Je l’aime à mourir [+18] yaoi

[EvilManiac]

Multumesc Ashya! Intuitia ta e destul de buna,in legatura cu sarutatul...esti pe aproape. Da, sapunul ala rezista. Eu inca mai am o bucata mare care e pe undeva prin beci, lasata acolo de ani buni...Sanks and kissu :*



Aşa ne-a găsit mama când a venit acasă, amândoi îmbrăţişaţi, dormind fără a avea vreo altă grijă pe pământ. Nu ştiu de cât timp venise, sau de cât timp se afla în camera mea uitându-se lung la noi doi. Am auzit sunetele ca prin somn, apăsarea pe clanţă, paşii grei pe parchet care s-au oprit brusc, apoi acea linişte ce trădează şi mai rău prezenţa cuiva.

Când am deschis ochii, clipind ceaţa din ei, am văzut-o că îmi face semn să mă dau jos din pat şi să o urmez. M-am frecat la pleoape cu mâna dreaptă, încercând să-l împing lent pe Etienne de pe braţul meu stâng. Am izbutit să îndeplinesc toată sarcina fără a-l trezi. Mi-ar fi plăcut să doarmă cât mai mult în patul meu, ca tot aşternutul şi pătura să-i absoarbă mirosul dulce şi să-l ţină impregnat acolo.

Am profitat de somnul lui profund, planând cu buzele mele peste obrazul trandafiriu, inhalând mirosul, tenta ce o emana fără să ştie. L-am sărutat închizând ochii, imaginându-mi acel chip în lumina soarelui, surâzându-mi doar mie.

De teamă să nu-mi simtă căldura prea aproape, m-am retras oftând. Nu cred că eram aşa de ameţit după somn, cât după ce-i furasem acel sărut, fie el chiar şi pe obraz. Ţin minte că se spunea despre săruturi că cele mai dulci sunt cele furate. Tindeam să cred asta, căci inima îmi bătea cu repeziciune şi încă mai simţeam pe buze moliciunea şi fineţea acelui obraz.

Ridicându-mă de pe pat, am ieşit din cameră tiptil, să nu-l trezesc. Mama mă aştepta în bucătărie, păstrând parcă aceeaşi linişte ce-mi umplea inima de un sentiment cald. Atât de cald că mă temeam că va fi frânt sau întrerupt. Intrând în încăperea unde o găseam, mi-am dat seama că ştie...

Înghiţind în sec, am lăsat capul în jos. Uitasem să iau un tricou pe mine, şi aveam partea de sus a trupului dezgolită. Mă roşisem, fără a şti ce să-i spun.

În astfel de momente mama era cea mai cumpătată. Niciodată nu se enerva, niciodată nu ridica vocea, şi nici nu se panica. Eu mă făcusem mic, în gândul meu. Cât mai mic, poate nu avea să mă întrebe acum, poate nu avea să mă întrebe niciodată.

- Aţi mâncat?

A întrebat stând în dreptul mesei, cu mâinile în şold, privindu-mă ca pe o stofă transparentă de-a ei, la care ştia clar unde să facă îmbinările şi cum ar trebui croite tivurile.

- Nu...n-am apucat.

Izbutisem să nu mă bâlbâi datorită emoţiei, şi încă stăteam acolo nemişcat, ca un iepure în bătaia puştii. Nici măcar nu mă acoperisem cu mâinile, şi pielea mi se făcuse de găină.

- Stai jos să mănânci ceva, am pus la încălzit ciorba de ieri.

În acel moment aş fi ascultat orice îmi zicea. Mi-era teamă de supărarea ei, şi îmi trecea prin cap că voi fi certat până la urmă. Îmi părea rău, n-aş fi ştiut cum să o împac. Stând pe scaunul de lemn parcă aş fi stat pe unul electric, aşteptând şocul final.

- Te înţelegi bine cu Etienne...
- Da, azi a plouat, şi de aceea a venit pe la mine. Am adormit după lecţii...
- Bine. Am să-i pun şi lui o farfurie. După ce vorbim, îl trezeşti.

Mă apucase un tremurat teribil, de parc-ar fi nins la noi în casă. Faţă de ea nu ştiam să păstrez nici un secret, oricâtă neplăcere m-ar fi aşteptat. Dorinţa mea ca măcar mama să ştie adevărul, chiar dacă urmările ar fi fost triste, îmi făceau inima să bată mai liniştită. Într-un fel deşi vroiam să ascund sentimentele mele, pe de altă parte, odată scăpate faţă de cineva, m-am simţit uşor eliberat.

- Cred că m-am îndrăgostit de el.

I-am spus, aşteptându-mă la un şiroi de cuvinte dezaprobatoare, poate chiar mai rău. Încercasem să-i evit privirea în acele clipe, dar mama mă fixase cu aşa insistenţă că n-am putut să-mi ascund faţa.

- Eşti sigur de asta Felix? Mi s-a părut ciudat să vin acasă şi să te găsesc cu el în pat...

A oftat lung, scărpinându-şi cocul strâns, acel coc frumos care parcă îi ieşea întotdeauna la fel. Avea un dar ciudat de a-şi aranja părut cât mai cochet posibil de fiecare dată.

Iar mie îmi venea să plâng. Dintr-o dată eram trist, dispoziţia mea se schimbase, şi mă gândeam la Etienne, care dormea liniştit în patul meu fără să ştie frământările mele.

- Sunt sigur.

Am dat din cap cu putere, închizând ochii căci mă apucase plânsul fără să vreau. Mi-era frică să nu fiu despărţit de el. Să nu mă trimită înapoi acasă, ori să mă alunge. Nu mai ştiam ce să cred.

- Atunci de ce plângi?

A oprit focul de la aragaz, unde pusese oala de ciorbă la încălzit şi cât apucasem să clipesc lacrimi proaspete care să curgă în jos pe obrajii mei, m-a prins strâns în braţe.

- Nu vreau să te superi.

Eram ca o legumă, incapabil de alte mişcări decât cele mecanice, ştergându-mi ochii pentru a-i putea vedea expresia între amuzată şi îngrijorată, şi a-mi şterge mucii în palmă. Un prost-crescut...

- Am făcut un copil aşa tont! Cum aş putea să mă supăr vreodată pe tine pentru că te-ai îndrăgostit? Indiferent de cine...

M-a pupat pe frunte, până când eu mă redresam din starea de reverie ce mi-o insuflase cu acele cuvinte calde. O priveam cu ochii cât cepele, încă neîncrezător că îmi acceptase sentimentele aşa uşor.

- Etienne ÅŸtie?
- Nu ştie...Mi-e frică să îi spun totul dintr-o dată. Aştept să mai treacă ceva timp, să ne cunoaştem mai bine.
- Eşti aşa simpatic atunci când vorbeşti despre el. Nu te-am văzut niciodată atât de serios.
- Mulţumesc!

Nu mai aveam lacrimi în ochi pentru că mi-era teamă, ci de fericire. Le-am pitit băgându-mi capul la pieptul ei, strângând-o cu drag cât mă mângâia pe cap. În acel moment i-aş fi ridicat statuie, simţeam o imensă gratitudine faţă de ea.

- Voi fi la fel de fericită cu un fiu, sau cu doi.
- Dacă mai vorbeşti mult te umplu de muci...

A chicotit văzându-mă atât de sensibil în acele clipe. Nu mai plânsesem din copilărie, nu storsesem vreo lacrimă nici când mama plecase în Franţa. Acum o făceam pentru Etienne, ultima dată plânsesem după tata...

În seara aceea atmosfera de la cină fusese plină de entuziasm, molipsindu-l chiar şi pe Etienne, care abia îşi revenise după acel somn lung. Vorbeam pentru prima oară în franceză, cu amândoi, accentul meu ciudat trădându-mă adesea, dar brunetul ne ţinea isonul la fiecare glumă, nepăsându-i de modul în care îmi sunau cuvintele.

Văzându-i pe amândoi cu mine la masă, conversând, împărţind păreri scurte sau mici acorduri tacite, simţeam o ciudată împlinire, chiar dacă încă nu eram iubiţi, ci doar amici. Timpul avea să schimbe relaţia dintre noi, şi eram dispus să aştept oricât.
Pentru Etienne aş fi făcut orice!



În miez de iulie, încercând să scăpăm de zăpuşeala verii am luat din gara Saint Lazare trenul până la Argenteuil, cu bilete dus – întors. Cu Batobus-ul* nu se putea ajunge până acolo căci avea traseu turistic, deşi aş fi preferat deplasarea pe apă.

Umezeala şi aspectul Senei în mijlocul lunii cuptor erau atrăgătoare, în ciuda razelor soarelui ce se reflectau orbitor în oglinda apei, pe sub acele sclipiri se putea observa albastrul calm al râului. Hotărâsem să mergem în Argenteuil pentru că vroiam un loc cu iarbă arsă de soare, cu maci, şi un loc pe care să nu-l împărţim cu nimeni. Etienne nu ştia motivul meu, avea impresia că mergeam acolo pentru că Monet pictase faimoasele lui tablouri în Argenteuil.

Nu mă intimidase deloc structura de metal a podului, ba chiar începeam să savurez aspectul acesta specific francez, ce se lega de Eiffel. O mulţime de bărci colorate, cu pânze albe erau răspândite pe suprafaţa potolită a râului, într-o puritate vetustă, de parcă cineva le-ar fi uitat acolo. Dacă n-ar fi fost sumedenia de clădiri ridicate care înăspreau aspectul oraşului înoit, lăsându-l în urmă pe cel vechi, rămas imortalizat în sute de tablouri, ar fi fost ca o întoarcere în timp.

Nu ştiam unde urma să găsim un loc ferit, o margine de poiană prin toată arhitectura sufocantă. Îmi imaginam deja că pe câmpul de maci al lui Monet ar fi zăcut o vilă de toată frumuseţea. În Romania erau posibile toate astea, de ce n-ar fi fost şi în altă parte?

Nu mare mi-a fost mirarea să aflu că pe poteca unde se plimbau cu câteva secole în urmă dame cu umbrele care să le ferească de soare, ţinând de cot domni eleganţi cu joben, acum se afla o mare autostradă. Mă desumflasem total, malul Senei nu mai arăta deloc a mal unde te poţi aşeza jos undeva şi privi imensitatea aceea de apă curgătoare.

Cu ghidul turistic în mână, pe care îl cumpărasem de la un chioşc din aproprierea gării, Etienne părea mai mâhnit decât eram eu.

- Scuze. Nu am avut ocazia să călătoresc des, nici măcar în afara oraşului. N-am ştiut că vei fi aşa dezamăgit.

I-am tras ghidul din mână, răsfoindu-l cu atenţie. Trebuia să mai fie şi un alt loc potrivit pentru noi. Vroiam de asemenea să-mi ascund cumva starea afectivă, până nu o luam razna. Nu ştiusem până atunci că Etienne nu călătorise, iar invitaţia mea o acceptase automat, parcă ar fi venit de la sine. Eram copleşit de încredrea pe care mi-o acorda, cu atât mai mult cât vroiam să nu-l dezamăgesc, cu orice preţ.

- Eu zic să mergem la doc, e aproape de noi şi probabil vom găsi un locşor în aproprierea apei unde gălăgia şi aglomeraţia să lipsească.

A fost de acord imediat.
Străzile mici şi arhitectura veche îmi aminteau de oraşele medievale din ţara mea, dar aerul şi oamenii erau atât de diferiţi. Un oraş mic la ei să aibă aspectul unui oraş mare de la noi. Atât de simplă era diferenţa.

Docul era amenajat cu o plajă mică dar încăpătoare, desigur tot în aproprierea autostrăzii care făcea intrarea în Argenteuil. Un teren sterp, lipseau din rod buchetele de crini albaştrii, cu panglicile lor colorate împletite printre tufe de struguri sălbatici sau insulele de flori colorate ce-şi făceau loc pe malurile de apă secate. Nimic nu mai semăna cu ce ştiusem, şi totuşi mă simţeam liber şi lipsit de griji.

Uneori lucrurilor neimportante pe care le auzim nu le dăm crezare pe moment. Mi se spusese de atâtea ori, însă acum realizam cât de importantă e persoana potrivită într-o călătorie şi încadrând totul în ecuaţia drumeţiei. Probabil plăcerea e direct proporţională cu compania pe care o ai.

Ettiene scăpase rucsacul care îl luase, aruncându-mi-l în braţe cu avânt, ca apoi să se descalţe şi într-un suflet să alerge spre malul apei. Avea sandale cu arici, şi le făcuse pierdute prin nisip, în graba de a se răcori. Mă lăsase în urmă precum acele încălţări ce-i protejaseră picioarele până atunci, şi după ce le culesesem din locuri separate le aşezasem supărător de bine lângă rucsac.

Eram gelos pe nişte bucăţi flauşate de încălţăminte, dacă nu i-ar mai fi folosit le-aş fi luat cu mine acasă, să le am ca suvenir. Oftasem aşezându-mă pe nisip, privindu-l cât îşi sufleca marginile la pantalnoi să-şi dea cu apă pe gambe în sus. Puteam trece drept pervers, azi vroiam să-i iau sandalele, mâine probabil un articol neînsemnat de îmbrăcăminte şi aşa aveam să ajung la lenjeria intimă.

- Nu vii şi tu în apă?

Strigase alergând intenţionat ca stropii să-i ude pielea picioarelor. M-am ridicat, pentru a-i răspunde la chemare prin fapte. Descălţându-mă l-am urmat în apă, şi încă de la primul pas mă împroşcase cu apă făcând un val de stropi exact peste hainele mele. A râs ştiind că urma să ne hârjonim ca doi idioţi în râu. Singura lui scuză fusese că era prea cald, şi poate aveam nevoie de ceva răcoritor, cât îl apucasem în braţe ameninţându-l că-l arunc cu totul în râu.

Aveam avantajul de a fi mai înalt, şi ţinându-i trupul aproape de mine nici măcar nu-mi dădeam seama că ar cântări altceva decât sentimente pure şi dragostea lui libertină toate înveşmântate cu o frumuseţe captivantă. Nu mă ardea soarele cum simţeam că mă arde aproprierea lui Etienne. L-am lăsat din braţe, ascunzându-mi atracţia în râsete amuzate pe seama sperieturii lui. Ne calmasem însă destul de repede, şi îmi ridicasem pantalonii pentru a intra în apă mai sus de glezne.

- Ştiam eu că argintul apei va ţine departe auriul razelor solare.

Nu mă miram să-i văd pantalonii aşa uzi, deşi ridica din când în când de ei în sus, apa îmbibându-se în materialul de blug. Nici tricoul de pe el nu arăta mai bine, i se lipise de abdomen, jilav şi în degrade.

- E puţină lume aici, dar suficient cât să ştiu că nu e un loc unde să înoţi.

Mă gândeam la acelaşi lucru cât ne uitam în largul apei. Încă nu-mi venea să cred că pe acolo Monet îşi trecuse poate la fel, gleznele picioarelor, răcorindu-se în verile caniculare. Şi de asemenea nu-mi venea să cred că am şansa de a avea pe cineva lângă mine cu care să-mi împart bucuria. Poate fără a o împărtăşi vocal, ca pe o manifestare liberă, căci unele lucruri aveam egoismul de a le păstra pentru mine, dar ca stare, eram bucuros să fiu cu Etienne acolo.

Depărtându-se spre mal, am tresărit auzindu-l fredonând scurt un cântec, cu vocea plină de voioşie:

*Nu pleca fără mine, lasă-mă să supravieţuiesc
Tu care zbori spre alte vieţi, lasă-mă să trăiesc
Cea mai frumoasă aventură, cele mai frumoase călătorii
Care mă vor duce într-o zi spre aştri, planete ale iubirii.

Era straniu cum uneori mă făcea să stau ca o stană de piatră, şi să-l văd altfel decât credeam până acum. Iar şi iar adăuga câte un aspect nou, ce-mi făceau ochii să lăcrimeze deşi eram tentat să dau vina pe soare. Iubindu-mă doar ca amic, şi aveam să fiu cel mai mulţumit om de pe pământ să stau în preajma lui. Îmi ucidea egoismul, uitam ce înseamnă să fii fiinţă dominată de propriul interes. Nu mă mai interesa nimic decât el şi existenţa lui ce părea desprinsă din cărţi.

- Nu ştiam că poţi cânta.
- E ca o aiureală ca sub duş mai dergabă. Un moft al meu. Când mă ia cu chef cânt ce ştiu. Să nu-ţi imaginezi că am un repertoriu larg sau original!

I-am zâmbit amuzat dând să mă aşez jos, dar m-a oprit repede, într-o repeţiţie franţuzească. L-am văzut că scoate din rucsac o pătură, şi fără a întreba cum de se gândise, am ajutat să o întindă.

- N-ar trebui să îţi spun asta, dar mama ta a pregătit totul.
- Ce anume?

N-a zis nimic, doar a scos de acolo câteva vase de plastic cu capac în care erau prăjituri. Nu îmi venea să cred că mama mersese atât de departe încât să-l implice pe Etienne în a-mi face mofturile.

- I-am povestit că îţi place mult aici, şi ne-am gândit la un picnic, ca pe vremuri. Nu te enerva! A adăugat subit, văzând că mă schimbasem deja la faţă, trecând prin stări de la jenă, la supărare şi înapoi la ruşinare – E vina mea, am fost entuziasmat încât i-am spus despre locurile acestea. Şi automat ne-a venit ideea de picnic pe malul apei.

Am tăcut o vreme, reflectând asupra reacţiei mele. Într-un fel Etienne nu o făcea cu intenţii rele, nu aveam nici un dubiu despre asta. Iar actul său în sine, era măgulitor, poate măgulitor până la ruşinare. Eram bucuros să am parte de atenţia sa.

- Obişnuiam înainte când trăia tata să mergem la grătare pe malul unui râu din aproprierea oraşului nostru. Uneori mă lua cu el la pescuit.
- Îţi place să pescuieşti?

M-a întrebat deschizând cutiile, îndemnându-mă să mănânc odată cu el. Şi parcă foamea se înteţea pe cât de mult vorbeam, fără a băga de seamă că momentul acela ciudat dispăruse ca prin minune. Etienne avea mici trucuri, un magician sentimental ce-mi purta inima pe sub mânecă.

Nu îmi plăcea pescuitul. Nu aveam răbdarea de a ţine un băţ în mână, care să aibă în capăt o sforicică şi un ac, oricât de sofisticate ar fi devenit ele la ora actuală. Lansete cu mulinete, fire de nailon sau plute care să atragă tipuri felurite de peşti. Pentru mine totul depindea de peşte, nicidecum de pescar. Măcar ideile mele îl amuzau pe Etienne.

- Deci o să ştergem pescuitul din activităţi pe viitor.
- Ţie ce îţi plăcea când erai mic?
- Obişnuiam să fac buchete de flori, înainte. Ajutam mamei, pentru că lucra la o florărie.
- Eu n-aş putea să ajut pe mama să coase. Cred că aş face harcea-parcea orice material.
- Cu siguranţă e ceva care îţi place să faci!

Sau cineva. Mă trecea un gând pervers, privindu-i picioarele dezgolite de la genunchi în jos. Nisipul le dădea un aspect şi mai fin, cu particule ce prindeau razele când Etienne se mişca. Cu siguranţă nu le-aş fi confundat cu gambele feminine, căci aveau fire rare de păr pe ele, şi laba piciorului era una cu articulaţii pronunţate. Însă mă minunam şi de acele detalii care-i complementau trupul, fără a-mi crea repulsie. Era sigur că dacă aş fi văzut un tip oarecare în aceeaşi situaţie, lângă mine, nu m-aş fi simţit atras de el. Acel ceva îi aparţinea doar lui Etienne.

- Să călătoresc pe un vapor.
- Un Titanic?
- Åži un Titanic.

Am râs amândoi deodată, într-un sincron satisfăcător precum ziua aceea. Sătui după o masă ce ne domolise foamea şi puţin epuizaţi de hârjoneală, amândoi ne-am întins pe pătură cuprinşi de somnolenţa aceea motănească.
Puţin aveam să ştiu că peste câteva minute, micul nostru rai avea să se transforme în iad.

- Şi eu vreau să călătoresc. Azi m-am simţit straniu să merg departe de casă pentru prima oară. Dar cu tine, am uitat că sunt la distanţă.
Mi-a spus timid, jucându-se cu fire de nisp ce pătrundeau prin suprafaţa păturii, unde îmbinările se subţiaseră de la statul pe ea.

- La fel şi eu. Sunt un străin, dar am început să mă simt ca acasă.
- Sunt sigur că ţi-e puţin dor de casă.

Atingându-mi umărul, m-a făcut să-l privesc, dar se aşteptase să dea ochii cu o persoană care să recunoască asta. Nu.

- Nu mi-e dor deloc. Acolo nu era locul meu...Sunt bine aici, aici eÅŸti tu, aici e mama.
Îmi părea rău pentru bunica mea, dar avea să se descurce şi fără noi.

- De unde vii tu?

Şoptise privindu-mă atent, o întrebare ca pentru el înşuşi, care să o sustragă din umbrele ce le gonea cu mâna de pe obrazul meu. Nu era clipa să afle, şi intuise singur toate astea.
Aplecat uşor peste mine, încercam să-mi dau seama de intenţiile lui. Cu siguranţă vroia să-mi vorbească de ceva serios, dar nu mai apucase.

Un strigăt de ajutor ne spulberase reveria. Ne-am ridicat privind zăpăciţi în încercarea de a localiza acel strigăt. Încă odată se auzise şi am pornit amândoi înspre locul unde plaja se îngusta. Alergând într-un suflet, Etienne mai grăbit decât mine, eu preocupat să nu i se întâmple şi lui ceva, am zărit o minge colorată purtată în larg de apele râului.
Mai încolo de asta, unde câteva buruieni se încurcau la mal, era o femeie ce alerga disperată în toate părţile.

- Ajutor!! Cariné!

Fetiţa ei intrase în apă după minge şi fusese luată de curenţi. Zărisem imediat capul ei, şi Etienne la primul impuls, se pregătise să intre în apă.

- Ştii să înoţi?

L-am oprit văzându-l la fel de disperat ca femeia de lângă noi, pe care o apucase plânsul. A dat din cap că nu, şi l-am tras de mână departe de mal. Asta îmi lipsea, să mă întorc fără el acasă, căci m-aş fi aruncat în apă la rândul meu. I-am spus femeii să nu se mişte de acolo, trebuia să găsim o altă cale. Eram şi aşa suficient de incapabili.

- Ce faci?!
- Mergem să anunţăm pe cineva de la doc. Trebuie să fie acolo o persoană care se ocupă cu bărcile!

Nu i-am dat timp să îmi răspundă şi zărind primul om în apropriere, i-am spus să cheme ajutor. Noroc că avea un telefon mobil şi chemase ambulanţa.
În curând alţi oameni ni se alăturaseră. Dar mi-am dat seama că era prea târziu...

Căutările fetiţei începeau să dureze prea mult, cât toţi stăteam cu suflarea în gât, pe mal, neputiincioşi şi neînsemnaţi. Femeia plângea încă în hohote, cuvintele pe care încerca să le îngaime deveneau de neînţeles. Doar numele fetiţei se auzea din când în când, odată cu acele suspine, şi l-am simţit pe Etienne tremurând. Bănuia la fel ca şi mine că totul era în zadar.

Când l-am luat în braţe, strângându-l cu putere, a dat drumul la lacrimi. O durere ciudată ce o simţeam la fel ca şi el, dar nu puteam plânge. Şi am încercat să-l îndepărtez de acel loc. Ruscacul lui se zărea singuratic în depărtare, pătura zăcând cocoloşită din graba noastră.

O oră, două, timpul stătuse în loc. Lumea toată parcă se născuse şi murise acolo, odată cu copila aceea. Un suflet ce nici măcar nu apucase să cunoască viaţa cu tristeţile ei adevărate, cu bucrurii sau cu tragedii ca acum. Nimic nu se putea compara cu un părinte ce-şi plânge copilul.

Scafandrii chemaţi de medici îi găsiseră trupul abia la apus, când lumina sângerie ce se prelingea peste suprafaţa apei parcă prezicea deznodământul fatal. Etienne nu se mişcase din braţele mele, dar nici nu încetase a plânge. Lacrimile sale inundându-i şi mai mult ochii, ce se strânseseră cu durere când observase unul din scafandri aducând trupul inert la mal. Nu găseam în mine atâta umanitate, deşi ochii îmi lăcrimaseră în acele clipe. Blândeţea lui Etienne eram sigur că aveam să nu o mai întâlnesc la altcineva. Privind la ceilalţi oameni, majoritatea se aflaseră acolo din pură curiozitate, puţini dintr-un sentiment de ajutorare sau o trăire ce-ar fi trebuit să le fie comună, unii vroiau doar să vadă un cadavru.

Primii au plecat curioşii, treptat şi restul, femeia, medicii şi scafandrii, spre seară locul devenind pustiu cum nu-l găsisem nici când ajunsesem prima oară acolo. Doar eu şi Etienne încă ne aflam pe plaja, el plângând încă, iar eu amorţit susţinându-l cu braţele.

- Opreşte-te din plâns.

L-am rugat, deşi mai încercasem înainte de câteva ori. Mă abţineam să nu ţip la el, pentru că mă epuizase şi pe mine; iar în plus de asta, aveam un tren de prins înapoi spre casă.
Poate că duceam lipsă de empatie pe alocuri, dar suferinţa lui Etienne mă afecta.

Mi-am adunat tot curajul, ş-am început să-l distrag cu săruturi pe obraz, cu ardoare din dorinţa de a-i şterge lacrimile, de a şterge durerea şi memoria tristă a acelui moment nefericit. Uitasem de mine însă, şi sub tot acel impuls, acoperisem şi gâtul lui cu sărutări pătimaşe. Auzindu-l scâncind mi-am dat seama că plânsetele încetaseră. Fără a-l privi, cu greşeala asumată, şi cu o imensă teamă de respingere mi-am ascuns capul între umărul şi gâtul lui, apucându-l strâns în braţe.

- Nu mai plâng...

Avea vocea uşor răguşită, şi am făcut greşeala de a mă depărta. S-a lăsat pe genunchi, epuizat, aproape lipsit de orice putere.
- Mi-e tare somn, Felix. Visele urâte trec repede, vreau să visez că va trece şi ăsta.

L-am ridicat la loc în braţele mele, surprins cât de uşor sensibilitatea îi afectează trupul. Dacă avea să fie genul acela de persoană, îmi simţeam cum fiecare moleculă din corp se agită din dorinţa de a-l proteja.

- Dormi acum. Sunt eu aici...

I-am şoptit la ureche, să fiu sigur că în somnul lui apropriat de leşin mă aude. L-am lăsat pe nisip cât am adunat în rucsac tot ce adusesem cu noi, l-am încălţat cu sandalele pe care cu multe ore înainte dorisem să i le fur, şi l-am luat iar în braţe. Pe el cărându-l ca pe o prinţesă adormită, iar rucsacul în spate. Deşi ar fi trebuit să mă plâng, în mod ciudat mă simţeam echilibrat, şi autostrada se afla aproape.

Pentru prima oară în viaţă făcusem autostopul, şi tot pentru prima oară cred, avusesem norocul să dau peste prima maşină care să oprească. Un om bine-voitor, care se speriase, crezând că ni se întâmplase ceva grav. Ceva grav se întâmplase, dar nu nouă. I-am povestit totuşi, nu din dorinţa de a-l înduioşa, cât din plăcerea de a auzi vocea cuiva. Mă liniştisem oarecum până a ajunge iar la gară.

În tren, cu capul lui Etienne la mine în poală, cât îi alintam pletele negre, am hotărât că trebuia să mă înscriu la cursuri de înot. Nu vroiam să fiu unul care să stea neputiincios pe mal. Indiferent cine s-ar fi aflat în apă, aveam să mă arunc acolo, cât mai adânc, spre necunoscut.



*Batobus – vapor mic turistic
*Celine Dion – Ne partez pas sans moi – Nu pleca fără mine - echivalentul romanesc la "Daca pleci, ia-ma si pe mine" jokin' :))