Din amintirile unei criminale [+18]

[Riluri]

@ Daphne Merci de comm :D Am incercat sa mai scot din "..." si nu... nu va fi ceva SF :D Cat despre faza aia... pai..era o tipa imi cer scuze daca nu s-a inteles.
@Pure Angel Mamiii merci ca citesti:D Si... te-am lamurit eu pe mes... chetia aia cu italic, era visul lui Yuki...


S-a terminat! Reflexul ineaca ratiunea! In urechi imi rasuna un zgomot ca de tunet, peste care se suprapuneau zeci de voci si tipete.Deodata o durere ingrozitoare imi tasni din cap, apoi in tot corpul. In urmatoarea clipa urma o orbitoare strafulgerare de lumina. Si apoi intunericul...

Chapter 2

Picaturi mari de ploaie imi udau parul ciufulit si hainele prafuite. Aceste bobite sarate si transparente faceau ca peisajul stereotip, plat, fara nici un copac sa para si mai mohorat, mai intunecat Ma uit la ceas...E deja sapte . Iar o sa faca mama crize. Iar nu o sa ma creada cand o sa-i spun ca dobitocul ala de director e un rasist handicapat care terorizeaza elevii de la cursul inferior. Azi m-a pus sa curat de vechituri podul scolii si mansarda. Tot un fel de tortura e si asta... Daca nu as avea un fel de respect pentru statutul parintilor mei, i-as da una in cap mosneagului numit "director" .
Pasii mei se ingreuneaza si incep sa simt din nou acea stare pe care am avut-o toata ziua. La muzica n-am avut chef de vocalize sau repetitii.Si la biologie mi-a pierit cheful si satisfactia de-a diseca broaste... Toata ziua am simtit starea asta ciudata, ca si cum un milion de fluturi m-ar devora din interior. Ajung acasa intr-o stare de transa... de mahmureala si pe deasupra uda toata.... In sufragerie, parintii ma asteptau tacuti la masa. Stiam ce va urma asa ca pentru a scapa fara morala am spus rastita:
- M-a tinut in detentie, bine? Si nu, nici nu mie foame!
- M-ai bine nu te nasteai.... parca n-ai fi fica mea!vocea rastita a tatei se auzi in intreaga incapere.
Parul alb ii statea ravasit in timp ce ochii negri, abisali ma priveau cu raceala. Il priveam...ma privea. Ce? Crede ca ma intimideaza... n-am de gand sa-i seman lui. Decat sa am afaceri ca ale lui tata, m-ai bine traiesc in lumea mea...
-Sentimentul e reciproc! am spus urcand hotarata pe scari.
Am intrat in camera,aprinzand lumina. Chiar si eu am nevoie de lumina ca sa ma schimb. Am aruncat intr-un colt rochia uda si pantofii. Plictisita, mi-am luat din dulap o rochie lunga de matase neagra cu dantela vaporoasa si taior negru. Imi iau niste balerini negri cu barete si imi las parul desfacut, punandu-mi o agrafa in forma de palariuta. M-am trantit pe pat, obosita de fluxul harmalaiei din capul meu... Oare ce se intampla cu mine? Nu stau sa reflectez asupra acestui lucru, altfel as avea din nou dureri de cap... Deschid ghiozdanul, cautandu-mi partiturile, dar in loc de foi cu portativ, am gasit ceva dreptunghiular, subtire si neted.
Ma uit mai bine la plicul ingalbenit pe care l-am gasit...Ce naiba? De unde a aparut si asta? Admiratori secreti nu am... Si la cum arata, nici nu cred ca e o scrisoare de recomandare. Privesc cu atentie plicul...e sigilat, iar adresa expeditorului debea se intelege:" Hamilton, nr. opt,Londra". Atat am putut citi din adresa. Un reflux de idei imi apar in minte... Cu siguranta plicul ingalbenit a cazut cand caram cutiile pline de hartoage din podul scolii...dar de ce tocmai din Londra? Ma mai uit odata la plic si hotarata il deschid. Nu faceam rau nimanui daca citeam si eu continutul. Dar spre dezamagirea mea nu am dat decat de alte foi vechi si ingalbenite decupate, probabil dintr-un ziar.Din prima bucata de ziar puteam citi doar cateva fragmente din textul care era odata :"O elita secreta de criminali[...] Glyphem[....] Fara a lasa vreo urma sau un indiciu" si inca o parte mai mare care se putea citi: " Cei trei ambasadori veniti in vizita de la Paris au fost impuscati in cap chiar in[...] Iar acum o luna pe data de 2.02. 2010 anchetatorii au gasit cadavrul lui[...]In subsolul aceleasi cabane parasite[...]" Iar de aici nu mai puteam citi nimic si totul era un non-sens de cuvinte si propozitii... Elita? Ambasadori? Criminali? 2010? Ce dracu e asta? Un plic cu decubaje din ziarele de acum douazaci de ani despre crime si criminali... Nu mai intelegeam nimic.
Ma uit si peste alte foi, sperand ca o sa ma lamuresc, dar raman incremenita uitandu-ma la o poza galbuie, cu un mic text langa ea. Nu orice fel de poza. O poza stranie, familiara, cunoscuta.Ma uit mai atent la poza, sperand ca ma insel. Dar nu! E aceasi! Aceasi ciudata din cosmarurile mele... Acelasi par scurt alb, aceasi esarfa rosiatica, aceleasi pistoale, aceleasi haine... E tot ea! Doar ca in visele mele stranii, are si aripi. Langa poza, textul era atat de sters si plin de pete incat cu greu am putut citi trei cuvinte, nefolositoare: "Omorata, japonez, disparut" .
Dar nu cuvintele ciudate si fara inteles ma speriau... Poza imi dadea fiori.Cine e ea? Ce e cu acest plic ciudat? De ce apare aceasta tipa ciudata in visele mele? De ce? Prea multe intrebari pentru o singura zi. Din nou capul meu o ia razna. O durere usturatoare imi cuprinde intreg corpul. Ce se intampla cu mine?
Pleoapele mi se inchid involuntar. Singurul lucru pe care il mai vad e negru... intunericul, un abis infinit de intuneric...de nimic. Vreau sa imi deschid ochii, dar o forta nevazuta ma opreste, iar corpul parca imi ingheata, apoi simt cum ma arde. Oare cat timp stau asa... in transa? O secunda? Un minut? O ora? Nu stiu, nu-mi pot da seama. Nu pot distinge timpul sau spatiul. Dar dintr-o data simt ceva rece care imi pulseaza pe frunte. Deschid ochii, iar lumina din camera ma izbeste.
-Yuki! Yuki! Te-ai trezit? ma intreba mama ingrijorata.
-Ce? Ce s-a intamplat? intreb eu privind urat compresa de pe frunte si aruncand-o.
- Ai lesinat... si te-ai lovit! Uite-te si tu ce zgarietura ai! imi spune mama cu o nota de grijorare falsa in glas.
Deci asta simti cand lesini... primul meu lesin. A fost ciudat. Foarte ciudat... M-am dus langa pat si am inceput sa caut acel plic. Mama ma privea suspicioasa, iar eu am intrebat-o nervoasa:
-Unde e? Aici l-am lasat? Unde mi-ai pus plicul?
- Ce plic? Yuki, draga nu e nici un plic... cred ca acea lovitura te-a facut sa halucinezi! spune mama iesind din camera.
E pe naiba. Tu mi l-ai luat! Cum sa halucinez eu? Doar am vazut poza,am citit textul acela ciudat,am simtit mirosul de vechi al plicului. L-am avut! Sau poate am halucinat... am inebunit? Ce se intampla cu mine? M-am intins pe pat, punandu-mi compresa...poate chiar m-am lovit rau si am inceput sa am halucinatii. Dar cum poate fi posibil asa ceva? Am inchis ochii, incercand sa ma linistesc, dar n-am putut... Simteam cu ceva din constiinta mea ma bantuia. Dar oare ce? Am luat partiturile de pe un colt al biroului. Si mai ciudat...stiu ca ultima data le-am lasat in ghiozdan. Cand le-am pus pe birou? Ridic neputincioasa din umeri. Ce puteam sa fac? Daca as fi cautat raspunsuri la aceste intrebari, mi-as fi adancit durerea de cap.
M-am asezat pe scaun, incercand sa ma relaxez. Stiam ca un singur lucru ma poate face sa uit de toate nebuniile astea: sunetul pianului... Am inchis din nou ochii si am inceput sa cant sonata lunii pline de Beethoven. O senzatie placuta, de liniste, imi cuprinde corpul. Nimic nu-mi face mai multa placere decat asta. Note pline de tarie, de pasiune, de mister. Dar degetele mele se obresc brusc, pe clapa Do major. Ma opresc din cantat. De ce? Din cauza unui sunet strident, enervant...ca de...ca de...pistol?! Iar halucinez? Degetele mele inceteaza sa mai atinga clapele si ascult mai bine. Din nou se aude acel sunet si inca odata, inca odata, de patru ori consecutiv...
Ce se intampla? Acum chiar nu visez... Deschid usor, oarecum tematoare usa camerei si ies. Basbaiam prin bezna de pe hol, incercand sa gasesc scarile. Ciudat...de obicei doar camera mea e intunecata.Lumina din hol e intotdeauna aprinsa...intotdeauna! In sfarsit gasesc scarile si cobor cate o dreapta usor, in liniste, atenta sa nu ma impiedic. Vreau sa stiu cine naiba ma intrerupe din cantat si de ce. Nu ajung nici la jumatatea scarilor, fiindca simt cum genunchi mi se imoaie. Ochii mi se impaienjenesc. Raman incremenita uitandu-ma la ceva ce nu credeam ca voi vedea vreodata in viata mea...


Sper ca ati inteles ca acele " [...]" din text le-am pus pentru ca lipsesc anumite fragmente...:D Iar ce e scris cu italic deasupra capitolului...sunt sentimente ale unui personaj ce va aparea mai tarziu:D
A da, si inca un mic detaliu:d Actiunea se petrece in anul 2030, dar sa nu credeti ca vor exista masini zburatoare sau roboti in loc de politisti... va fi aceasi lume, exact ca acum (cel putin asa e in ficul si imaginatia mea)
Si poze. Yuki Kamaraki:
Si tipa din visele lui Yuki:

Stiu ca e complicat...but..critici, pareri, ceva?