27-04-2010, 10:19 PM
Dupa o lunga pauza (si nicio teza) am revenit cuu n nou capitol, din perspectiva lui Suigetsu.
Sunt extenuat si ma intind pe salteaua ce mi se pare prea putin confortabila. Am batut atata drum doar pentru a-l invia pe Uchiha, iar asta imi provoaca repulsie. De ce n-a vrut s-o aduca pe Karin inapoi? Trebuia sa isi foloseasca jutsul pe ea, altfel si-a distrus o parte din energia vitala degeaba. In plus, Itachi asta... Doar pentru ca in trecutul sau indepartat era o fata ce semana cu Hikaru aproape c-a ucis-o. A luat o decizie pripita. Cu toate astea... A cui ar fi putut fi acea mana alba, parca din fildes, care a scapat-o pe fetiscana din ghearele mortii? Daca a salvat-o atunci, in cazul asta tot acea persoana mi-a adus-o in brate, fara s-o fi vazut. Am observat un detaliu la acel brat: unghiile sale erau foarte lungi, ca ale unui vampir... Unii bautori de sange mai traiesc in rauri, inotand cu pricepere impotriva curentilor, dar de ce ar fi vrut o asemenea fiinta s-o scape pe Hikaru de la moarte singura? Doar daca... Nu, n-am nevoie de inca un dusman pe cap, mai ales ca eu am devenit propriul meu rival... Mai bine zis, cealalta jumatate a mea. Nu mi-am dat seama pana acum, dar sunt foarte asemanator cu Juugo. Doi dementi care au iubit pe cineva nebuneste, pentru ca mai apoi sa-l piarda... Singura diferenta este ca eu i-am rapit rasuflarea lui Karin, si nu mi-o pot ierta. Daca ar fi din nou cu mine, chiar si cu mintile ratacite, ar deveni scumpa mea nebuna pentru tot restul vieti ei. O lacrima incepe sa-mi curga pe obraz, pentru a fi luminata de razele blande ale soarelui. Privesc cerul fara pata, pe care il invidiez. N-are nicio grija, in timp ce sufletul imi este distrus incetul cu incetul de framantari absurde, fara rost. Da. Ce a fost a fost, iar eu nu ma pot intoarce in trecut. Nu mai trebuie sa fiu disperat dupa o umbra a trecutului, dar este atat de greu sa ma despart de amintirile suave cu Dulcineea mea... Ciudat, am inceput sa simt cum moloseala imi cuprinde trupul. Sunt atat de greu, incat parca as fi din plumb, iar muschii ma dor ingrozitor. Nu mai pot privi decat intavan, unde o umbra de fata se face din ce in ce mai accentuata. Karin... Incep sa ii disting trasaturile fine, ochii rubinii si buzele ca doua petale de trandafir, pentru a caror sarutare incep sa ard. Ii aud vocea sonora dupa care am tanjit timp de patru ani:
- Suigetsu... A trecut atat de mult decat nu te-am mai vazut! Cu toate astea, nici nu ti-am dus dorul prea tare.
- Esti chiar aici? o intreb, crezand ca imaginatia imi joaca feste. Cum poti spune asta, cand te-am asteptat sa vii? Atat am insemnat eu pentru tine?
In ochi ii citesc nehotararea. Imi cantareste cuvintele ganditoare, iar apoi raspunde:
- Sunt sigura ca ai fost ceva in viata mea. Dar nu mai esti! Eram in pragul de a ma indragosti de tine, dar ai fost atat de orb incat nici nu ti-ai dat seama! Stiam ca Sasuke simte doar atractie fizica, dar acum acele pofte paganesti au devenit pure sentimente de iubire, cum tu nu mi-ai fi putut oferi. Ai incercat sa ma farmeci cu acea licoare, dar nu ti-a reusit. Teme-te, Hozuki Suigetsu, caci sfarsitul ti-e aproape...
Incepe, incet, incet, sa dispara, pana nu mai ramane nimic din ea. Avea vorbe reci, taioase, care mi-au sfartecat inima. N-a putut fi doar un rod al imaginatiei mele bolnave! Ma ridic din pat, iar mania clocoteste inlauntrul meu. Usa incepe sa se deschida, iar Hikaru rasare in pragul ei. Pare teribil de sfioasa, roseata de altadata colorandu-i obrajii. Are in maini o plosca ce contine apa si imi da sa beau. Buzele mi se racoresc si rasuflu usurat. Banuiesc ca si-a dat seama ca mi s-a intamlat ceva, caci intreaba cu glas tremurand:
- Suigetsu... Pe tine te-a... Te-a vizitat Karin? Te-a mustrat pentru ce i-ai facut ei si lui Sasuke?
De unde stie? Sunt sigur ca n-a tras cu urechea, caci as fi observat de mult timp. Poate ca este mai inteligenta decat as fi putut crede. Insa ma enerveaza la culme. De ce a pomenit iar de superba faptura ce mi-a rnait sufletul? De ce? Cu toata puterea o lovesc si zboara prin camera, izbindu-se in cele din urma de un perete. Este terifiata, dar doreste a se pastra solemna. O ridic de par si vreau sa-i retez capul cu sabia, dar mi-a infipt un kunai in mana si o rupe la goana, incepand sa tipe ca am innebunit. Intr-un fel, chiar are dreptate. Nu sunt sanatos la minte. Ma reped pe usa, iar Juugo imi rasare in fata, vrand o lupta dreapta. Daca asa doreste... Il lovesc in plin si cade inconstient la pamant pentru ca, desi n-o stia, un nebun este de odua ori mai puternic decat cineva normal. Simt ca a fost mult prea usor, dar sentimentul dispare si cobor in graba pe scarile intortocheate. Il zaresc pe Itachi, caruia nu par sa ii las nicio impresie. Are expresia neutra, iar ochii de un negru greu de patruns devin rosii, toata puterea clanului Uchiha traind in acea privire. Deodata, parca nu il mai vad pe fratele lui Sasuke, ci pe el insusi. Ma reped cu sabia, vrand sa-l spintec in doua, insa nu izbutesc, fiind aruncat in perete. Este mai puternic decat inainte... Pregatesc un jutsu de apa, dar mii de flori din foc ma intreup neincetat. Profit de un moment de neatentie la combatantului meu, iar un tsunami il ameteste. Asta imi da timp pentru a doua lovitura, pe care o evita cu priceperea unui sannin, lucru ce ma uimeste pana peste poate. Vad ca face semnele pentru mingea de foc, pe care i-o sting imediat. Incepem sa aruncam shurikenuri si kunaie unul in celalalt, dar niciunul nu reuseste a-l lovi pe celalalt. Pare doar o tragere de timp... Este ciudat, diferit, de nerecunoscut. Poate s-a antrenat undeva, iar decesul sau a fost o farsa. Dar trebuie sa ma concentrez la lupta. Acum ne bazam doar pe taijutsu, eu incercand sa-i dau un picior, el aplecandu-se, evitand lovitura si incercand sa ma spulbere. Nu izbuteste, caci ma consider aproape la fel de iscusit ca si acest Uchiha. Dar ce se intampla? Dintr-unul din ochi ii curge o lacrima de sange, iar un sunet ciudat vine de nicaieri. Incep sa vad niste flacari negre, care ma inghit incetul cu incetul. O, nu, nu se poate sfarsi totul aici! Trebuie sa il inving, pentru a o aduce pe Karin inapoi. Viata imi paraseste corpul cu fiecare clipa, iar disperarea ma face sa scot strigate de teroare. Nu, este imposibil, nu se poate sa mor... Nu acum, cel putin. Cand flacarile isi opresc valvataia, ma prabusesc pe podea. Simt ce am simtit cand am reintalnit-o pe ea, doar ca ochii vor sa se inchida, asa cum niste cortine se lasa cand piesa de teatru ia sfarsit. De ce trebuie ca piesa vietii mele sa se incheie cand sunt la un pas sa-mi indeplines visul? Aud tipetele scoase de Hikaru, care devin din ce in ce mai vagi. Ma trezes intr-un tunel negru, la capatul caruia se afla o lumina calda, linistitoare, plina de puritate, de speranta...
In acea stralucire se scalda dragostea vietii mele si acel Uchiha nenorocit. Vad cum se saruta, cum se mangaie iar, mai apoi, cum incep sa chicoteasca. Furia imi afecteaza judecata, si fug sa ii opresc. Nu pot savarsi asa cvea in fata ochilor mei! Trec pe langa bestii greu de descris, care ma zgarie, care musca din mine, dar de cei doi acum ma mai despart doar cativa pasi. O mica sfortare, dar... Nu se poate intampla asa ceva! Pamantul imi scapa de sub picioare, iar dedesubtul meu se deschide Iadul, cu strigate disperate, cu flacari mistuitoare si plin de ura. Vreau sa imi imaginez ca visez. Da, trebuie sa fie ori asta, ori imaginatia mea bolnava. Dar nu. Este intru totul real, asa cum si mainile care ma insfaca sunt adevarate. Dar nu vin de jos, ci de undeva de sus. Sunt tras de catre cei doi indragostiti pana ajung in fata luminii de un alb imaculat. Se pare ca Sasuke si Karin m-au iertat pentru nebunia mea, iar astfel sunt in stare sa ma luminez. In sfarsit visul a devenit dulcea realitate!
Luminandu-ma
*
Sunt extenuat si ma intind pe salteaua ce mi se pare prea putin confortabila. Am batut atata drum doar pentru a-l invia pe Uchiha, iar asta imi provoaca repulsie. De ce n-a vrut s-o aduca pe Karin inapoi? Trebuia sa isi foloseasca jutsul pe ea, altfel si-a distrus o parte din energia vitala degeaba. In plus, Itachi asta... Doar pentru ca in trecutul sau indepartat era o fata ce semana cu Hikaru aproape c-a ucis-o. A luat o decizie pripita. Cu toate astea... A cui ar fi putut fi acea mana alba, parca din fildes, care a scapat-o pe fetiscana din ghearele mortii? Daca a salvat-o atunci, in cazul asta tot acea persoana mi-a adus-o in brate, fara s-o fi vazut. Am observat un detaliu la acel brat: unghiile sale erau foarte lungi, ca ale unui vampir... Unii bautori de sange mai traiesc in rauri, inotand cu pricepere impotriva curentilor, dar de ce ar fi vrut o asemenea fiinta s-o scape pe Hikaru de la moarte singura? Doar daca... Nu, n-am nevoie de inca un dusman pe cap, mai ales ca eu am devenit propriul meu rival... Mai bine zis, cealalta jumatate a mea. Nu mi-am dat seama pana acum, dar sunt foarte asemanator cu Juugo. Doi dementi care au iubit pe cineva nebuneste, pentru ca mai apoi sa-l piarda... Singura diferenta este ca eu i-am rapit rasuflarea lui Karin, si nu mi-o pot ierta. Daca ar fi din nou cu mine, chiar si cu mintile ratacite, ar deveni scumpa mea nebuna pentru tot restul vieti ei. O lacrima incepe sa-mi curga pe obraz, pentru a fi luminata de razele blande ale soarelui. Privesc cerul fara pata, pe care il invidiez. N-are nicio grija, in timp ce sufletul imi este distrus incetul cu incetul de framantari absurde, fara rost. Da. Ce a fost a fost, iar eu nu ma pot intoarce in trecut. Nu mai trebuie sa fiu disperat dupa o umbra a trecutului, dar este atat de greu sa ma despart de amintirile suave cu Dulcineea mea... Ciudat, am inceput sa simt cum moloseala imi cuprinde trupul. Sunt atat de greu, incat parca as fi din plumb, iar muschii ma dor ingrozitor. Nu mai pot privi decat intavan, unde o umbra de fata se face din ce in ce mai accentuata. Karin... Incep sa ii disting trasaturile fine, ochii rubinii si buzele ca doua petale de trandafir, pentru a caror sarutare incep sa ard. Ii aud vocea sonora dupa care am tanjit timp de patru ani:
- Suigetsu... A trecut atat de mult decat nu te-am mai vazut! Cu toate astea, nici nu ti-am dus dorul prea tare.
- Esti chiar aici? o intreb, crezand ca imaginatia imi joaca feste. Cum poti spune asta, cand te-am asteptat sa vii? Atat am insemnat eu pentru tine?
In ochi ii citesc nehotararea. Imi cantareste cuvintele ganditoare, iar apoi raspunde:
- Sunt sigura ca ai fost ceva in viata mea. Dar nu mai esti! Eram in pragul de a ma indragosti de tine, dar ai fost atat de orb incat nici nu ti-ai dat seama! Stiam ca Sasuke simte doar atractie fizica, dar acum acele pofte paganesti au devenit pure sentimente de iubire, cum tu nu mi-ai fi putut oferi. Ai incercat sa ma farmeci cu acea licoare, dar nu ti-a reusit. Teme-te, Hozuki Suigetsu, caci sfarsitul ti-e aproape...
Incepe, incet, incet, sa dispara, pana nu mai ramane nimic din ea. Avea vorbe reci, taioase, care mi-au sfartecat inima. N-a putut fi doar un rod al imaginatiei mele bolnave! Ma ridic din pat, iar mania clocoteste inlauntrul meu. Usa incepe sa se deschida, iar Hikaru rasare in pragul ei. Pare teribil de sfioasa, roseata de altadata colorandu-i obrajii. Are in maini o plosca ce contine apa si imi da sa beau. Buzele mi se racoresc si rasuflu usurat. Banuiesc ca si-a dat seama ca mi s-a intamlat ceva, caci intreaba cu glas tremurand:
- Suigetsu... Pe tine te-a... Te-a vizitat Karin? Te-a mustrat pentru ce i-ai facut ei si lui Sasuke?
De unde stie? Sunt sigur ca n-a tras cu urechea, caci as fi observat de mult timp. Poate ca este mai inteligenta decat as fi putut crede. Insa ma enerveaza la culme. De ce a pomenit iar de superba faptura ce mi-a rnait sufletul? De ce? Cu toata puterea o lovesc si zboara prin camera, izbindu-se in cele din urma de un perete. Este terifiata, dar doreste a se pastra solemna. O ridic de par si vreau sa-i retez capul cu sabia, dar mi-a infipt un kunai in mana si o rupe la goana, incepand sa tipe ca am innebunit. Intr-un fel, chiar are dreptate. Nu sunt sanatos la minte. Ma reped pe usa, iar Juugo imi rasare in fata, vrand o lupta dreapta. Daca asa doreste... Il lovesc in plin si cade inconstient la pamant pentru ca, desi n-o stia, un nebun este de odua ori mai puternic decat cineva normal. Simt ca a fost mult prea usor, dar sentimentul dispare si cobor in graba pe scarile intortocheate. Il zaresc pe Itachi, caruia nu par sa ii las nicio impresie. Are expresia neutra, iar ochii de un negru greu de patruns devin rosii, toata puterea clanului Uchiha traind in acea privire. Deodata, parca nu il mai vad pe fratele lui Sasuke, ci pe el insusi. Ma reped cu sabia, vrand sa-l spintec in doua, insa nu izbutesc, fiind aruncat in perete. Este mai puternic decat inainte... Pregatesc un jutsu de apa, dar mii de flori din foc ma intreup neincetat. Profit de un moment de neatentie la combatantului meu, iar un tsunami il ameteste. Asta imi da timp pentru a doua lovitura, pe care o evita cu priceperea unui sannin, lucru ce ma uimeste pana peste poate. Vad ca face semnele pentru mingea de foc, pe care i-o sting imediat. Incepem sa aruncam shurikenuri si kunaie unul in celalalt, dar niciunul nu reuseste a-l lovi pe celalalt. Pare doar o tragere de timp... Este ciudat, diferit, de nerecunoscut. Poate s-a antrenat undeva, iar decesul sau a fost o farsa. Dar trebuie sa ma concentrez la lupta. Acum ne bazam doar pe taijutsu, eu incercand sa-i dau un picior, el aplecandu-se, evitand lovitura si incercand sa ma spulbere. Nu izbuteste, caci ma consider aproape la fel de iscusit ca si acest Uchiha. Dar ce se intampla? Dintr-unul din ochi ii curge o lacrima de sange, iar un sunet ciudat vine de nicaieri. Incep sa vad niste flacari negre, care ma inghit incetul cu incetul. O, nu, nu se poate sfarsi totul aici! Trebuie sa il inving, pentru a o aduce pe Karin inapoi. Viata imi paraseste corpul cu fiecare clipa, iar disperarea ma face sa scot strigate de teroare. Nu, este imposibil, nu se poate sa mor... Nu acum, cel putin. Cand flacarile isi opresc valvataia, ma prabusesc pe podea. Simt ce am simtit cand am reintalnit-o pe ea, doar ca ochii vor sa se inchida, asa cum niste cortine se lasa cand piesa de teatru ia sfarsit. De ce trebuie ca piesa vietii mele sa se incheie cand sunt la un pas sa-mi indeplines visul? Aud tipetele scoase de Hikaru, care devin din ce in ce mai vagi. Ma trezes intr-un tunel negru, la capatul caruia se afla o lumina calda, linistitoare, plina de puritate, de speranta...
In acea stralucire se scalda dragostea vietii mele si acel Uchiha nenorocit. Vad cum se saruta, cum se mangaie iar, mai apoi, cum incep sa chicoteasca. Furia imi afecteaza judecata, si fug sa ii opresc. Nu pot savarsi asa cvea in fata ochilor mei! Trec pe langa bestii greu de descris, care ma zgarie, care musca din mine, dar de cei doi acum ma mai despart doar cativa pasi. O mica sfortare, dar... Nu se poate intampla asa ceva! Pamantul imi scapa de sub picioare, iar dedesubtul meu se deschide Iadul, cu strigate disperate, cu flacari mistuitoare si plin de ura. Vreau sa imi imaginez ca visez. Da, trebuie sa fie ori asta, ori imaginatia mea bolnava. Dar nu. Este intru totul real, asa cum si mainile care ma insfaca sunt adevarate. Dar nu vin de jos, ci de undeva de sus. Sunt tras de catre cei doi indragostiti pana ajung in fata luminii de un alb imaculat. Se pare ca Sasuke si Karin m-au iertat pentru nebunia mea, iar astfel sunt in stare sa ma luminez. In sfarsit visul a devenit dulcea realitate!