Sa zburam

[Ana.]

Iata-ma! Mi-am luat inima-n dinti si am postat.

Introducere

Ma gandesc cum trupul si sufletul formeaza o masinarie complexa si perfecta, condusa de instinctele subrede ale inimii. Cum cad in prapastia inselatoare a vietii si inchid ochii de spaima. Si totusi nu ating solul, prapastia asta nu are fund, lasandu-ma sa plutesc o vesnicie, gravitand in jurul chipului vietii de marmura.
Lupta marsava intre ratiune si soapta inimii se da in mine, acolo unde nimeni nu poate vedea acel zbucium. Sufletul tanjeste sa iubeasca... dar intelectul refuza sa-i dea voie.
Pentru mine viata e ca un drog. Si am ajuns la concluzia ca la oricate prapastii voi ajunge, chiar daca nu m-am nascut cu parasuta, o sa zbor.
As vrea sa fiu un nor. Sa plutesc linistita peste intreg pamantul. N-am unde ma duce in infinit. Doar plutesc. Nu am o destinatie, oriunde ma aflu este destinatia mea. Nu am un anumit scop, sa fiu este scopul meu. Vantul ma poarta pe aripile sale si ma las luata de briza.
Eu acum aleg sa fiu un nor, mai bine decat om. Si chiar daca ma risipesc eu tot voi fi acolo. Apar si dispar ca o fantasma, desi totul spune ca exist. Insa e imposibil sa aleg calea de a fi nor. Ar fi inca o decizie de luat.
Dar pot sa ma las purtata de inima, ca norul de vant. Si asta am sa fac. O sa plutesc pe strazi, printre oameni si am sa le spun ca sunt un nor, sa nu ma ia in seama.
Am sa-mi presar viata cu stropi de fericire.
Sa zburam!

Capitoul 1 – ‘Spre mai bine!’

-Laila Álvarez! imi aud numele.
Cu pasi mici ma indrept spre podium. Merg incet si lent, nesigura pe mine, nu cumva sa ma impiedic in roba care mi se taraste pe jos. Culoarea ei neagra este acum plina de praf, am calcat pe ea. Palaria de absolvire sta sa cada de pe capul meu. Profesoara Serrano imi da diploma si imi zambeste tare calduros. Ii zambesc la randul meu. O sarut pe ambii obraji, la fel si ea si imi iau la revedere, daca ne vom mai intalni vreodata.
Cand vreau sa plec ma prinde de maneca si imi sopteste la ureche:
- Álvarez, sa sti ca ai fost preferata mea! zice dupa care ma strange puternic in brate.
Profa Serrano a fost intodeauna morocanoasa. Am avut impresia ca ma uraste inca de la inceput. O sa tin minte figura ei rautacioasa, mai ales cand intarziam la cursuri. Acum stiu ca imi vroia doar binele. Este scunda, indesata, cu o pereche de ochi negri si patrunzatori.
Ma mai uit odata la chipul ei si imi dau seama ca am fost ultima strigata. Vad palariile celorlalti in aer. O arunc si eu, prea tarziu deoarece a ramas singura pe cerul albastru.
Noi, colegii, formam un cerc. Ne invartim de cateva ori si ne spunem la revedere. Ei au ramas sa faca poze. Eu plec. Amintirile cu ei sunt imprimate deja in mintea mea ca intr-un aparat foto. Si oricum, viata imi rezerva noi persoane cu care sa traiesc.
Ajung acasa si bat la usa. Simt mirosul picant in aer. Mama ma intampina fericita in pragul usii de la bucatarie. Poarta un sort cu gaste, rosu. Imi spune ca a pregatit salsa picanta, mancarea mea preferata. O imbratisez si ma felicita. Ochii ei sunt blajini, nu cred ca ar rani nici o musca. Nu seman cu ea. Mereu imi spune ca seman cu tata. Daca semanam cu el o lasam balta si plecam. Si mereu imi spune ca tata a fost un om incredibil de bun. Da, de-aia ne-a lasat singure.
Urc lenes scarile pana la camera mea. Ma schimb in haine lejere. Niste pantaloni de trening negri si un tricou lalai alb. Parul lung de un negru precum pana corbului il prind in coada de cal. Privesc cerul melancolica cu ochii mei albastri precum marea inghetata.
Imi pun castile in urechi si ii spun mamei ca ma duc sa alerg. Iau drum spre locul meu de alergat, o strada lunga, nesfarsita pe langa casele de langa rau. Dau drumul la muzica si incep sa alerg usor pe drumul prafuit. Gafai in surdina. Pasii mei raman imrpimati in stratul gros de praf de pe jos. Locuiesc in orasul Zaragoza, Spania.
Dupa o jumatate de ora de alergat ma misc alene spre casa, ca o lipitoare. Mama ma asteapta cu salsa picanta pe masa. Nu ma mai spal, ma asez direct la masa. Ma apostrofeaza, spunandu-mi ca am o suma de microbi pe maini. Stiu mama, stiu, doar am douazeci si doi de ani. Nu mai fi atat de protectoare, in curand voi pleca oricum.
Totusi ma ridic si ma spal fugitiv pe maini. Ma asez si incep sa pun pe mine tot ce-am dat jos. Ador gustul macarii facute de mama. O sa-mi fie dor de asta. Salsa picanta calda facuta in casa de mainile harnice ale mamei. Imi spal farfuria si urc rapid in camera mea. Ma arunc in pat. Scot un caietel de sub perna. Caietul meu cu dorinte de cand eram mica. Prima mea dorinta a fost sa zbor si nici acum nu ma reusit s-o tai de pe lista. Am avut si am atat de multe dorinte. Intodeauna am fost lacoma, am vrut mai mult decat aveam. Cea mai arzatoare dorinta din copilarie a fost ca tata sa se intoarca. Chiar credeam ca se va intampla, ca-l voi vedea la usa si ma va imbratisa. Defapt asta se intampla, dar nu in postura de tata.
Bate la usa, aud eu.
-Adriano! spune mama cu un glas care ma uimeste de fiecare data, parca se simte implinita cand il vede.
Cobor in graba scarile si il vad in pragul usii. Inalt, bine-facut si puternic. Asta era tata. Par negru si ochi la fel de negri. Ii zambesc mecanic si-mi zambeste la randu-i cu toata gura. Imi pare tare superficial. Sentimentul meu de repulsie fata de el creste treptat cu cat il vad rapindu-i mamei minute din viata. N-are nevoie de el. Ce spun, ba are. Cand voi pleca, va ramane pustiita, fara nimeni langa ea.
-Ce e cu vizita asta subita? intreb eu pe un ton dezinteresat.
-Am ceva pentru tine, bobocel! Doar ai absolvit ! imi spune el foarte entuziast.
Parca mai entuziast ca-mi da ceva, decat mine sa primesc. Zambesc din nou fortat si ma trage de mana afara spre masina lui. Deschide mandru masina lui de nu stiu cati euro si o mica cutiuta de culoare rosu aprins si o felicitare cu numele meu, Laila. Prind cutia in maini si ezit sa o deschid. Da incantat din sprancene semn ca trebuie neaparat s-o deschid. Inauntru observ un delicat lantisor din argint cu un pandativ de cristal in forma de inimioara. Cantaresc in minte valoarea sentimentala a acestuia si il accept cu un zambet simpatic si adevarat. O sa-mi fie bun de acum inainte. Imi va aduce aminte de chipul dulcilor mei parinti.
Il sarut pe tata dulce pe obraji si spun ca mi-e somn. Ambii ma saruta pe crestet si imi ureaza noapte buna. Ma arunc in pat si meditez. Ma gandesc daca alegerea pe care urmeaza s-o fac e buna. Daca asa imi dicteaza inima inseamna ca asta mi-e mai bine.
Ma fac mica sub patura calduroasa si ma uit prin ochi-mi impaienjeniti de intuneric. Pe perete disting diferite forme neconventionale. Le studiez in tacere si-mi las pleoapele mai apoi sa cada. Destinul ma cheama!
*
-Sti, ma duc sa ma plimb cu Maria! ii spun eu mamei care isi sterge sudoare de la aburi.
Maria Domínguez, cea mai buna prietena a mea, cea care mi-a fost alaturi timp de ani buni pe parcursul vietii. A fost vecina mea de la patru ani si de atunci suntem nedespartite. Ma rog, acum s-a mutat. Nu pot sa spun ca suntem identice, dar pot spune ca ne completam reciproc. Defapt suntem la poli opusi. In relatia noastra de amicitie eu sunt fata rece, brutal de sincera si cu capul pe umeri. Ea este fata cu capul in nori, distrata si niciodata serioasa.
Ies si la usa din fata casei o vad, asteptand. E o fata mignona spre deosebire de mine care am fost destul de inalta pentru varsta mea. Are parul tuns bob, roscat precum sangele curat si pur cu nuante de abanos. Ochii ei sunt migdalati, de un negru crunt. Imi zambeste de la cativa metri distanta si-mi dau seama ca m-a asteptat de cateva secunde bune. Mult, pentru firea ei nerabdatoare si vulcanica.
Tin minte cand se certa cu profu’ de mate. Acesta ii spunea ca matematica e importanta, o intalnesti mereu in viata, iar ea ii repeata la nesfarsit acel citat prafuit de amintiri: “Stii sa spui cata dragoste ai in tine? Un kil? Un litru? Nu stii, nu? Si atunci, da-o naibii de matematica!” Si el tacea resemnat cu un suras discret pe buze. Pana la urma nu toti avem aceleasi pasiuni. Scriitoarea ei preferata e Giulia Carcasi, din cartea ei cunoaste si citatul. A insipirat-o oarecum.
Zambesc silita de ranjetul ei gigantic intimparit pe fata sa. Imi bag mainile in buzunarele pantalonilor lejeri si adopt pozitia de ‘lasa-ma sa te las’ obisnuita a mea. Ea isi uneste mainile si si le indreapta, se fataie pe picioare cand in fata, cand in spate. Ridic o spranceana intrebatoare si rade ca deobicei.
-Deci, ceva nou? intreaba ea plictisita de atata liniste.
Dau din umeri semn ca totul a ramas la fel ca inainte, obisnuit. Monotonia de zi cu zi este ca o pelicula a unui film a carui fir epic s-a oprit. E ca si cum am trai aceeasi zi numai ca in circumstante diferite. In aceleasi locuri, cu aceiasi oameni, cu aceleasi obiceiuri. Aceleasi trairi… Banalul face parte din viata mea. Viata mea e banala.
Maria ma trezeste din visare. Imi pune aceeasi intrebare, zapacita. Ii dau acelasi raspuns, numai ca de data asta i-o spune in cuvinte. Nimic nu s-a ma intamplat, dar va avea loc in curand. Ce am in minte? Vrea sa intalnesc noul, sa-l simt cum ma imbratiseaza pe nepregatite. Daca el nu vine singur, il voi cauta in lung si-n lat, fara a ma tine nimic in loc. Ma voi adanci intr-o noua experienta, una diferita de obisnuitul care-l traiesc in prezent. Acum ca am implinit varsta la care-mi iau singura decizile, pot sa-mi impun propriile-mi limite. Pot sa stabilesc cate reusesc sa fac. Imi pot fi propriul stapan, nimeni sa nu ma mai controleze ca o papusa in sforiile vietii.
Ma iau fiorii cand in minte imi rasuna cuvantul ‘schimbare’. Vreau sa ma schimb, sa am o alta viata. Oare nu mi-e bine indeajuns acum? De ce am sentimentul acesta de repulsie fata de plictisitoarea ruta a vietii mele? Nu o sa merg drept pe acelasi drum prea bine cunoscut. O sa cotesc la dreapta sau la stanga, pur si simplu nu conteaza daca e necunoscut. Nici n-o sa ma intorc. Ce-a fost a fost si nu va mai putea fi.
Ma stramb oarecum la intentiile mele bine fondate. Desi am o varsta matura, la care trebuie sa gandesc rational, chiar daca imi ascund copilul din mine sub o masca a maturitatii, am dorinte si vise infantile care le vreau duse la un bun sfarsit. Si chiar voi reusi. Planurile mele marete le voi implini si voi face tot ce vreau cu viata mea. O sa mi-o modelez dupa bunul meu plac.
-Bau ! imi urla Maria in urechi.
-Ce-i cu tine? spun eu.
Doar stie de firea mea foarte irascibila. Ma uit cu repros la ea, ma sperii foarte tare la zgomote ascutite. Se uita cu o privire de catelus plouat. Nu-mi raspunde la intrebare. O las asa, nu-mi trebuie raspuns. O mustru inca un pic din priviri si o mangai plapand pe cap. Imi zambeste fericita ca am iertat-o, stie ca nu-i de glumit cu mine. Totusi nu-si pierde scanteia intrebatoare din ochi. Spun un ‘ce’ iritat. Imi zic in gandul meu <<Ce te uti asa la mine!?”, dar fiindca lenea-i sora cu mine nu ma sinchisesc sa deschid gura.
-Vrei sa-mi spui ceva? zice ea, facand o pauza scurta intre fiecare cuvant.
Parca mi-ar citi gandurile. Chiar ma cunoaste. Dau intr-un hohot prostesc de ras, cum n-am mai facut-o pana acum. Surprinzator nu ma acompaniaaza cu rasul ei colorat. Rad haotic, singura. Sa-i spun ca iau curba? Nu cred ca ar intelege. Sa-i spun ca plec? Nu cred ca ar accepta. Sa nu-i spun? Cea mai buna solutie. Zambesc melacolic si dau din cap dezaprobatoare cu privire la gandurile mele ciudate si intortocheate.
Soneria telefonului suna si la celalalt capat al firului aud glasul dulce al mamei.
-Scumpa mea, te duci tu la gara sa-l iei pe Miguel? Am treaba la servici. Multumesc, pa-pa!
Si-mi inchide telefonul in nas. Tipic mamei. Dupa ce concediul i s-a terminat, trebuie sa mearga la lucru. Lucreaza ca asistenta la spitalul local si casnica acasa. Nu stiu de ce se strofoaca cu banii. La cat de putred de bogat e tata, care ne si intretine, am putea fi miliardare fara sa facem nimic. Vrea totusi sa se simta independenta.
Miguel e frati-miu, zgatia mica care mereu ma calca pe nervi. Cel care ma enerveaza in fiecare dimineata devreme din cine stie ce motive tampite. E in clasa a treia si a fost plecat in tabara de matematica. Ma mir ca ii place materia asta. Oftez in surdina, numai pentru mine, si ii explic situatia Mariei. Aceasta intelege si ne luam la revedere, daca ne vom mai vedea. Ma indrept cu pasi grabiti spre gara, acolo unde trenul lui Miguelito ( asa il alinta mama ) opreste. Intodeauna am fost gelos pe pustiul asta. Mereu am fost invinuita de toate boacanele lui. Mie mi s-a reprosat mereu ca de ce nu face Miguel aia, de ce a facut Miguel aia. Ce sunt eu, dadaca? Daca nu as fi fost eu cine ar fi avut grija de el? N-o invinuiesc pe mama, trebuie sa-i fie tare greu singura, dar totusi. Eu am fost dintotdeauna sora mai mare, cea care trebuie sa dea dovada de multa multa responsabilitate mai ales in privinta ‘fratelui mai mic’. Oricum m-am obisnuit.
Ajung exact cand trenul suiera la oprire. Usile se deschid si primul care iese din tren disperat e fratele meu. A inceput sa tipe la vedere mea la genul ‘ Sora mea draga, mi-ai lipsit!’ si alte aiureli lipsite de logica. Imi sare in brate. Ii raspund la imbratisare, ce era sa fac? Chiar daca nu ne prea suportam, inca e fratele meu mic pe care mi l-am dorit mereu. Ii scuip o replica acida si incep sa rad. Macar pe fratii mai mici poti sa-i tachinezi. Se incrunta la mine si scoate limba sub forma de repros.
Ii prind mana firava intr-a mea si ne indreptam spre casa. Normal ca trebuie sa-i car bagajul, asta ca un supliment in relatia frate-sora. Incepe sa-mi povesteasca cu entuziasm tot ce a facut el acolo. Ma bucur cand il vad atat de plin de fericire. Eu, la varsta mea, pot sa spun ca nimic nu ma surprinde placut. M-am plictisit, mai bine zis, de viata. Imi face placere sa-l vad cat de bucuros e la cele mai simple intamplari posibile.
Il duc pana acasa. Il trimit sa se schimbe si sa despacheteze cat timp ii fac ceva de mancare. Pun din spaghetele de ieri la cuptorul cu microunde. Sfaraie cu cat timpul trece. Il vad pe micutul spiridus, coboara scarile. Ii pun spaghetele pe masa si ii ofer si tacamurile. Isi freaca burta si isi linge patimas buzele. Infinge furculita in preparat si incepe sa manance necontenit in timp ce eu spal vasele ramase aici de dimineata.
In timp ce apa de la robinet curge, eu doar stau si ma gandesc. Gandul imi fuge departe, printre norii albi ca de nea. Sunetul apei care curge, vajaie insistent, provocand un tsunami in tot sirul rationamentului meu. Nici nu mai stiu ce gandesc. Este atat de greu sa-mi deslusesc proprile-mi idei. Pe parcursul vietii a devenit complicat si sa ma cunosc pe mine. Am ajuns sa ma intreb ca pe o straina cine sunt si nici eu sa nu mai stiu. E oare posibil sau doar aberez? Si Miguel mi-ar putea da un raspuns: sor-mea cea enervanta. Macar stie sa ma caracterizeze dupa prorpiul lui punct de vedere. Mai bine decat nimic. Dar eu nu pot sa-mi spun o parere despre mine. Pot spune despre oricine altcineva cu exceptia mea. Stupid, cam asa.
Ranjesc luminata de ideea ce-mi trece prin cap. Ii prind capul lui Miguel in maini si-l mozolesc cu sosul de spaghetii ramas , asta pentru ca nu si-a spalat singur farfuria. Il apostrofez ca e un dezordonat si-mi zice ca sunt maica-mea. Nu sunt ea, dar trebuie . Imi arat dintii perfecti, cu el imi permit sa fiu mai copilaroasa. Iubesc sa-l tachinez. Face urat.
Incepe sa ma alerge prin casa ca un nebun. Ii spun sa ma scuteasca de toate tampenile lui si sa ma lase in pace. Ma refugiez in camera mea, lacasul meu de meditatie. Inchid usa pe dinauntru ca nu cumva sa fiu intrerupta de un anumit individ care-mi poarta pica. Deschid laptop-ul curioasa daca a mai aparut ceva interesant pe-aici. Maria e ca deobicei pe mess la aceste ore tarzi, zece noaptea. Gandul ca maine nu mai trebuie sa ma trezesc devreme sa plec la cursuri ma linistete .
Nu deschid bine mess-ul ca Maria deja incepe sa-mi povesteasca ce-a mai facut in cele cateva ore dup ace am plecat. E ca fratimeo, o melita care vorbeste continuu. Nu te lasa sa rasufli. Dar m-am obisnuit. Imi va fi greu sa n-am pe nimeni cu care sa vorbesc. Imi vor lipsi frazele fara noima pe care le spune Maria si bocetele lui Miguel cand ma invinuieste de vreo prostie pe care a facut-o. Imi va fi dor, chiar daca momentat nu le suport.
Aud usa de la intrare cum se tranteste. Descui usa si cobora s-o intampin pe mama. Simt deja mirosul bolnavicios din spital. Dar asta e, cu toate greutatile m-am obisnuit. O imbratisez calduros si o sarut pe obraz de bun -venit acasa. Ma saruta la randul ei, si pe Miguel si se duce la dus. Nici ea nu prea suporta mirosul, dar daca asta e meseria ei trebuie sa indure tot ce este nevoie.
Ma intreb cat de puternica va fi cand voi pleca. N-o vad sa fie in stare sa ma uite. N-o sa-i dau explicatii. Doar o sa-i spun ca voi pleca. Ce mai conteaza? Cu o explicatie sau nu in plus nu o voi ajuta. Miguelito o va sustine. Trebuie sa treaca peste toate. Oricum el va sti ca mi-e mai bine. Ma cunoaste mai bine decat mama. Draga mea fiinta ce m-a nascut o sa fie vulnerabila. O sa incerce sa ma inteleaga. Si desi e mic, Miguel ii va spune ca e degeaba. O va usura intr-o oarecare masura. Am incredere in el. Este fratele meu destept pana la urma, cel mai tare fratior! Miguelito…
Trebuie sa ma pregatesc spiritual. Schimbarea e aproape aici. Termenul limita soseste. Maine va fi ziua cea mare!

De postat voi posta in week-end. :D Ja ne!:-h