mine, eu nu am păşit niciodată în faţa ta. Dar crede-mă, gestul tău mi-a făcut viaţa imposibilă! Ai făcut-o din iubire, ştiu, dragostea pentru propriul tău copil. Dar, mamă, tu chiar nu erai conştientă de reacţiile lui? Nu ştiai că mă va urî tot restul vieţii pentru că te-am răpit de lângă el?
Durerea şi regretul din vocea sa erau atât de evidente, iar pe mine mă sfâşiau pur şi simplu. Nu suportam să-l văd în starea asta. Chinul prin care trecea el zi de zi, eu îl simţeam mult mai accentuat, iar rănile mai profunde şi mai adânci. Nu pot să zic că nu înţeleg de ce, dar ştiu sigur că nu vroiam să confirm motivul.
Continuă pe acelaşi ton calm şi dulce, dar îi puteam simţi lacrimile înţepându-i uşor corneea:
-Şi încerc să-l mulţumesc, să mă apropii de el. Şi mă ţine pur şi simplu la distanţă. Iar ea, fiinţa aceea atât de minunată care mi-a schimbat viaţa, încearcă din răsputeri să mă ajute. Nu o spune şi nu-mi arată, dar am ajuns să-i cunosc toate expresiile şi felul în care se comportă şi realizez pe loc ce are de gând să facă.
Făcu o pauză scurtă ca să-şi şteargă lacrimile şi râse uşor. Continuă:
-Roselyn e minunată, mamă! Ai adora-o poate la fel de mult ca şi mine. Când o priveşti pare atât de fragilă şi îţi dă impresia că s-ar frânge la o atingere mai dură, dar de fapt e atât de puternică. Are o tărie de caracter nemaipomenită şi un orgoliu pe care şi-l apără cu înverşunare. E unică prin felul ei de a fi şi are un zâmbet minunat, deşi încolţeşte atât de rar pe chipul său perfect. O iubesc pentru ceea ce este, pentru că e raza mea de soare, pentru că mă înnebuneşte prin simpla ei prezentă. Cinci minute petrecute cu ea şi mă pot considera amnezic.
Începuse să râdă, deşi îi vedeam lacrimile strălucindu-i pe obrajii palizi. Îşi trecuse mâna prin păr – gest ce semnifica nesiguranţa. Nu cred că mai avea de gând să continue, dar nu l-aş fi lăsat oricum să o facă. Cuvintele lui mă ardeau prea tare. Spunea numai minciuni! Ştiam că îl răneam mai mult decât oricine şi sigur o ştia şi el, dar de ce nu recunoştea? Trebuia să fac ceva... Cu siguranţă să mă prăbuşesc pe cimentul rece şi să încep să plâng nu era cea mai minunată ideea. Eram aşa o inutilă. L-am văzut tresărind, întorcăndu-şi capul şi aruncându-se la propriu lângă mine.
-Doamne, Dumnezeule! Roselyn, ce faci aici? Ce-i cu tine? De ce plângi, iubita mea?
Nu mai avea timp să fie surprins. Faptul că eram nefericită îl durea la fel de tare cât mă durea pe mine suferinţa lui. Şi uram asta. Eu eram fericită; aveam o familie care mă iubea nespus de mult, dar el era singur şi cu toate astea, se-ntrista numai la gândul că eu sunt nefericită.
-Nu te merit! Deloc, strigam printre suspine, lovindu-mă uşor cu capul de pieptul lui. Eşti prea bun pentru mine, Victor Archibald!
El îmi luă faţa în mâini şi spuse neliniştit:
-Ce tot spui acolo, Roselyn?
-Tot ce i-ai spus mamei tale sunt numai minciuni, Victor! Când te-am făcut eu ultima oară pe deplin fericit?
Se holbă la mine câteva minute, cu o expresie de uimire pe chip, apoi începu să râdă.
-Prostuţo, continuă sărutându-mi fruntea, preţuiesc fiecare secundă pe care o petrecem împreună. Simpla ta prezentă mă face fericit. Chiar dacă eşti nervoasă sau supărată şi eşti hotărâtă să-i razi pe toţi de pe faţa Pământului, ştiu că tot în mine vei găsi liniştea, dragostea şi serenitatea de care ai nevoie. Ştiu că eu sunt singurul care te-ar putea scoate din orice pasă proastă şi eu sunt cel care te va salva înainte să cazi pradă sentimentelor tale. Şi ca să-ţi răspund la întrebare, ultima oară când m-ai făcut fericit a fost chiar acum, n-ai să înţelegi de ce.
-Te iubesc, am murmurat relaxându-mă în braţele sale.
-Eu te iubesc şi mai tare, şopti el plimbându-şi mâinile prin părul meu.
Când Nate ne găsise pe amândoi îmbrăţişaţi şi privind absenţi cerul în faţa mormântului Delilahei Evelyn Archibald, începuse să radă. Victor fusese puţin stânjenit, dar eu eram indignată. Alt moment nu-şi găsea să apară. Când l-am întrebat de ce râdea, mi-a spus “Cum de cimitirul nu te mai îngrozeşte acum?”Adevărul e că până să vină el nu realizasem că eu şi Victor ne îmbrăţişam într-un... cimitir. Printre morţi. M-am cuibărit mai tare la pieptul lui Victor care începuse şi el să radă, nevenindu-i să creadă că mie, la şaptişpe ani, încă îmi era frică de cimitire.
După ce Nate şi Victor au mai schimbat câteva vorbe, fratele meu a decis că ar fi momentul să plecăm înainte să se aglomereze oraşul. Mi-am luat la revedere de la iubitul meu cum numai eu ştiam s-o fac, am urcat în maşină şi după ce l-a asigurat că va avea grijă de mine, Nate porni maşina şi o luă la goană pe şosea, de parcă poliţia era pe urmele noastre.
Prima oară ne-am oprit la un restaurant să luăm micul dejun. De data asta nu mai fusese nevoie să se roage de mine. Nu mâncasem seara trecută şi stomacul meu protestase tot drumul pe care l-am parcurs cu maşina.
După aceea, pentru că prima zi era dedicată culturii, am oprit pe la câteva muzee de unde mi-am luat câteva suveniruri drăguţe. Le-am luat câte ceva şi lui Victor, Bridget şi colegilor mei, în timp ce Nate luase suveniruri pentru toată trupa de actori fiindcă ei îl ajutaseră cu traseul şi le era dator.
Apoi a ţinut morţiş să ne oprim la unul din teatrele de pe Broadway pentru că se juca o piesă spectaculoasă ( după părerea lui ), scrisă de unul din dramaturgii pe care el îi admiră mai mult decât orice, Albert Ramsdell Gurney. Numele piesei era Sylvia şi a fost chiar o fascinantă reuşită – era o piesă contemporană despre drama uni triunghi amoros atipic. Drăguţ. Chiar mi-a plăcut. Era ceva diferit faţă de cele în care juca Nate, dar bănuiesc că de-aia era şi jucată pe Broadway.
Seara ne prinsese prin Brooklyn. Am oprit la cel mai apropiat hotel şi am căzut de acord să comandăm nişte pizza şi să ne ocupăm de ceea ce numeam noi “terapia prin dulciuri şi ingheţată”. Asta până am adormit amândoi extenuaţi pe canapeaua mare de catifea, cu televizorul şi toate luminile aprinse.
A doua zi ne trezisem în sfârşit la o oră normală. Până când el a mai făcut curat prin cameră în urma dezastrului de seara trecută, eu mi-am verificat mail-urile ( aşteptam ceva important de la mama ) şi am vorbit puţin cu Victor. Mi-a spus că se plictiseşte de minune şi că tot ce i-a rămas de făcut era o vizită la bunicii din partea mamei sale. Mi-am adus aminte de ultima noastră vizită la bătrâneii aceia atât de drăguţi. Deşi prima oară credeam că sunt cine ştie ce snobi cu preferinţe infinite, mi-am dat seama că nu e prea bine să judec cărţile după copertă şi că bunicii lui, în ciuda faptului că erau extrem de bogaţi, erau nişte oameni normali, darnici, binevoitori şi foarte nostimi.
Mă primisesera cu prăjiturele făcute în casă chiar de doamna Rhodes, bunica lui, şi un pahar mare cu lapte. Domnul Rhodes, ştiind că eram o împătimită a literaturii franţuzeşti, mi-a arătat bibliotecă sa ce conţinea sute de cărţi scrise de autori francezi. Stătusem acolo destul de mult, pierzând amândoi noţiunea timpului, datorită povestirilor din tinereţe ai domnilor Rhodes. Astfel am aflat că dintr-o familie de oameni politici s-a născut o mare artistă; Delilah Evelyn Rhodes, Archibald după căsătorie, fusese una din balerinele cu care se mândrea America până la moartea ei şi chiar şi după. M-am simţit atât de prost când doamna Rhodes îmi spusese cu lacrimi în ochi că semănăm atât de mult cu fiica sa, mama lui Victor, exceptând culoarea părului. Gândul meu zburase imediat la el ştiind că era cu neputinţă să mă privească şi să nu-şi amintească de mama sa care murise. Dar în drum spre casă mă asigurase că totul era în regulă şi că asemănarea mea cu mama lui nu-l deranja prea mult.
Ziua aceasta trecuse parcă mai repede. Poate pentru că era ziua dedicată distracţiei? Probabil. După ce luasem micul dejun în reastaurantul hotelului, Nate mă târâse prin vreo trei parcuri de distracţie din care am crezut că nu voi ieşi în viaţă. Iar dacă totuşi rămâneam în viaţă sigur ieşeam cu diabet sau mai ştiu eu ce boală aş putea face de la atâtea dulciuri şi prea multă distracţie şi adrenalină.
Tocmai părăsisem cascada Niagara şi mai aveam cam o oră până acasă, când Nate oprise brusc maşina. Frânase atâta de tare încât capul meu se lovi de bordul maşinii.
-Nathaniel Hope, ţi s-a urât cu viaţa? am zis printre dinţi, masându-mi fruntea în speranţa că nu se va înălţa de acolo un cucui de toată frumuseţea.
-Nu, doar că m-a fulgerat o idee genială!
-Mda. Credeam că numai în casă îţi vine ideile astea geniale şi e nevoie să scot totul din priză, am zis dându-mi ochii peste cap. Deci, uimeşte-mă!
-Roselyn Lorinda Hope, pentru că văd că îţi face plăcere să foloseşti numele întreg al oamenilor, ai şaptişpe ani, o superbă maşină în garaj şi tu nu ştii să conduci! Şi, fără să mai aud vreun cuvânt, te voi învăţa să faci asta fiindcă nu-mi păsa ce crezi – motivul ăla e nebunie curată! Haide, fă-mi măcar bucuria asta...
Am oftat prelung. Ştiam amândoi de ce nu vroiam să învăţ, nu înţeleg de ce insista asupra acestui subiect. Se mai oferise şi înainte ( de foarte multe ori ) să mă înveţe să conduc în caz că nu aveam încredere în profesori, dar şi atunci îi spusesem că nu vreau.
Nu vroiam pentru că nici Eric nu vroia aşa ceva. Când eram mici, ne făcusem multe promisiuni unul altuia, pe care din câte văd fiecare le respecta, deşi nu mai eram prieteni. Poate pentru că fiecare promisiune încălcată însemna să ne pătam tot mai mult onoarea. Probabil de-asta îşi respecta el promisiunile. Dar, eu în ciuda a ceea ce s-a întâmplat între noi, le-am respectat întotdeauna pentru că mereu am sperat să redevenim prieteni.
Mi-aduc aminte fiecare detaliu al acelei promisiuni. Părinţii lui tocmai fuseseră înmormântaţi, iar el aşteptase liniştit să plece toţi. Când rămăseserăm numai noi doi, m-a tras brusc de mână şi m-a pus să-i jur că nu voi conduce niciodată în viaţa mea o maşină. Nu vroia să mă piardă şi pe mine aşa cum i-a pierdut pe părinţii săi. Era un copil atunci. Nu ştia că existau atâtea modalităţi de a-ţi pierde viaţa, cum ar fi consumul excesiv de droguri...
Mi-am scuturat capul şi i-am spus lui Nate că decizia mea nu poate fi schimbată şi să nu mai încerce s-o schimbe că nu va reuşi. A bombănit ceva ininteligibil după care a pornit maşina morocănos, luând-o spre drumul spre casă. Am ridicat din umeri şi m-am aplecat să dau drumul la CD player. O melodie lentă pe care o cunoşteam destul de bine, dar al cărei nume nu mă prea chinuiam să mi-l amintesc, începuse şi eu mi-am cufundat capul în scaunul moale şi cafeniu. Mi-am închis ochii şi m-am lăsat pradă somnolenţei ce-mi dominase corpul.