O trecem pe feminin

[Teh]

Muuuuuuuulțumesc pt. comentarii >:d<
Wildrose, nu îți face griji că nu m-am supărat deloc pe tine . De fapt, orice părere este mai mult decât binevenită și dacă tu asta simți pt. Mirabela, foarte bine ! : )) cred că ar fi fost și patetic să o placă chiar toată lumea, așa că eu una sunt mulțumită și sper că o să citești în continuare, la fel ca și Neith și ceilalți care mai citesc. Sper să vă placă...

lectură plăcută!

Capitolul Patruzeci ÅŸi Åžase

Nu ştiu cum aş putea să explic concret , în cuvitne, ceea ce am simţit când m-am reîntors acasă. Nu locuinţa, poate persoanele. Dar, inima mea tresălta de uşurare şi bucurie. Aici, aveam senzaţia că sunt bine primită şi acceptată. Ceea ce se crease în sufletul meu în săptămâna în care fusesem plecată, încă nu dispăruse. Aş fi vrut să se evapore. Era imposibil, de câte ori îmi aduceam aminte , sufeream. Tacit şi fără să dau de înţeles cuiva asta. Durea. Oricât de indiferent ai fi fost. Poate era gelozie; nu ştiam. Însă, curând am ascuns aceste emoţii într-un sertar. Cu cheia. Am vrut să o arunc, dar ceva nu m-a lăsat.
Să îţi fie învăţătură de minte.
Mi-a şoptit contşiinţa într-o anumită clipă. Am acceptat cuvintele ca pe unele pline de bunătate. Căci cevean de la mine, din interiorul meu şi pentru propriul meu bine. Oricine ar fi spus contrariul, eu ştiam că aşa era.
Nu am fost întrebată : cum a fost acolo? Ce făcea maică-ta ? Sau eu mai ştiu ce lucruri asemănătoare. Aici, duceam o altă viaţă. Nu ştiu care ar fi fost mai bună, dar măcar aici mie îmi era bine. Eram fericită. Atât pe cât putea fi o fiinţă. Aşa am ajuns să îmi petrec ziua de duminică în casă, uitându-mă la un film cu Liliana şi mâncând floricele. A fost plăcut, asta am numit într-adevăr relaxare. Îi cumpărasem câteva lucruri şi i le înmânasem. A fost atât de bucuroasă încât şi mie mi-a crescut entuziasmul.
Ştiam că acest gest o încânta. Nu voiam să sap mai adânc, pentru semnificaţii. Îmi plăcea de ea. Era atât de caldă şi nu avea cuvinte rele pentru mine; niciodată. Nu ştiu dacă se prefăcea, simţeam că nu . Şi nu eram conştientă de ceea ce însemnam pentru aceasta ; voiam să aflu? Probabil că nu .
Ideea era că noi coexistam într-o pace şi linişte continuă. Cel puţin în această casă...

*

Din cauza ploii, am decis să iau un taxi până la şcoală. Şi asta a fost destul de convenabil. Căci, până am ajuns eu acolo , ploaia se înteţise şi , chiar dacă aş fi avut o umbrelă, acum aş fi fost leoarcă. Era bine. Zâmbind, am ieşit din autovehicul şi am început să fug spre clădire. Curând m-am aflat la adăpost, între imenşii pereţi şi cu tavanul de-asupra capului. Destul de convenabil.
- Elaaaaaa !
A sărit Mădălina pe mine şi m-a îmbrăţişat. Cu ea nu mai vorbisem de un car de vreme. Reuşisem cu o zi în urmă să le dau cadourile pe care le luasem pentru ele, dar nu avusesem vreme să discutăm prea multe. Acum ea era entuziasmată de faptul că mă întorsesem.
- E aşa plictisitor oraşu’ ăsta fără tine !
A adăugat repede luându-mă de mână şi ajutându-mă cu ghiozdanul. S-a apropiat şi Bia şi m-a pupat pe obraz.
- Bună , fată !
Nu avea un ton prea ridicat, îi era somn de murea. Asta mi-o zicea faţa ei. A căscat şi s-a aşezat pe scaunul meu. Mădă pe banca mea, iar eu stăteam în picioare lângă el. Am început să râd la această imagine.
- Frumos !
Am strigat cu subânţeles şi ele au început să chicotească. Venisem destul de devreme azi. În clasă, şi-a făcut apariţia Sonia. Nu privea pe nimeni, era tristă şi oarecum resemnată. Dându-şi jos jacheta udă şi aranjându-şi lucrurile, s-a aşezat şi mi-a oferit o privire tăioasă. Sau, aşa am vrut eu să fie. Am zâmbit perfid şi aceasta a întors faţa.
Ciudat ÅŸi neinteresant.
Era slabă. Cred. Asta nu mă mai atrăgea.
La două minute de când şi-a făcut apariţia sora lui, Mircea a intrat în clasă. Chiar mai ud decât era aceasta. Nu avea niciun fel de expresie, poate doar chipul normal şi obosit.
Imediat după ce şi-a pus ghiozdanul pe undeva, a venit la mine.
M-a măsurat din priviri, s-a strâmbat din nas şi a oftat. A întins mâna spre mine şi eu am căpătat o aură de superioritate. Acum, aveam din nou încredere în mine. Pierdusem acest ass atunci când eram în altă zonă; faţă de Jonathan, eram altfel. Nu puteam să fiu atât de orgolioasă şi să calc în picioare, să nu îmi pese. De data aceasta, era diferit. Mă întorsesem la ceea ce eram. Am zâmbit, practic inconştientă de acest gest.
- Vrei ceva?
M-am adresat plină de dispreţ.
Nu a luat mâna înapoi. Şi-a dat ochii peste cap.
- Pace.
A zis el liniştit şi eu am început să râd. Toţi s-au uitat spre mine.
- Dar ce, dragă, suntem în război?
Tot nu s-a clintit. Asta mă făcea să mă simt mai bine. Nici lui nu îi păsa că toţi erau atenţi la noi. Cui îi păsa? Eu una trăiam momentul. Am auzit-o pe Bianca chicotind.
- Ştii bine ce vreau să spun. Pur şi simplu nu îmi place să fiu certat cu tine. Asta e .
A zis clar şi sigur pe sine. Eu nu am vrut să strâng mâini cu el şi am dat din umeri, murmurând un „ Bine, fie.” Nu a fost , însă , de-ajuns pentru acesta. Mi-a tras degetele şi a format o strânsoare.
- AÅŸa, da.
A zis el plin de sine. M-am îndepărtat de el. Chiar când acest gest a fost săvârşit, trupul meu s-a mişcat în dezechilibru. Nu am vrut să fac asta, dar am călcat strâmb ( presupun ) şi el m-a prins în braţe. Mai degrabă, m-a târât lângă el. Eram lipiţi unul de celălalt. Repede, am dorit să ies din strânsoare. Nu îmi intrasem încă în formă , căci nu am reuşit şi el mi-a căutat buzele. Uşor, savurând fiecare secundă, m-a sărutat. Gura îi era caldă. Dar nu simţeam ca altă dată, un fior ciudat ce îmi străbătea trupul, mintea şi sufletul. Eram indiferentă, şi cum asta se întâmpla – l-am lăsat să îşi facă micuţa plăcere.
- Asta-i tot?
Am replicat eu rece. S-a încruntat şi acum ceilalţi deveneau chiar mai interesaţi.
- Ce vrei să zici?
A spus el tăios iar eu am dat din umeri. Îl adusesem exact în punctul în care doream. Am surâs , victorioasă şi am făcut câţiva paşi în spate, pentru a mă aşeza pe scaunul meu ce era acum eliberat.
- Păi, dacă tot mă săruţi, fă-mă să simt ceva. Nu? Dacă nu reuşeşti, nu mă atinge. E atât de plictisitor. Fă-mi o favoare şi, dispari. Dacă tot vrei pace, eu am nevoie de linişte.
Asta se numeşte călcare orgoliului în picioare. Şi era sportul meu favorit. S-a întors şi a plecat din clasă ; chiar dacă, la ieşire s-a ciocnit de profesor. Nu i-a păsat. Era nervos şi călcat în picioare.
Iar eu ?
Personajul negativ întotdeauna râde . Sau , acela psihopat o face. Hm, eram şi psihopată?
Poate.
Ora a fost extrem de plictisitoare şi nici nu îmi amintesc ce am vorbit. Mircea a stat în clasă pentru restul zilei dar s-a ferit fie şi să îmi întâlnească ochii. Nu ştiu de ce mă comportam aşa faţă de el, dar nu aveam chef să îi arăt milă sau compasiune .
La sfârşitul orelor de curs, eram extenuată din cauza marii plictiseli la care fusesem supusă. Am oftat, strângându-mi lucrurile şi pregătindu-mă să îmi iau zborul. Mircea chiulise cu o oră înainte, aşa că cea care m-a deranjat fusese o blondă cu ochii verzi. Una destul de înaltă, proastă şi bătută. Pe nume Sonia.
- N-oi vrea şi tu să mă săruţi acu’, nu ?
Am spus eu sarcastică atunci când aceasta s-a aflat în faţa mea.
Şi-a recăpătat încrederea în sine şi a zâmbit.
- Nu am aÅŸa gusturi proaste.
A adăugat pe un ton liniştit. Era şi ea în căutare de pace? Hai, te rog. Chiar devine aiurea şi clasa asta. Toată lumea e bună şi liniştită. Unde e acţiunea? Adrenalina? Eu ce voi mai trăi, aşa?
- Mulţumesc.
A zis scurt. Şi nu a fost de-ajuns. Superioritatea se putea citi în expresia ei. Asta mi-a plăcut.
O mână s-a avântat în aer şi m-a pleznit. Am primit-o cu bunăvoinţă şi curaj. Avea dreptul la aşa ceva. I-am întors-o şi am primit aceaşi faţă pe care o dădusem şi eu . Fusese atât de rapid. Bia şi Mădă se uitau ciudat la noi, în timp ce eu şi blonda râdeam.
De ce?
Ei bine, nu ÅŸtiu.
Aşa reacţionau trupurile noastre.
- Cu plăcere.
Am răspuns ironică şi Sonia a dat din umeri.
Nu mai era nevoie de alte cuvinte. Ne-am luat catrafusele şi am plecat pe drumuri diferite. Căci, căile noastre nu se intersectau. Nu acum. Erau lucruri ce ne stăteau în cale şi ne făceau să fim de poli opuşi.
Dar, o zisesem întotdeauna.... Polii opuşi se atrag; pe când cei de acelaşi fel, niciodată nu aveau să găsească cale de izbândă.

*

Curând a venit şi seara. Ar fi fost atât de fain să ies, ploaia mă împiedica. Eu voiam afară ! Nu era drept. Am rămas mască atunci când am primit un telefon de la Cristi. Nu mai vorbisem cu el de un car de vreme.
- Ce faci , sis?
M-a întrebat repede , pe un ton voios. Am oftat.
- Mă plictisesc. Aşa plouă pe la noi, că nici afar’ nu pot ieşi. E naşpa ! Şi am stat destul în casă la mami, acu’ vreau să recuperez ! Tu ce faci?
Aveam acea voce blândă pe care o foloseam atunci când discutam cu acesta.
În fond, eram surioara lui mai mică, scumpică şi îngeraş.
- Bine, bine. Cu Ana. A făcut nişte analize azi şi bebeluşului îi merge bine. De abia aşteptăm să se nască. Am aflat şi ce sex o să fie !
Era aşa de entuziasmat că mă făcea şi pe mine să fiu la fel. Am început să râd şi l-am antrenat la mai multe discuţii. Avea să fie băiat, după cum zicea el. De abia aştepta să se nască ( logic ) şi mă invita în mod special să vin să am grijă de el ( ceea ce aş putea spune că nu ar fi fost avtivitatea mea favorită ; ştia, şi de aceea şi glumea aşa ) . O să am un nepoţel. Sigur o să îl iubesc enorm! Aşa se va întâmpla, ştiam bine asta.
Era involuntar. A stat la taclale şi cu tata, şi aşa s-a dus întreaga zi de luni. M-a invitat să merg în weekend pe acolo şi eu am acceptat. Şi aşa mai doream o schimbare de peisaj. Numai în plimbări o ţineam.
Măcar îmi trăiam viaţa la maxim !
Will m-a sunat pe la unsprezece noaptea, dar nu i-am răspuns. Adormisem. Apelul l-am zărit de dimineaţă şi am zâmbit sarcastic. Acum voia să îmi dea explicaţii? Aşa cum făceau cu toţii ? Găseau motive pentru orice greşeală făceau. Asta îmi mai trebuia , să vină şi idiotul ăla blond să îşi ceară scuze la mine. Vai ... Mă doare capul când mă gândesc la asta. Îmi amintesc de un film pe care l-am văzut mai de mult. Spunea „ Dragostea înseamnă să nu spui niciodată îmi pare rău .” Sau aşa ceva . Ei nu auziseră de asta? Poate că nu mă iubeau ! Ha, şi la o adică ... Nici măcar eu nu mergeam pe principul acesta.
Eram ,totuşi, sătulă de greşelile celorlalţi. Aş fi vrut să nu o dea în bară mereu şi eu să fiu la mijloc, să trebuiască să iert sau să condamn.
Eram obosită de acest joc, de această imaturitate, de această pornire împotriva lor. Şi nimeni nu îmi uşura situaţia . Mă făceau să fiu şi mai rea. Să am nevoie de mai multe motive de ură şi ranchiună.
De ce?
Voiam „ pace”.
Nu exista acest cuvânt în vocabularul meu.
Ceilalţi îl distruseseră. Unul câte unul, cu fiecare act pe care îl desăvârşiseră. Tot ceea ce puteam face era să merg mai departe, să nu privesc înapoi şi să lupt. Să fiu puternică , era tot ceea ce ştiam.
Ce conta dacă mai plângeam din când în când?
Aveam nevoie să îmi exteriorizez sentimentele. Să fac ceea ce simt exact atunci când trebuia, sau când venea momentul... Nu ! Acum , deja începusem să gândesc ca şi alte persoane . . .
Ce era în neregulă cu mine?
Nimic. Absolut nimic. Ei erau de vină.
Au trecut repede şi zilele de şcoală. William nu m-a mai căutat, Mircea a încercat să se bage în vorbă cu mine şi să rezolvăm unele lucruri. Însă, Ela cea rea nu a vrut. Pentru că nu îmi mai păsa de nimeni. Am primit apeluri ciudate de la un număr pe care nu îl cunoşteam , că mă iubeşte , că pana mea. Nu ştiu cine era şi nici nu mă interesează. Am restricţionat acele apeluri şi nu mă mai putea căuta, numărul respectiv. Mai convenabil.
Totuşi, vineri – când am ajuns la şcoală, am găsit pe banca mea un bilet pe care scria : Pentru Mirablea. Am deschis micuţa hârtie şi am găsit scrise nişte rânduri acolo. Un scris caligrafic şi imepcabil ( total opusul meu ) :

Ela,
Tu nu mă cunoşti. Însă, eu te ştiu. Îmi pare rău că mă bag în seamă aşa cu tine.
Aş dori să pot veni în faţa ta şi să îţi spun ce simt.
Mi-e teamă că mă vei ignora. Îţi las acest bilet pentru a te anunţa de un singur lucru.
E simplu, dar , te iubesc.
Nu ştiu de ce. Pentru ce şi din ce cauză. Nu ştiu ce mi-ai făcut. Probabil nu am nicio şansă. E vina mea?
Probabil. De ce mi-am pus ochii pe tine? Nu ÅŸtiu...

Poate, într-o zi, o să îmi fac curaj să te salut...


Câteva secunde nu am ştiut cum să reacţionez. Am ridicat din sprâncene şi l-am întrebat pe Ştefan cine a fost prin clasă azi. A început să îşire o grămadă de tipi şi tipe pe care nu le cunoşteam. Am băgat bileţelul în geantă şi am dat uitării acel eveniment. Căci, dacă nu avea curaj să mi le zică în faţă, puţin îmi păsa. Nu ştiam cine era şi poate că, nu aveam să aflu vreodată.
Mă iubea... Ce frumos spus. Mie nu îmi păsa. Avea dreptate. Dacă ar fi venit acum în faţa mea şi mi-ar fi zis aceste lucruri, i-aş fi dat cu flit şi i-aş fi râs în nas. Poate şi din cauza temperamentului meu. Al sentimentelor ce aveau loc acum în sufletul meu. Cine ştie? Căci eu nu pot ghici. Ce doresc, ce nu am, ce vreau să dobândesc... Viitor.
Nu ÅŸtiu nimic.
Cine sunt.
Pentru ce fac lucrurile astea. De ce sunt aÅŸa.
Nu am motive, nu am principii, nu am nimic.
Mă am doar pe mine. Acesta este un lucru cert.
Le-am povestit fetelor despre rândurile pe care le-am primit şi acestea au început să se întrebe tot felul de chestii.
- Oare cine e ?
A fost replica caracteristică Mădălinei.
- La câţi se uită după tine, e imposibil de zis....
A adăugat Bia rapid şi eu am zâmbit.
- Ştiţi, nu contează. Să stea şi să-nghite. La o adică, e normal să fiu admirată.
Plină de mine, narcisistă şi enervantă . Oare când o să mă satur de asta? Niciodată. Aşa am impresia.
- Auzi, Willy nu te-a mai exasperat?
M-a întrebat Mădă şi eu am ridicat din sprâncene. Buzele mi s-au arcuit într-un zâmbet răutăcios.
- De ce? Nu am nevoie de explicaţiile lui .
Am folosit un ton de gheaţă.
- EÅŸti aÅŸa rece !
M-a complimentat bruneta şi eu i-am făcut cu ochiul.
- Trebuie să trăiesc şi eu cumva.
Aşa s-a terminat conversaţia noastră căci a intrat profesoara în clasă. După ce am ieşit de la oră, m-am grăbit spre casă , ca să îmi iau bagajul şi să merg la gară. Am prins la fix trenul ...
Se lăsase deja seara atunci când am ajuns. Aveam doar un rucsac cu mine, aşa că nu era mare lucru să mă car cu el spre casa lui Cristi. O anunţasem pe Aura printr-un simplu mesaj că aveam să vin în oraş. Ar fi trebuit să chem un taxi, dar nu mai aveam număr şi nici nu mai ştiam. Trecuse mult de când aveam obiceiurile de aici. Când tocmai mă pregăteam să o apelez pe Aura, cineva s-a oprit în faţa mea. Avea şi acesta un rucsac şi zâmbea destul de vesel . Era înalt şi avea o faţă foarte cunoscută.
- Bună !
A spus entuziasmat cu acea expresie ciudată şi indescifrabilă. Mă deruta.
- Hei, Paul.
Am zis scurt , cu teamă de a aborda un ton prea familiar. Nu ştiam ce gândea şi îmi era greu să ghicesc. Ceva îmi zicea că nici nu doream să aflu. Expresia lui îmi urla asta.
- Nu ştiam că vii azi în oraş, hai că te duc eu la Cristi. Acolo mergi, nu ? Te aşteaptă cineva?
M-am uitat în jur şi am văzut un grup de băieţi cu alcool în mâini şi fumând. Unii aruncau ţigările jos , alţii trăgeau iar ceilalţi de abia le aprindeau. Am înghiţit în sec. Cine ştie cât aş sta să aştept aici şi ce „aş păţi” dacă m-aş aventura ca o proastă. M-am resemnat şi am acceptat propunerea lui de a mă conduce.
- Frate-meu e la servici, aşa că ar fi trebuit să iau un taxi, da’ vezi că nu s-a putut. Scuze pentru deranj...
Mă simţeam deja penibil. Nici nu ştiam cum să vorbesc cu el . Mă deranja faptul că mă simţeam intimidată de acest personaj.
- Scuze? E plăcerea mea. Dă să te ajut !
Mi-a luat micul bagaj chiar înainte să pot protesta şi m-a condus spre maşina lui. Nu am recunoscut marca; am mai zis deja că nu mă pricepeam la aşa ceva. Dar era un automobil de culoare neagră, cu un volum destul de ... Mare, şi era negru. Foarte închis şi oarecum strălucitor. Plăcut, aş zice.
M-am urcat pe locul din faţă al pasagerului iar el la volan. A condus uşor, fără să folosească viteză prea mare. Totuşi, destul de curând ne-am aflat la destinaţie. Am coborât şi am vrut să îi plătesc pentru că m-a adus aici ( asta m-ar fi făcut să mă simt mai bine ) . A refuzat cu vehemenţă şi nu am mai avut curajul să insist. Părea inutil.
- Salută-l pe Cristi din partea mea.
A strigat înainte să pornească maşina şi eu i-am făcut cu mâna. Răsuflând uşurată, am bătut la uşa casei fratelui meu. Mi-a răspuns cumnata mea. Pentru prima dată, am zâmbit sincer şi am îmbrăţişat-o. Poate din cauza faptului că era însărcinată ? Ok, posibil. Am stat oelacă cu ea la bârfă şi chiar părea uşor diferită.
- Åži , cu ce ai venit?
Era întrebarea pe care mi-o pusese atunci când Cristi a intrat în bucătărie. Eu tocmai mâncam un sandwich.
- Cu Paul. Adică, voiam să sun un taxi dar nu avea rost, nu mai ştiam număru’ şi am zis să o apelez pe Aura pentru niţel ajutor; atunci a apărut el şi s-a oferit să mă ajute. Am vrut să refuz , da’... Deh, nu s-a putut.
M-am ridicat şi l-am îmbrăţişat pe frăţiorul meu. El m-a strâns foarte tare între braţe şi mi-a zâmbit, pupându-mă pe obraz. Apoi, căutându-mi fafuria mi-a luat sandwich-ul şi a început să îl devoreze. Am protestat dându-mi ochii peste cap şi cei doi au început să râdă.
- Apropo, te salută Paul.
Am zis eu scurt, căutând nişte lucruri pe care la adusesem pentru aceia doi.
- Nu ar fi trebuit să vii cu el. Conduce ca un maniac. O să am eu o vorbă cu el..
Am chicotit.
- Ce?
A ridicat din sprâncene, neînţelegându-mi gestul.
- A condus ca un melc. Chiar voiam să îl întreb dacă nu poate să bage mai mult...
Le-am atras atenţia amândurora şi fratele meu a clătinat din cap.
- Atunci , e bine. De regulă, tipu’ ăsta nu ştie ce înseamnă prudenţă. Poate a luat în considerare faptu’ că eşti tu, ştie doar că mă enervez dacă te pune în pericol.
Aş fi continuat pe acest subiect dacă nu aş fi simţit o apăsare ciudată în inimă. M-am scuzat devreme în seara aia şi m-am dus la culcare. A doua zi aveam să o văd pe Aura şi toate celelalte, acum voiam doar să mă odihnesc. Să nu mai gândesc. Să nu mai filozofez. Să mă pierd în lumea frumoasă a nopţii...
Am visat broaşte ţestoase.

_
* Dragostea înseamnă să nu spui niciodată îmi pare rău. : „Love Story”.