Iubire la suprapreţ

[Teh]

Mulțumim de păreri, cu tot tacâmu`. Sunt fericită că citiți și că vă place... Cât despre acțiune, am citit mai sus că vreți mai multă acțiune... și o să vină și aia la timpul ei, și o să vedeți curând curând despre ce vorbesc... dar să lăsăm asta! Am venit și eu cu zecele, care sper să vă placă.. cât de cât! : )

Lectură plăcută!

Capitolul 10

Dacă vrei să câştigi, trebuie mai întâi să lupţi. Dacă asta nu îţi convine, eşti un răsfăţat care s-a obişnuit să aibă totul din buzunarul lui „ tati”, care odată şi odată nu o să mai fie. Nici el nici „mami” care îţi ia mereu apărarea pentru belele pe care le faci. Şi tu nu o să fi obişnuit să lupţi ca să câştigi. Apoi există două posibiltăţi indubitabile : devii un nimic nerecunoscut de lume şi fără de prieteni, şi cea de-a doua şi cea mai profitabilă pentru tine, persoana care a avut mereu totul – tati îţi lasă o moştenire extraordinară de pe urma căreia trăieşti toată viaţa ( cu afacerile pe care le învârte probabil fratele tău mai mare, cel experimentat ). Nu, aceasta nu era viaţa mea.
Eu lupt, şi mă aştept să câştig. Nu sunt un răsfăţat, nu am părinţii bogaţi – nu am deloc mai exact. Sunt mai mult celălalt gen, care ştie că viaţa e crudă pe toate punctele, şi dacă vrei să răzbaţi trebuie să înveţi să fii tu şi mai mult de atât , tu plus tot ceea ce te înconjoară. Ceea ce va rezulta spre un alt tot, ce îţi pare imposibil de pătruns dar la care aspiri cu toată fiinţa ta. Şi lupţi, cazi, te ridici. Mergi mai departe, fără să te plângi nimănui. Pentru că nu mai ai cui.
Va trebui să înghiţi în sec, să fii fals şi să arăţi doar partea ta frumoasă unora şi doar pe aceea urâtă altora. Să înveţi să zâmbeşti când îţi vine să dai tot dracului şi să fii trist. Artificial, fals. Ceva ce nu mai eşti şi totodată eşti, căci pe acela tot tu l-ai creat. Eşti doar un „ alt tu ”. Mai fals, şi totodată acelaşi.
Va trebuit să te obişnuieşti... Nu, eu eram acela. Va trebui să mă obişnuiesc cu faptul că nu îmi va mai zâmbi, că nu mi se va mai adresa pe acelaşi ton, că nu-mi va mai spune simplele cuvinte de : Eric, mai stai puţin cu mine! Şi nici numele meu nu-l va mai striga atunci când va fi învinsă, nervoasă şi pierdută.

*

Mai aveam puţin şi trebuia să plec la serviciu, era deja pe înserate aşa că am decis să merg la prietenul şi vecinul meu, Nate.
Încă nu apucaserăm să discutăm şi Bridget de abia plecase de la mine; aşa că, puteam să fac o mică pauză şi să merg la amicul meu. Nu ştiam încă ce dorea să îmi comunice, dar aveam să aflu. La drept vorbind, speram să o întâlnesc acolo pe Rose. Mi-era un dor ciudat de acesta, aproape învins şi disperat. Simţeam nevoia să îi văd chipul, să îi zâmbesc superior şi să îi zăresc chipul disperat. Da, asta căutam la ea. Disperarea cu care mă întâmpina de fiecare dată când îndrăzneam să o tulbur. Nu mă iubea, sau poate că mai avea o fărâmă de afecţiune pentru cel mai bun prieten al ei, de altădată.... Însă, acestea erau sentimente atât de vage şi poate chiar imposibile, sau doar necunoscute mie, încât de mult îmi pierdusem orice speranţă de a mai fii cu ea. Şi atunci, atunci de ce o sărutasem cu atât de multă ardoare cu câteva zile în urmă? De ce o doream la fiecare pas, încercând să mi-o scot fără succes din minte... De ce, mă întreb iar, tot ceea ce făceam să învârtea în jurul ei şi a lumii sale perfecte. Voiam să o tublur, şi mi se părea că reuşeam într-adevăr. Eu, atât de insensibil şi fără pic de consideraţie faţă de dragostea mea... Iubire pe care o pierdusem fără a o începe măcar...
Ce ziceam?! Ne cunoşteam de atâta vreme, ne iubisem de mult, de când ne ştiam. Nu, eu eram cel ce nutrea asemenea simţăminte faţă de aceasta. Ea, probabil, era de altă părere. Şi, de altfel, nu o aveam şi eu pe Brid? Draga de ea, ce ar fi făcut totul pentru mine, care ar fi fost oricând gata să se sacrifice pentru o îmbrăţişare de-a mea. Eram recunoscător faţă de ea, într-un anumit mod cred că şi eu o îndrăgeam. Era clar faptul că fără ea aş fi iar aruncat în aceaşi singurătate ce mă dispera, de odinioară... Poate era doar o consolare, sau o marionetă folosită pentru obţinerea succesului meu nebun, după care tânjeam cu atâta ordoare. Eu eram, posibil, un monstru. Unul ce dorea să o vadă pe Roselyn suferind.
Atunci, de ce aveam în ultima vreme aceste gânduri? Convingerea că trebuia să mai rostesc odată acele cuvinte, că mărturisirea mea trebuia aruncată iar în valurile sorţii.... De ce, mă întreb? Nu aveam un răspuns, dar eram condus de instincte. Nici nu am realizat când am ieşit din apartament şi am bătut la uşa vecină, de vis-a-vis.
Aşteptam ca Nate să vină să îmi deschidă, stând acolo cu speranţa idioată de a o zări. Eram aşa de stupid! Realizam asta. Şi totuşi, nu mă puteam desprinde de orice vis îmi aducea o oarecare alinare. O alinare mai mult imaginată de mine, ce totuşi mă ţinea în viaţă.
Am bătut pentru a doua oară, ceea ce devenea deja sâcâitor. În sfârşit, am auzit nişte paşi apropiindu-se de uşă, în timp ce era deschisă. Am căscat, aproape inconştient de gestul meu. Nu era bine, tocmai trebuia să merg la muncă, şi dacă mă duceam aşa adormit acolo, va fi vai de capul meu.
Şi , brusc, am fost surprins. Şi totuşi, trebuia să mă aştept şi la asta! În faţa mea a apărut trupul înalt şi subţire al roşcatei. Avea părul desprins, lăsat să stea liber pe spate. Ochii săi mă urmăreau curioşi cu o oarecare urmă de spaimă, poate provocată din cauza curiozităţii, sau a amintirii a ceea ce se petrecuse de curând între noi... Inima mea a început să o ia razna. Mă simţeam mai sigur ca niciodată şi totodată, mai vulnerabil decât fusesem vreodată în viaţa mea. Am zâmbit superior, sigur pe mine şi aproape batjocoritor. Aproape jalnic, nu fusesem în stare de altceva în acel moment.
E ciudat cum şi cel mai puternic bărbat poate deveni un mieluşel în faţa femeii, a fetei pe care o iubeşte mai mult decât orice, poate mai mult decât pe sine... Pieptul mă anunţa că avea să explodeze.
Evitându-i privirea, am trecut pe lângă ea, intrând în apartament. Îmi băgasem mâinile în buzunare, încercând să îmi înăbuş dorinţa de a o lua în braţe, de a o atinge, de a-i săruta iar buzele... Buzele acelea roşiatice păreau să mă invite mai aproape, iar trupul meu reacţiona ciudat la orice parte din ea. Fie şi atunci când îi vedeam braţele mişcându-se. Când îi zăream degetele fragile legănându-se pe lângă trup... Îmi doream atât de mult să le strâng, să le mângâi, să... Devenisem un disperat incurabil.
Mi-am dres glasul, încercând să nu o mai absorb din priviri. Nu ştiu cât realiza ea din acest lucru, dar eu eram într-un mod straniu cuprins de fiinţa ei, aproape incontrolabil. Faţa ei avea aceaşi nuanţă uşor speriată, temătoare de ceea ce aveam să zic, să fac. Am chicotit involuntar.
- Am venit să vorbesc cu Nate, nu fă faţa aia. Nu am venit să te atac, Doamne! Roselyn, nu sunt chiar aşa un monstru, ştii? Hai, lasă asta. Vrei, mai bine, să îl chemi pe fratele tău? Nu am prea mult timp la dispoziţie, am alte obligaţii.
Am accentuat ultimele cuvinte pentru a o face să înţeleagă alte lucruri. Ca de exemplu, o întâlnire cu Brid sau cu o altă tipă. Mda, şi eram chiar idiot dacă eram de părere că ar fi poate şi pentru o singură secundă, geloasă. Devenisem obsedat, acesta era un lucru clar şi aproape dovedit.
A clipit rapid şi a făcut un gest ciudat din mâini, gesticulând fără să îşi dea seama, probabil.
- Nate nu este, a ieşit până afară mai adineauri. Caută-l mai târziu, Eric.
Avea vocea sigură pe sine şi tot curioasă, aşa cum o observasem încă de când intrasem. Un zâmbet şi-a făcut apariţia în colţul gurii mele. Cât de perfect putea să fie. M-a trăznit imaginaţia exact pe câmpul de luptă; se putea mai convenabil de atât? Rânjetul meu devenea aproape stupid, aşa că am încercat să menţin doar un zâmbet cald; cu care ea nu mai era obişnuită, de când adoptasem eu acea atitudine groaznică faţă de ea...
Am observat-o tresărind, poate că îmi observase şi ea gestul. M-am apropiat de ea.
- Rose, ştii. . . Dacă tot nu e Nate, aş vrea să vorbesc ceva cu tine. De fapt, de ceva timp plănuiesc asta, dar nu am reuşit. Hai, nu te uita aşa la mine, ţi-am mai zis că nu sunt cine ştie ce monstru, pentru numele lui Dumnezeu! Din contră, azi am venit aici în gând de pace. Ştiu că e surprinzător, dar cam aşa stau lucrurile. Nu am un steguleţ alb, îmi pare rău dar nu sunt cavaler în armură şi nu dispun de asemenea „arme”.
Am făcut o uşoară aluzie la dragul ei iubit şi m-am iritat brusc, însă am şters imediat această reacţie pentru a nu strica momentul. Desigur că aceasta mă privea straniu, neînţelegând unde vreau să ajung şi ce era cu toată această întorsătură de situaţie. I-aş fi zis eu acum mai multe, dar ceva mă făcea să îmi stăpânesc simţămintele. Aş fi vrut să merg şi mai aproape, să o strâng în braţe şi să îi şoptesc atâtea la ureche. Dar, cred eu, nu aş fi vrut să fiu respins, aşa că ezitam.
- Eric, te rog, termină cu lucrurile acestea.... Eu nu m-am certat cu tine, vreau doar să ne înţelegem. Acum multă vreme eram aşa buni prieteni, ce s-a întâmplat cu noi?
A făcut o pauză pentru a-şi muşca buzele şi am observat-o ezitând. Nu o scăpam din ochi, se simţea probabil privită căci nu îndrăznise să mă privească direct în ochi.
A continuat.
- Nu vreau să ne mai certăm atât. Dacă nu putem redeveni prietenii de dinainte, nu am putea măcar să ne comportăm mai bine unul cu celălalt? Toată această situaţie mă răneşte destul, şi nu îmi vine să cred că ţie ţi-ar face plăcere....
Ceva m-a trăznit în cap. Te înşeli, frumoasa mea Rose, mie îmi făcea o plăcere nespusă să te văd suferind din pricina mea, să ştiu că tremuri doar la gândul meu. Căci, aşa, realizam faptul că, fie şi puţin şi în mod negativ, mă purtai cu tine...
- De asta voiam să vorbim, Roselyn. Nici eu nu sunt încântat de situaţia asta. M-am hotărât, subit, să o schimb. Ce suntem noi, duşmani? Nu este corect, pentru că... Ei bine, există miliarde de motive. Doar unul este cu adevărat important, baza a tot ceea ce am fost şi suntem. Sau, din perspectiva mea. Acum, nu mai suntem, este corect. Şi mă doare şi pe mine această treabă; eram aşa de fericiţi în trecut.
Încercam să readuc în peisaj viziunea trecutului, nostalgia cuprinzându-ne pe amândoi. O uşoară urmă de tristeţe i se întipări pe chip lui Rose. Am privit-o din cap până în picioare, stătea aşa de fragil în faţa mea, îmbrăcată într-o pereche de pantaloni scurţi şi un tricou, ţinându-şi în mână telefonul mobil. Era o imagine pe care mi-o întipăream în minte, dorind şi mai tare să fiu aproape de ea.
- Ştiu, Eric. Crezi că mie nu mi-e dor de acele vremuri? Era atât de uşor şi ne înţelegeam atât de bine! Mi-e dor, crede-mă că îmi este... Şi sunt sătulă de această situaţie... Pentru că...
Încerca să îmi spună ceva, dar realizam că nu putea. Ceva o reţinea, probabil nişte gânduri ascunse în propria sa minte.
- Pentru că, ce?
Am încercat eu să o fac să continue dar răspunsul său a fost aproape răspicat, tare şi clar : Nimic. Nimic. Repeta de parcă ar fi fost o bandă ce spunea un singur cuvânt. Am zâmbit, cu aceaşi blândeţe cu care o obişnuisem când eram prieteni atât de buni.
- Ştii de ce am venit eu azi aici? Desigur, pentru a vorbi cu fratele tău. Dar, de ce nu am plecat încă, ştiind că nu e acasă? Ştii de ce am rămas să vorbesc cu tine, să port această discuţie ciudată ce, pentru tine, poate că nu duce nicăieri?
Nu era chiar o întrebare directă ce aştepta un răspuns. Însă, aceasta îşi clătină capul în semn negativ, şi totuşi părând să înţeleagă. A vrut să vorbească, dar nu i-am dat răgaz. M-am apropiat şi mai tare de ea, acum feţele noastre se aflau la o distanţă milimetrică. O singură mişcare ne-ar fi făcut trupurile să se atingă.
- O să îţi spun eu.... Pentru că, draga mea Rose....
Îi simţeam respiraţa greoaie, ochii ei erau întredeschişi, poate din cauză că eram lângă ea, în faţa ei . . . O roşeaţă ciudată îi cuprinsese obrajii, făcând-o aceaşi fetiţă inocentă pe care o cunoşteam atât de mine. Mâinile mele mai aveau puţin şi le cuprindeau pe ale ei. Două cuvinte ce imediat urmau a fi rostite, ne despărţeau. Am zâmbit iarăşi, neputându-mă controla şi am vorbit; pe un ton atât de calm şi totuşi atât de pătrunzător. Cel mai sincer pe care l-am folosit vreodată, în întreaga mea existenţă. O legătură tacită se crease între noi, o simţeam. Şi totuşi, aveam să o spulber imediat cu vocea mea ce parcă spărgea limitele. Profunzimea ei răsuna în întreaga încăpere.
- Te iubesc!
Am zis punându-mi întreg sufletul în cele două cuvinte simple, rostite de atâtea ori în glumă sau minciună. Acum, vorbeam parcă mai serios ca oricând. Acum, acum – da ! Aveam să îi explic ce vrusesem să spun prin asta. Că nu aveam cum să o uit; cum puteam eu să o urăsc, pe ea? Pe ea pe care o preţuiam atât de tare! Oh, mi-era imposibil! Voiam să îi mărturisesc că era totul pentru mine. Zi şi noapte, era singura care mă făcea să tresar şi singura care putea să intre în inima mea.
Gurile noastre mai aveau puţin şi se lipeau. Acea legătură tacită persista, cuprinzându-i ochii de o uimire ciudată, caldă şi blândă. Pe care , parcă, nu o mai ştiam. Şi totuşi, aveam parcă un deja-vu ciudat. Ceva inexplicabil.
Brusc, când tocmai voiam să fac un pas, pentru a o săruta, telefonul a sunat. O melodie răsuna în încăpere, o recunoşteam şi totuşi nu puteam spune cum se numea. Am scrâşnit din dinţi. Rose nu contenea să răspundă, deşi telefonul îl ridicase şi îl privea, stupefiată. Observam şi eu numele celui ce o apela.
Un râs isteric m-a cuprins.
- Ce faci, nu răspunzi? A apărut şi cavalerul în armură, virtual! Ce drăguţ! Tocmai mi-a spulberat piesa de teatru. Nu-i aşa că sunt un actor bun? Mă gândeam să dau o probă pentru o piesă, şi mi-ai servit drept cobai, draga mea roşcată. Şi totuşi, ce eşti aşa surprinsă?
Am făcut o pauză pentru a râde, în acelaşi mod fals dar, credeam eu, convingător şi batjocoritor. Am continuat, cu aceaşi nuanţă plină de dezgust.
- Ce? Doar nu m-ai crezut? Hai să fim serioşi, nu aş mai zice asta niciodată. Poate doar la mişto, doar nu crezi că te mai iubesc. Doar nu crezi că sunt un fel de Petrican din „ Invitaţia la vals”, sunt doar eu – Eric. Şi tu pici în fiecare plasă pe care o pun. Tare mai eşti proastă, draga mea.
Era scârbită de atitudinea mea, probabil voia să îmi dea cu ceva în cap, să mă omoare pentru că o foloseam pentru scopurile mele josnice. Nu i-am dat ocazia să râdă de mine pentru faptul că o iubeam, că eram atât de inferior, ea având o relaţie cu Victor. Acum îmi dădeam seama, urma să îmi strige cine ştie ce cuvinte în faţă şi să mă dispreţuiască, pentru că nu ajungeam la nivelul iubitului ei stupid... Am trecut repede pe lângă ea şi am trântit uşa de la ieşire cu putere, de fapt – am încercat să mă controlez, dar n-am putut. A fost un gest imatur, pe care totuşi l-am înfăptuit.
Ajuns în apartamentul meu, mi-am luat cheile şi telefonul şi am plecat. Nu aveam nevoie de altceva, căci uniforma mă aştepta la club. Îmbrăcat ca un chelner, cu pantalonii negri, cămaşa albă şi vesta neagră, îmi mai trebuia un papion, am fost vesel şi îndrăzneţ la serviciu. Rolul meu de barman mă prindea prea bine. Pe cine minţeam? Am înjurat toată seara şi mi-am vărsat nervii pe fiecare pipiţă ce încerca să mă ademenească în mrejele ei. Pe toate le vedeam asemenea unor prostituate în această seară. Odată, când una dintre ele m-a întrebat : câţi ani ai, frumosule? Am întrebat-o cât ia pe seară, că mi-aş trage-o cu ea. Desigur, m-a făcut nesimţit şi a plecat. Mai târziu, am primit un bilet de la ea pe care îi era scris numărul de telefon.
În capul meu încă mai stagna ideea confuză pe care o aruncasem în conversaţia cu Roselyn. Eu, un „Petrican”, ca în „ Invitaţia la vals”. Ce îmi venise cu această comparaţie? El care dorea să o facă pe Micaela să sufere, să îl regrete – da, ce minţisem. Eu chiar semănam cu acest personaj. La dracu, ce e asta? Dacă nu ar fi fost prostia aceea de examen, nici nu aş fi citit cartea. Roman prost, siropos şi dramatic de dragoste. La naiba şi cu Mihail Drumeş care a scris-o, şi să se ducă dracului tot şi toate. Doar din cauza ta, Roselyn. De ce trebuie să fiu îndrăgostit de tine?
Când am ajuns acasă, eram de-a dreptul scârbit de tot şi toate. M-am aruncat în patul meu, era în jur de şase dimineaţa, nici nu ştiam sigur, şi am adormit. Gândurile le-am alungat, visele am încercat să le fugăresc; şi totuşi, imaginea ei nu a ieşit din mintea mea...

Auzeam ceva aproape de neînţeles. Ştiam că este doar un sunet. Unul puternic ce mă ademenea să deschid ochii, să îl observ. Să îl aud mai bine. Şi totuşi, eram atât de obosit încât nu cutezam să deschid pleoapele şi să înţeleg ceea ce zumzăia. M-am întors pe cealaltă parte, punându-mi perna peste ureche. Dar începea să sune şi mai tare, aşa că uşor am deschis ochii şi am întis mâna spre acel zgomot. Am realizat atunci că vibra.
- La dracu!
Am strigat nervos şi am prins telefonul între degete, nerealizând nici cine mă apelase –am răspuns. Am sesizat doar ora, era opt. Minunat. La celălalt capăt s-a auzit vocea veselă a unchiului meu. Eu eram prea extenuat pentru a sta la bârfă cu el. Şi totuşi am realizat faptul că era el, cel care nu mă mai căutase de atâta vreme. De parcă fusese vina mea că fiul său murise în acelaşi accident de maşină cu părinţii mei, de parcă eu i-aş fi amintit de băiatul lui... Şi totuşi, îi înţelegeam suferinţa şi nu puteam să nu o respect. De aceea, eram vădit surprins de telefonul lui. A încercat să glumească pe seama faptului că dormeam, dar i-am aruncat scuza cu petrecerea, şi a înţeles. Cum puteam să îi mărturisesc că lucram într-un club ca să îmi plătesc cheltuielile? Nu aveam chef ca rudele mele să îmi afle problemele, puteam să mă descurc şi singur. Printr-o introducţie ciudată, a început să-mi vorbească de fiica lui, Kristin. De curând fusese ziua ei şi chiar o sunasem pentru a o felicita, gest mai rar întâlnit la mine ( şi totuşi, cred că era singura verişoară pe care o plăceam ) . Nu ţineam legătura cu rudele. Neînţelegând ce vrea, i-am zis să treacă la subiect. Asta doar după ce mi-a spus cât de rebelă e fata lui, că s-a transferat fără ştirea lui la o şcoală din alt oraş, la un liceu de arte şi că voia să plece de acasă, să stea singură. După ce mi-a spus de piercingurile ei şi de noul tatuaj ciudat confecţionat, doar după aceasta mi-a zis că se transferase în oraşul meu.
- Mi-e frică, băiete. Cum să o las eu singură, acolo? Cine ştie ce face, aşa de capul ei... Să ştii, deja a împachetat şi a luat bani pe furiş ca să îşi cumpere bilet. A luat şi aprobare de la mine, mi-a falsificat semnătura aşa cum a făcut şi cu transferul. Dacă îţi vine să crezi, ce fată! Şi are doar şaisprezece ani, ce să mă fac eu cu ea? Zi-mi şi tu..
Nu am sugerat nimic, oricum era inevitabil.
- Aşa că.. M-am gândit că poate vrei să îmi dai o mână de ajutor. Desigur, cheltuielile le asigur eu... Şi orice pagube provoacă, le laşi tot pe seama mea. Vreau doar să o iei să stea la tine! Dacă îţi vine să crezi, i-am făcut cadou o maşină ( care nici măcar nu-i place ) şi pe aceea a decis să o ia cu ea. E o prostie condusul de la şaisprezece ani, nici nu prea îi place, dar a decis că e a ei şi o ia cu ea. Mi-e că vrea s-o vândă. Nu aş apela la tine dacă nu ar fi cu adevărat necesar...
Vorbăraia lui fără sens îmi dădea dureri de cap. Îmi venea în minte imaginea lui Roselyn, scena cu o seară în urmă. Şi faţa copilăroasei de Kristin, pe care nu o mai văzusem de o grămadă de ani. Se învârtea totul în mine asemenea unui vârtej. În final, am oftat şi am spus:
- Unchiule, lasă că am eu grijă de ea. O iau de la aeroport luni, nu? Nu-ţi fă griji. Trimite toate cele la adresa mea, şi mă ocup eu de aceasta.
Mi-am luat rămas bun de la el, pe un ton cât mai politicos şi respectuos posibil şi am aruncat telefonul cât colo. Fără a mă mai chinui cu alte probleme ale minţii, am pus capul pe pernă şi m-am afundat într-un somn adânc. Deodată, m-am întrebat dacă Rose o cunoştea pe Kristin, şi dacă nu – ce reacţie o să aibă ea atunci când o să o vadă pe verişoara mea la mine? .... Indiferenţă, probabil.