Destine ÃŽncruciÅŸate

[curcubeu fara culori]

dupa luni de absenta >_> revin cu o continuare :D...este prima parte a capitolului 5...sper sa va placa si sa nu dezamagesc

Capitolul 5

Stăteam nemișcată în mijlocul camerei de 5 minute. De ce nu face nicio mișcare? Ce așteaptă? Voiam să trag aer în piept și să oftez, dar m-am oprit la timp. Aș fi chiar nesăbuită dacă aș scoate vreun sunet.

L-am auzit foindu-se în spatele meu și am înghețat din nou. I-am recunoscut sunetul pașilor, însă aceștia se îndreptau într-o altă direcție. În loc să se apropie păreau că se depărtează. Eram sceptică și credeam că este tot un joc de-al lui, însă trebuia să găsesc o cale să ies din cameră. Când în sfârșit nu i-am mai auzit pașii m-am întors cu fața spre ușă și m-am îndreptat spre ea cât de silențios am putut. Am scos ușor capul pe ușă, m-am asigurat că drumul este liber și am pornit tiptil spre ieșire.

Eram la câțiva pași de ușa de la intrare când ceva, sau mai bine spus cineva, m-a prins de încheietura dreaptă. Totul s-a petrecut extrem de repede și nu am avut timp să mă opun. M-am trezit rotită și izbită cu brutalitate de peretele de lemn. Un geamăt înfundat de durere mi-a scăpat printre buzele pe care am încercat să le țin lipite una de alta. Am deschis ochii și m-am trezit cu fața foarte aproape de cea a lui Sasuke.

-Poți renunța oricând la jutsu, mi-a spus pe un ton ironic.
Mi-am mușcat nervoasă buza și am făcut întocmai cum mi-a spus.
-Bun. Acum că ne putem vedea cum trebuie avem cum să discutăm. Ce cauți aici?
Am tresărit surprinsă la întrebarea lui, deși avea tot dreptul să mi-o pună. Am vrut să îmi pun ideile în ordine și să-i dau un răspuns pe măsură, dar, înainte să mă pot controla, un șuvoi aproape continuu de cuvinte mi-a ieșit pe gură:
- Am venit să mă asigur că te-ai întors în sat. În seara când ai venit am crezut că am visat, că era decât o simplă iluzie, însă totul fusese mult prea real. Apoi au urmat zile în care nimeni nu spunea nimic de întoarcerea ta, de parcă toți voiau să mă tortureze. Așa că m-am hotărât să te caut, să mă conving că te-ai întors cu adevărat. Nu știam cu certitudine că te voi găsi aici, dar m-am gândit că ai vrea să stai într-un loc familiar. Am făcut asta pentru a mă elibera de o povară.

S-a uitat perplex la mine și mi-am dat seama de ce avea privirea aceea. Era cel mai lung sicurs pe care îl ținusem în fața lui vreodată. Și-a revenit imediat și și-a compus fața astfel încât să nu trădeze niciun sentiment.
- M-ai găsit. Trebuie să recunoști că fără intuiție nu ai fi ajuns aici. Acum că te-ai asigurat că m-am întors ce ai de gând să faci?
- Ei bine...eu am să...ăăă...plec acasă. Da! Asta am să fac. Voi pleca chiar acum. Așa că, dacă nu te superi, mă poți lăsa să trec?

Din nou l-am surprins cu replica mea. Mi-am smucit mâna dreaptă pentru a mă elibera din strânsoarea lui și am încercat să-l îndepărtez de mine împingându-l în spate. S-a dovedit a fi imposibil deoarece se împotrivea cu o forță mult mai mare decât cea cu care împingeam. Colțul gurii i s-a ridicat schițând un zâmbet ironic, și-a apropiat gura de urechea mea și mi-a șoptit:
- Și dacă nu vreau, ce ai să faci?

Era rândul meu să fiu surprinsă de ceea ce îmi spunea. Am încercat să găsesc o replică inteligentă și înțepătoare cu care să-i răspund, dar felul cum respirația lui caldă îmi mângâia pielea de pe gât m-a făcut să-mi pierd șirul ideilor și puținul curaj pe care îl aveam pentru a-l înfrunta. M-am trezit bâlbâindu-mă și îngăimând cuvinte fără sens în timp ce încercam să-i răspund.

Nu m-a lăsat însă să răspund pentru că mi-a apucat bărbia cu două degete, forțându-mă să mă uit în ochii lui. M-am înroșit și am scuturat din cap, încercând degeaba să mă eliberez. Nu mi-am dat seama decât prea târziu de ceea ce vrea să facă și m-am trezit cu buzele lipite de ale sale. Eram prea șocată pentru a mă opune și, sincer, nici nu voiam. Am început să-mi mișc buzele în același timp cu ale lui, la început timid, dar apoi devenind din ce în ce mai îndrăzneață, pe măsură ce ne sărutam. Și-a trecut ușor limba printre buzele mele întredeschise și i-am simțit aroma. A început să-mi maseze ușor limba și să-mi exploreze în voie gura. S-a despărțit câteva secunde de mine, cât să luăm o gură de aer, după care m-a sărutat din nou. Mi-am trecut senzual limba peste buza lui, apoi i-am muscat-o ușor.
Și-a coborât o mână pe talia mea, trăgându-mă mai aproape de el, după care a coborât-o ușor pe coapsa mea trasând o linie fierbinte de la șold până la genunchi. Eu mi-am pus mâinile în jurul gâtului său și mi-am înnodat degetele prin părul lui. Mi-a ridicat ușor piciorul , iar eu am copiat mișcarea cu celălalt picior, încolăcindu-mă în jurul bazinului său.

S-a îndepărtat ușor de perete încă sărutându-mă. Părea că știe unde se îndreaptă, dar momentan nu-mi păsa de nimic. Și totuși, subconștientul meu și-a dat seama unde avea să ducă asta și nu voiam deloc să se întâmple așa.
Mi-am dat drumul brusc și am aterizat pe podeaua de lemn. L-am luat prin surprindere, ne-am dezechilibrat amândoi și el a căzut peste mine. M-am înroșit puternic și am încercat să mă ridic.
- Ești sigură că vrei să rămânem aici? Nu pare foarte confortabil, dar dacă tu vrei...
Nu îmi venea să cred. Nu voia decât să profite de mine, de preferabil să mă ignore după aceea. M-am înfuriat brusc și i-am tras o palmă. Ecoul a plutit în aer câteva secunde, cât i-a luat lui să se dezmeticească. Am profitat de ocazie şi m-am ridicat rapid.

Nu m-a mai urmărit de această dată, deși într-un fel voiam să o facă. Să mă prindă din urmă, să mă ia în brațe, iar eu să mă zbat să-mi dea drumul. Să mă strângă până aș fi cedat și să-mi șoptească în ureche că îi pare rău, că a fost o prostie din partea lui să facă asta. Probabil l-aș fi iertat cum am făcut de fiecare dată, însă nu s-a întâmplat așa. L-am lăsat pe podeaua rece în timp ce alergam spre ieșire cu lacrimile înțepându-mi ochii. Nu m-am oprit din alergat până nu am ajuns acasă și am închis ușa în urma mea. M-am trântit în pat și am început să plâng mai tare. Într-un târziu lacrimile mi-au secat și m-am cufundat într-un somn profund și fără vise.

* * *
Săptămânile următoare au fost monotone. Nu am mai auzit nimic despre el și Tsunade schimba subiectul de fiecare dată când încercam să aflu ceva. Nu l-am întâlnit nicăieri prin sat, deși prin mâna mea treceau rapoarte din diferite misiuni în care participase și el. Singura dată când l-am văzut a fost la o săptămână și jumătate, când mă aflam în biroul lui Tsunade. Se pare că fusese chemat pentru o nouă misiune. Tocmai mă ridicasem de pe scaun cu un teanc imens de hârtii când a intrat pe ușă. Inițial nu l-am văzut datorită hârtiilor ce îmi blocau aria vizuală, însă am ocolit biroul și am putut să îl observ în toată splendoarea lui.

M-am simțit ca trăsnită și am scăpat foile din mână. M-am uitat la el câteva secunde, timp în care mi-a susținut privirea, după care m-am înroșit și m-am aplecat după hârtii. Nu-l văzusem decât seara până acum, însă mi se părea că e tras la față și cumva obosit. S-a aplecat și m-a ajutat să strâng hârtiile. Am murmurat un ”Mulțumesc”, după care am părăsit încăperea. Ca o lașă ce eram, am început apoi să evit biroul lui Tsunade când se prezentau diferiți ninja pentru misiuni.

Mă enerva la culme faptul că nu dădea niciun semn de viață, deși nu ar fi trebuit să-mi pese după ce încercase să facă. Am încercat să îmi blochez sentimentele pentru el, să le reprim, însă eșuam lamentabil. Așa că l-am iertat în cele din urmă și am început din nou să sufăr că nu îl vedeam. Mă bătea gândul să îi mai fac o vizită, dar m-am abținut deoarece nu știam ce s-ar fi putut întâmpla.

Dar să revenim în prezent. Eram la restaurantul preferat al lui Naruto și îmi serveam prânzul, o porție de ramen. Eram singura rămasă în sat dintre cei de vârsta mea – toți erau în misiuni din câte știam. Stăteam singură acolo, fiind singurul client. La un moment dat am auzit că cineva a intrat, însă nu m-am obosit să mă uit cine este.

- Este liber locul?
Am tresărit când am auzit vocea inconfundabilă a lui Sasuke. De ce nu mă puteam obișnui cu asta?
- Da, am răspuns fără să ridic privirea.
L-am auzit cum a tras scaunul si s-a așezat. Și-a comandat o porție de ramen ca și mine. I-am simțit privirea ațintită asupra mea așa că mi-am ridicat capul și l-am privit la rândul meu. Ne-am uitat așa unul la altul până când a venit comanda lui.
- Poftiți ramen-ul, l-am auzit pe bucătar și i-am mulțumit în gând pentru că îmi oferise ocazia să îmi întorc privirea.
Am mâncat 5 minute în liniște, după care m-am ridicat, am plătit șă am plecat. Imediat ce am ieșit l-am auzit pe Sasuke cum se ridica grăbit de pe scaun și plătea. M-am făcut că nu aud și mi-am continuat drumul ceva mai vioi. Am cotit la stânga cu prima ocazie și am fost sigură că nu m-a văzut. Dar i-am auzit pașii ce scrâșneau sub pietrișul de pe drum și care se îndreptau rapid în direcția mea.
- Sakura, stai!
M-am oprit cu spatele la el, am trat aer în piept și m-am întors să-l confrunt. Alergat până a ajuns în fața mea, după care s-a oprit.
- Ce vrei, Sasuke?
- Să vorbim. Avem de lămurit niște lucruri.
De-a dreptul perfect. Tocmai acum s-a găsit?
- Nu avem nimic de lămurit, Sasuke. Acum, dacă nu te superi, trebuie să plec. Mi s-a terminat pauza de prânz si dacă nu mă întorc în curând Tsunade se va supăra pe mine.
- Sunt sigur că îi va trece. Doar ești eleva ei cea mai bună. Nu am dreptate?
- Probabil că ai, însă nu-mi stă în obicei să întârzii.
- Nu durează mult, promit.
M-am uitat la el neîncrezătoare, deși muream de curiozitate să căd despre ce e vorba.
- De ce aș avea încredere în tine?
Nu mi-a răspuns și am putut vedea cum se chinuia să găsească ceva.
- Să presupunem că accept. Ce vrei să-mi spui?
Mi-a zâmbit și mi-a făcut cu ochiul.

cum am promis, actiunea incepe sa se incinga
spor la citit
see ya^_^