18-04-2010, 06:41 PM
Hotel Sora, fratele meu!
Ma intind pe patul tare si pornesc televizorul. Ce nai... Aia sunt eu? Am fost denumita "senzationala" de catre directorul scolii? Privesc cu drag ecranul, desi ma sacaie rau vocea reporteritei, zau ca ar trebui sa faca niste cursuri de canto!
- Si, domnule director, Ioana a avut dintotdeauna rezultate sclipitoare? il intreaba jurnalista, apropiindu-se de el.
- Conita, vezi ca imi bagi microfonul ala in gura! Ei bine, in primul an a fost mediocra, dar a recuperat extraordinar de mult. Pot spune ca m-a uimit in sensul deloc rau al cuvantului. Vestimentatia ei excentrica a adus cateva remarci rautacioase din partea elevilor, dar a scos-o la capat pana la urma. Este o mandrie pentru Institutul nostru, si cred ca am spus tot cu asta.
Incep sa topai de bucurie prin camera minuscula, iar in scurt timp ma dau cu capul de perete. Realitatea e dureroasa... Am o viata jalnica si de maine incep munca intr-un restaurant dintr-un parc. A opta minune a lumii, n-am ce zice! Nene Jurnalule, iarta-ma ca ma plang intr-un hal fara de hal, dar pe tine nu te-a trimis nimeni in lume, cel putin nu Domnul si Doamna Copac. Imi dau jos pantofii din picioare pentru ca mi-am dat seama ca am murdarit cearsaful cu ei. La stiriau aparut chestii neinteresante, ca si adevarata cauza a mortii lui Jeane Roger, iepurele verde al Martei nu stiu care si fusta mini a lui Gay. Ma dezgusta astfel de lucruri, nu invata telespectatorul de rand absolut nimic util, iar persoanele invitate la diverse emisiuni poarta un fel de batiste in jurul soldurilor si bluze stramte. Acelea sunt niste pipite care nu dau nicio dovada de moralitate... Inceteaza, Ioana! Imi dua seama ca am vorbit exact ca si bunica mea, desi mami mi-a zis mereu sa n-o ascult, caci e cam senila... Oricum, n-o sa ajung sa crosetez pulovere roz pentru nepoti, asta niciodata! Ii voi invata lucruri utile, ca si mentinerea siluetei, oferirea primului ajutor, moralitatea si in general tot ce tine de aceasta lume. Dar de unde am inceput si unde am ajuns! Parca eram doar o absolventa de scoala post-liceala, nu viitoare bunica. Mi se par cam suspecte ridurile care au inceput sa-mi apara pe fata.. Nu, sigur este doar imaginatia mea! Dar nu poate fi doar iluzie bataia din usa care devine mai insistenta cu fiecare secunda. Devin foarte entuziasmata. Oare e mama, care in sfrasit si-a dat seama ca nu e bine sa ma trimita in lumea larga cu doar cinci sute de lei in buzunar? O fi Virgiliu, care s-a decis sa-mi cada la picioare? Fug si apas clanta in graba, pentru a vedea pe covorul din fata camerei mele o superba gramajoara cu rxcremente de pisica, iar langa aceasta un biletel scris gresit gramatical si cu cateva cuvinte in engleza:
" Hei, sweetie, tia- placut my gift? E de la my cat, Jenny. Daca iti place, I'll give you more. La revedere, Damien."
Izbucnesc in ras, iar lacrimile din ochi mi se prabusesc pe obrajii rosii. Ma intreb daca nu cumva este o gluma proasta. Da, exact asta trebuie sa fie. Nimeni nu poate sa fie atat de prost incat sa faca o asemenea magarie... sau nu. Din incaperea vecina iese un pusti de vreo paisprezece ani. Este aproape la fel de inalt ca si mine, iar in ochi observ ca are doua sclipiri jucause. Un zambet larg ii da viata chipului, iar nasul mic si pistruiat ii sta in aer. Nervoasa si in acelasi timp amuzata, il intreb:
- Baietas, stii cumva cine mi-a pus chestia asta -si arat spre gramajoara urat mirositoare- in fata usii?
Raman impietrita cand imi raspunde pe un ton jucaus:
- My dear, nu ti-ai dat seama ca e vorba de mine? Sunt un biet copil din America si am vrut sa fac o gluma. Hei, nice de tine sa ai un rezultat atat de mare la examen. Trebuie sa plec. La revedere si pofta buna!
Coboara in graba pe scari, iar eu clocotesc de manie. Cum a putut? Trebuie dat afara urgent. Nu poti sa faci ceva de un asemenea prost gust cuiva mai in varsta decat tine! Bine, trebuei sa ma calmez. Echilibru sufletesc, cum zicea si Bridget Jones... Nu trebuie sa fiu impulsiva, trebuie doar sa-i rup capul! Fac un pas inapoi ca sa ma intorc in odaie, dar simt ca am calcat in ceva. La naiba cu yankeul ala mic! Respir adanc si o pornesc si eu pe treptele intortocheate pana ajung in fata receptionerei, care juca sah de una singura. Pe un ton extrem de calm ii povestesc toata tarasenia cu baietanul. Observ ca are aceeasi privire ca atunci cand am intrat in hotel. Este mai mult decat indiferenta. Pentru Dumnezeu, ce-o intereseaza?
- Domnisoara, nu putem sa va ajutam. Familia micului Damien este foarte instarita si ne plateste in dolari. Daca as face ceva as fi concediata si tin mult la meseria asta. Este mai bine decat atunci cand eram pe centu... Nu conteaza.
Pufnesc. Am batut atata drum -adica cinci etaje- pentru a afla ca pustiulica e fiul unui nene foarte bogat. Sigur il distreaza atitudinea mea. Numai ce vorbesc de el, caci si apare. Este fericit. Dintii sai albi, perfecti, aproape ca ma orbesc, iar o tanara domnisoara sta de gatul lui. Bine, am acceptat ca e un yankeu cu "malai", dar sa aiba o prietena in timpul in care eu citeam Dostoievski e prea de tot! Mi-l imaginez la Stalpul Infamiei, biciuit pana la moarte, strigand dupa ajutor. Ma retrag in camera mestecand o injuratura printre dinti, iar o femeie de serviciu a maturat gramajoara buclucasa. Ma apuc sa citesc cartea despre perioada de sarcina a unei femei, o carte de vreo cinci sute de pagini, cu scris minuscul si expresii greu de inteles. Trece astfel timpul in zbor, iar pe nesimtite se face ora pranzului. Merg sa mananc la bufetul suedez pe care nu l-am remarcat prima data. Aici intalnesc diverse mancaruri, de la supe aburinde la pui rumeniti. Aromele se combina intr-un mod placut, invadandu-mi narile. Incep sa gust din fiecare fel cate o imbucatura, dar cand sa iau din tarta cremoasa ce imi face cu ochiul, simt cum cineva imi sare in carca.
- Haide, joaca-te cu mine! Nu fi rea ca my babysitter!
- Bai! Daca tu chiar crezi ca e asa placut sa te iei de o persoana, ei bine... Nu te mai lua de mine, tanc prost-crescut!
Toti cei care mancau in voie buna se intorc spre mine si ma privesc foarte ciudat. Perechi de ochi albastri, verzi, negri sau caprui ma sfredelesc neincetat. Damien roseste, obrajii sai devenind trandafirii, iar buzele ii tremura. O, nu. Sa nu cumva sa planga! Cred ca mai ibne as lua-o la goana spre camera mea. O femeie trecuta de cincizeci de ani imi pune piedica chiar inainte sa ajung la scari si ma anunta ca o sa ma coste. Ameircan imputit, mic, rasfatat si... Nene Jurnalule, iarta-ma daca o sa injur.
Luni, 15 iunie
Of! Ma doare capul de nu mai pot! Stau pe o perna pufoasa, iar greata isi face simtita prezenta. Pana la urma, ce s-a intamplat intamplat ieri? Sau a fost un vis toata tarasenia cu plecatul in lume si Damien? Nu, sunt tot in Hotel Sora,deoarece peretii vernil, mobilierul modest si televizorul micut sunt aceleasi. Observ ca pe usa intra o femeie imbracata cu totul si cu totul in alb, iar carliontii de culoarea soarelui i se revarsa pe umerii lati. In ciuda chipului placut, are o constitutie solida si vocea sa groasa ma uimeste.
- Domnisoara, cum va mai simtiti? Chiar v-ati ales cu o bataie pe cinste de la doamna Johnson.
- Si receptia n-a dat-o afara, nu i-a facut ceva?
- Dumneavoastra chiar credeti ca oamenii au mai suportat fitele marii familii de oameni de afacere? Bineinteles c-a fost izgonita, desi au amenintat ca ne dau in judecata pentru rele tratamente aplicate omului.
Chicotesc, deoarece expresia acestei tinere este foarte schimbatoare. De la mirare la amuzament, de la tristete la ironie...
- Ati fost intr-o stare de lesin de la ora doua si un sfert pana acum, la opt si jumatate dimineata. Ati dori un calmant pentru durere?
A zis opt si jumatate? Opt si... Trebuie sa plec, si asta urgent! La ora noua ma asteapta seful restaurnatului. Ma schimb in hainele de zi si trag o fuga sanatoasa pana in statia de autobuz, in durmul meu dand peste cativa oameni ce mi-au mai aruncat cate o injuratura. In statie... Soc si stupoare! Au facut soferii greva! Astazi nu functioneaza nimic... Of, trebuie sa ma grabesc. O iau la sanatoasa si da-i si fugi, si da-i si fugi! Ma izbesc de toti cei ce-mi ies in cale, ma latra cainii, dar efortul merita. In putin timp -cel putin, cred ca n-a durat mult- imi apare in fata parcul Herastrau. Am rasuflarea taiata de la atata "alergatura", vorba mamei, dar trebuie sa ajung la restaurant. Din fericire, e doar la o aruncatura de bat si, dupa vreo zece, cincisprezece pasi, il vad pe sef care imi iese in intampinare:
- Asadar, Ioana, noua angajata? Imi pare bine sa te cunosc si misca-ti fundul la treaba, ai intarziat douazeci de minute!