Happiness beside Sadness

[Fifilina]

Wow cat va luat sa postati, dar multumesc ca va'ti obosit. Apropae sa las balta ficul si sa nu mai postez. Nu este primul meu fic, este al 4 lea. Adica mrg. Pe primul l-am abandonat. Al doilea cam scartaia. Al treilea este Original vs Copie de la Anime Fics si acesta este al 4 lea. Imi cer scuze pentru greselile de tastare, dar tastatura mea nu prea merge, ii iese firul si ma chinui sa corectez toate greselile dar nu imi iese.
Vreau sa multumesc mult de tot tuturor surselor mele de inspiratie, pentru ca fara voi acest capitol nu ar fi existat. In special Andreei. Si acum next-ul, inspirat din realitate.

Capitolul 2

Intind frumos patura pe peticul de iarba debea rasarit in inceputul de primavara si ma asez comod, privind cerul senin strapuns de urma combustibilului ramas in urma unui avion. Si ne mai intrebam de ce stratul de ozon se subtiaza. Oricum nu sunt eu o mare ecologista, sincer nici nu ma privesc chestiile astea.
In general imi vad de treburile mele si incerc sa nu ies prea mult in evidenta, fata de celelalte pitipoance care se dau pe langa cei mai aratosi baieti din liceu. Daca baiatu’ ma place atunci sa vina el la mine. Intr-un timp eram atrasa foarte mult de un tip Robert, dar niciodata nu i-am spus adevarul pentru ca nu vroiam sa pic prost. Multi prieteni imi spun ca gresesc si ca s-ar putea sa pierd multe ocazii in viata si ca ar trebuii sa fiu si in aceste cazuri la fel de tupeista cum sunt zilnic. Dar daca idea mi s-a fixat in cap, acum nici macar cu un cleste nu o mai pot scoate.
-Antoniaaaaaaaa? Esti prezenta sau absenta?
-Amandoua. Prezenta cu trupul absenta cu gandul.
-Of.. Trebuie sa coboram, adica sa ne intoarcem la petrecere. O data vi si tu la tara si nu ne bagi in seama.
-Aveti dreptate, imi cer scuze. Sa mergem sa ne distram, atunci.
Sincera sa fiu, eu am venit in acest colt de lume numit “tara” ca sa imi pun ordine in ganduri si sa meditez la alegerea pe care mi-a dat-o mama de facut. Niciodata nu mi-ar fi trecut prin cap ca as ajunge la o petrecere fara ca parintii mei sa stie. Vorba aia “Cu cat sti mai putin cu atat te doare in minus”. Atat de aiurita sunt ca nici nu am observat cat de repede am coborat panta si am ajuns la destinatie.
-Va fost dor de mine?
-Cum sa nu. Un vin ceva? Sau vrei bauturi mai tari?
-Cred ca prefer ceva mai tare.
-Wiskey sau Garone?
-Amandoua. Din pacate nu pot alege. Nu am preferinte.
Prietenii mei au inceput sa rada, crezand ca nu ma tin bine, dar dupa cateva pahare ei vedeau triplu si eu ma tineam chiar foate bine.
Ritmurile muzicii de club se auzeau pana departe, dar noua nu ne pasa. Dansam fara sa ne gandim la altceva, decat la cat de bine ne simteam acum. Pana la urma conteaza ca uitam de tot si de toate si suntem in largul nostru. Facem glume si radeam neincetat. Ce n-as da sa prelungesc aceste clipe pana la o eternitate. Dar realitatea cruda si-a amintit de mine si peste cateva ore eram in patul bunicilor care nu avea nici macar o urma din nemaisfarsitele mele vise. Gandurile mele incep sa se risipeasca si intr-un final adorm.
Razele diminetii isi fac loc in viata mea din cauza mamei care imi spune sa ma imbrac ca trebuie sa plecam.
-Mama, e prea de dimineata, de ce sa plecam acum?
-Prea de dimineata????
-Da..Uitate la ceas…Este 18:30.
Raman uimita de cat arata ceasul telefonului meu dar incep sa rad prosteste. Cred ca am fost prea obosita de am dormit atat de mult. Dar spre surprinderea mea nu ma doare capul, desi am baut aseara foarte mult.
Ma imbrac intr-o pereche de blugi mai inchisi la culoare, un tricou mov care se asorteaza cu conversii mei si o geaca de piele neagra. Imi prind parul cu un cleste si las doua fire rebele de o parte si de alta a chipului, ca sa fie in concordanta cu bretonul.
Cobor jos si mananc micul dejun pe care mi la pregatit mama. Dupa ce termin imi salut bunicii si imi duc bagajele in masina.
Am hotarat ca de data asta sa stau in spate, poate poate o sa am nevoie sa ma intind. Bautura de aseara s-ar putea sa aibe efecte adverse la care doctorul nu m-ar putea ajuta.
Cand ajung in zona cu semnal, mesajele incep sa vina de la prietenii care nu au putut da de mine in timpul weekendului. M-am hotarat sa le raspund pe rand, ca doar nu aveam ce face.

Mih’ : Hei, Antonia, ce s-a intamplat cu tine de nu esti pe mess.?
Mih’ : Cand vezi mesajele suna-ma.
Mih’ : Luni la ce ora vi la scoala?
Mih’: Nui asa ca o sa vi cu mine la banchetul de sf de clasa a 9-a?
Mih’ : Te iubesc.
Anto : Pai am fost la bunici si nu am avut semnal. Acum nu pot sa te sun, sunt in masina, ma intorc acasa. Luni vin normal. Este si logic sa vin cu tine. Si eu te iubesc.

Doamne cate mesaje numai de la el. Cat ma bucur ca macar mai este cineva care tine la mine..

Andreea: Hei anto ce crezi ca ar fi bine sa fac sa il uit sau sa continui sa lupt? Sa fac ce imi zice inima sau ce imi dicteaza creierul? La urma urmei vreau doar sa il cunosc mai bine.
Anto : Eu intotdeauna fac ce imi spune inima, dar in cazul tau ar fi bine amandoua. Sa incerci sa il uiti dar sa il ai doar ca prieten.

Intotdeauna cand vorbesc cu Andreea ma simt mai bine. Nu conteaza subiectul, dar ea e steluta mea norocoasa. Oricat de trista as fi ea ma face sa zambesc. Intotdeauna va fi cea mai buna prietena a mea. Pentru ca ma intelege si o inteleg. Pentru ca a fost langa mine cand am avut nevoie de ea si pentru ca o sa o sustin neconditionat. Pentru ca ea este ea si eu sunt eu si totusi suntem una si aceeasi.
Sentimentele se amesteca si imi amintesc ca inca am o decizie de luat. Pana la urma am gastigat acel concurs si am ocazia sa plec in Japonia. Mama mi-a spus ca pot pleca, dar sunt foarte indecisa.
Pe de-o parte as pleca pentru ca Japonia este visul meu. De ceva timp traiesc pentru a pleca acolo sa cunosc necunoscutul. Si acum cand am ocazia as vrea sa dau inapoi. Pentru ca ma tin prietenii la care tin enorm de mult. Mihnea, Andreea, Raluca, Alina sunt doar cati-va. Stiu ca as putea sa tin legatura cu ei, dar ar fi o mare teroare sa stau atata timp fara sa ii vad. Si Mih’.. Ochii care nu se vad se uita.
Jumatate din mine vrea sa imi iau zborul si cealalta jumatate sa stau la locul meu. Sunt foarte derutata, confuza. Daca as pleca, nu stiu cum as rezista departe de toate locurile care ma caracterieaza aici in tara. Departe de prieteni. Departe de casa. Departe de iubire.. Cum le-as da vestea si cum ar suporta-o?
Daca as ramane, probabil m-as intreba cum ar fi fost viata mea atunci? Ce as fi cunoscut nou? Cati prieteni as avea? Unde as locui? Cum ar decurge visurile si planurile mele?
De ce atatea intrebari fara raspuns? De ce?
Psihic cred ca am murit.Dar cum se face ca tot merg? Dar nici asta nu ma mai fascineaza. Drumurile pe care merg au devenit o obișnuința. Zbor deasupra drumurilor pustii,cred ca nu mai tin minte unde apartineam Mi-e prea mare orgoliul sa tip,sa plang ,sa rog pe cineva sa ma scoata de aici.