Iubire la suprapreţ

[Teh]

Bună. Mulțumim tuturor pt. comentarii :).
Oh... Aly, pe Eric eu l-am creat. În sensul că eu i-am ales numele și eu i-am făcut trecutul, etc. xD nu e inspirat din povestea respectivă sau de altundeva ( nu am citit-o ).
Sper să continuați să citiți și să ne dați părerile voastre! Oricare ar fi alea, bune rele, sau orice ar fi, sunt apreciate. Și mă scuzați dacă nu o să mai apar pe aici o perioadă, dar am niște probleme, e și vacanța asta și nu o să pot intra =) cel puțin așa cred, așa ca să nu fiu dată dispărută.
Neith, ziceai ceva de un sărut? :)) o să afli D:

Lectură plăcută!

Capitolul ÅŸase

De ce este viaţa uneori nedreaptă? De ce , oricât ai lupta pentru a primi ceea ce întotdeauna ţi-ai dorit, niciodată nu ajungi să ai ceea ce ai vrut? Chiar dacă ţi se pare că tu eşti singurul care a depus efort, care merită de drept să aibă. Nu se întâmplă. Pentru că nu e nimic aşa cum vrei. E crud. E adevărat.
De mult nu mă mai gândesc la asemenea lucruri. Nu ştiu ce înseamnă cuvântul resemnare în practică. Nu vreau să caut . Am uitat. Am vrut să o fac. Aşa am putut merge mai departe. Şi de fapt, nu este aşa. Amintirile sunt încă vii. Am putut să le ţin în frâu. Şi acum o fac. Am trecut peste moartea părinţilor mei, am acceptat fiecare umilinţă, am luptat mereu. Am lucrat, am învăţat , m-am ridicat. Ciudat, pare atât de greu acum când reculeg aceste fapte din propria minte, atunci mi s-a părut mai uşor. Nu am uitat.
Sunt atâtea sentimente contradictorii în mine. Nu obişnuiam să fiu atât de instabil. Recunosc, singurul meu sprijin era Rose. Şi chiar dacă nu o să o spun în faţa nimănui, îmi lipseşte din toate punctele de vedere. Mi-e uşor să merg mai departe şi să fac aceleaşi lucruri pe care obişnuiam să le fac dintotdeauna. Pot zâmbi, pot râde, şi orice altceva ce mă duce la extreme. Însă, inima mea nu vrea să mai bată în acelaşi mod în care o făcea atunci când eram cu ea...
Nu ştiu de ce dar îmi e dor de acea perioadă.

Stăteam întins pe canapeaua din sufragerie, gândindu-mă la diferite lucruri. Televizorul era stins. Nu obişnuiam să îl ţin aprins dacă nu mă uitam cu atenţie, mi se părea o pierdere. Mai ales că eu trebuia să îmi plătesc singur cheltuielile. Asta era ironic. Ar fi fost atât de convenabil să mă nasc în puf şi să nu trebuiască să ridic un deget pentru ceva. Nici la limita exgerărilor, ci doar să fi avut un mod mai prielnic în care să cresc. Imposibil, l-aş displace acum, dacă ar fi să rămân cu amintirile pe care le am în prezent. Pot fi eu doar cu trecutul pe care îl am.
Am pus mâna pe telefon şi am format rapid un număr din memorie. Reţineam foarte uşor cifrele.
- Bună seara. Aş dori să vorbesc şi eu cu domnul Saenz dacă este posibil. Sunt Eric Eyed.
Tonul îmi era rece şi formal. Îl foloseam de fiecare dată în asemenea situaţii. Îmi era uşor să fiu politicos .
După ce am fost lăsat să aştept aproximativ o jumătate de minut, o voce groasă şi impunătoare se auzi în telefon. O recunoşteam şi m-am simţit uşurat doar atunci când am înţeles că îmi fusese luată în considerare cererea.
- Salut , Eyed, băiete. Cu ce ocazie primesc acest apel? Eşti destul de scump la vedere şi la auz. Uiţi repede de vechii prieteni, nu-i aşa?
A râs , de parcă ar fi spus o glumă pe care doar noi o ştiam. Omul acesta nu era strict, deşi aşa părea. Nu îmi scotea ochii pentru că nu îl mai căutasem de trei luni de zile; era modul lui de a mă anunţa că îi fusese dor de mine. Sau de abilităţile mele. Am chicotit şi am început să vorbesc.
- Într-adevăr, domnule Saenz. V-am sunat pentru a vă întreba dacă este posibil să mai primesc slujba aceea pe care am lăsat-o acum trei luni de zile? Am nevoie de ea.
Pe timp de vară nu îmi permiteam să lucrez în acelaşi loc. Era vacanţă şi nu prea mergeau afacerile acolo în acea perioadă, înţelesesem asta târziu. Şi era programul lejer acum, întotdeauna fusese. Trebuia să profit de fiecare ocazie pe care o prindeam. După ce mi-a ţinut o predică pe care doar el a ascultat-o, mi-a spus că mă va primi înapoi. Nu se lăsa văzut, dar îl aveam la mână. Avea nevoie de mine. Pentru un local ca al lui nu ar fi trebuit să fie aşa, dar având în vedere cine eram eu, lucrurile stăteau altfel. Atunci când lucram ca bar-man în clubul său, lucrurile mergeau pur şi simplu strună. Trebuia să fiu acolo în fiecare vineri, sâmbătă şi duminică. Câteodată mai prindeam şi în timpul săptămânii, dacă nu eram ocupat cu programul de la liceu. Şi în vacanţa de vară era convenabil să lucrezi acolo, dar nu erau aşa de mulţi clienţi. De parcă toată lumea ar pleca de tot în această perioadă şi ar uita de acel club. Nu mă deranja atâta vreme cât îmi primeam banii.
Am aruncat telefonul pe undeva şi am mers până la baie. Când m-am întors, am auzit iar obiectul micuţ sunând. Ştiam deja că este Bridget din cauza melodiei ce cânta, aşa că nu m-am grăbit să răspund.
Vocea ei era veselă.
- Am ajuns acasă ! Ce faci? Ai adormit?
Am vorbit două minute cu ea şi apoi i-am închis. Nu aveam chef de discuţiile lungi în seara asta. Oare când aveam? Era obositor să trebuiască să am grijă de toate. Nu , asta pentru că era vorba de blondă.
Un gând extravagant mi-a străfulgerat mintea şi m-a făcut să zâmbesc. Am luat cheile de la apartament, aruncându-le într-unul din buzunare şi am deschis repede uşa ieşind în hol. Plănuiam să merg la Nate acasă să văd ce face; şi să o tachinez puţin pe micuţa Rossie. Mi-era dor de ea.
Am regretat imediat asta. Când am ieşit în hol, ochii mei au primit o imagine pe care nu o doreau. Victor stătea aproape de Rose, sărutând-o. Se părea că erau foarte prinşi în acest gest. Hainele ei erau şifonate, se vedea că de abia se ridicase din pat. La fel şi părul. Iar el? Era atât de fericit că aş fi vrut să îi sparg mutra. Era urât ceea ce simţeam eu . Faptul că uram . Nu era corect. Nu eram un bun creştin; nu aveam regrete . Mă deranja. Nu suportam ideea ca roşcata mea să stea în braţele lui, să se iubească şi să zâmbească. Ochii ei străluceau. S-au desprins din îmbrăţişare şi Victor a plecat. S-a salutat într-un mod foarte intim, necunoscut mie şi de neînţeles. Am calculat fiecare posibilitate în minte, fiecare lucru ce ar fi putut să se întâmple , sau nu. Am ajuns la singura concluzie logică ce putea exista. El, acasă la ea. Pleca la o oră atât de târzie. Nu trebuia să fi savant pentru a înţelege. Am înghiţit în sec şi odată cu acest gest şi nervii mei. I-am închis, încercând să nu fiu condus de impulsivitate.
- A plecat micul tău cavaler în armură strălucitoare? A lăsat prinţesa singură; cât de trist. Ar trebui să îţi fie teamă; Răul e prin preajmă. Şi nu e deloc un cavaler. Ar trebui să îl chemi pe Făt – Frumos să te salveze. Un mic ţipăt o să rezolve totul.
Iubitul ei deja dispăruse , luând liftul. Probabil acum ajunsese jos, ieşea din clădire. Şi asta o calculase mintea mea. Eu mă apropiam de Roselyn cu paşi înceţi şi apăsaţi. Mă privea ciudat, tristă – cred. Şi totodată exista ceva acolo ce eu nu puteam înţelege. Nu cunoşteam; nu ştiam. Mă durea. Inima mea se zbătea neputincioasă în piept în timp ce mergeam. Căci îmi era frică să mă apropi şi ea să dispară, să o ating şi să se spargă. Părea fragilă, şi ca ceva interzis. Avusesem ocazia să nu mă despart de ea. Să fiu întotdeauna lângă aceasta. Ca o umbră . Un prieten. Un alt frate. Aş fi fost şi mai nefericit. O ştiu. Şi totuşi , mi-e dor de vremea când puteam să o ţin de mână....
Fără să îmi dau seama, deja mă aflam în faţa ei. Tremura, poate din cauza frigului.
- Eric, ce vrei?
A reuşit să zică pe un ton ridicat. Am zâmbit sarcastic.
- Ar trebui să îmi vorbeşti frumos. Orice mişcare te-ar putea răni. Nu ţi-e frică? Ar trebui.
A dat din cap în semn negativ şi s-a întors pentru a intra înapoi în apartament. Avea de gând să mă evite, să fugă de mine. De parcă eu eram un nimeni.
Pentru ea, exact asta eram.
Şi de ce nu puteam renunţa?
Incorect. Deja renunţasem.
Åži tot o iubeam. Pe dracu.
- Aşa îţi rezolvi problemele ? Ai de gând să mă eviţi? Să nu te uiţi la mine? Să nu mă înfrunţi; să taci de fiecare dată de parcă nu aş fi zis nimic? Frumos mod de a-ţi arăta compasiunea pentru mine. Ok, nu simţi nici măcar aşa ceva pentru mine. Ce eram noi? Prieteni, parcă... Cred că nu te-ai gândit şi la asta când am vorbit ultima dată pe bune. Nu? Nici nu mai contează.
Ce spuneam?
Am decis să nu fiu impulsiv. De regulă eram calm. Mă controlam, oricând, oriunde. Nu şi când era ea în preajmă. Chiar şi eu puteam deveni vulnerabil. Scotea tot din mine. Voiam să fiu cu ea. Alături de aceasta. Mă deranja că nu puteam şi explodam. Trebuia să vorbesc, indiferent de ceea ce ziceam.
- Despre ce vorbeÅŸti?
A început să ţipe. Da! Da ! Aceasta era Rose pe care o iubeam atât de mult. De fapt, cred că oricum ar fi fost eu ţineam prea mult la ea. Îmi dădea importanţă. Era iritată, observam din tonul ei ridicat, din vocea ei dulce , ce de această dată încerca să fie amară. Să arunce venin în toate părţile. Nu reuşea. Era atât de adorabilă. Inima mea a început să joace acel joc pe care îl cunoştea doar în vremea când ea era în preajmă. Corpul mi s-a încălzit într-o secundă. Am zâmbit perfid, în timp ce ea continua să vorbească.
- Vrei să spui că pentru tine nu a contat că am fost prieteni? Eric... Nu te înţeleg ! De ce? De ce a trebuit să se întâmple aşa? De ce te comporţi aşa cu mine? Nu cred că merit, indiferent de situaţie! Aşa a fost să fie, şi totuşi! Dai vina pe mine, de parcă eu aş fi singura care a greşit în toate lucrurile astea! Cine te-a făcut băiat rău, iar pe Victor rău? Lasă... Lasă-mă în pace!
De abia înţelegeam ce zicea. Eram pierdut în propriile mele decizii. A vrut să plece, să fugă iar de mine. Am prins-o de mână apropiind-o de mine. Mă privea confuză, iar eu nu puteam să îmi şterg zâmbetul. Am tras-o şi mai aproape, făcând paşi în faţă. O ţineam atât de strâns încât îi puteam controla trupul. Într-o clipită s-a aflat lipită de perete.
- Lasă-mă!
A repetat pe acelaşi ton ridicat şi irascibil. Reuşisem să o enervez. Şi asta îmi plăcea. Însă, nu era doar asta. Chipul ei îmi transmitea un soi de frică ciudată. Şi pielea ei reacţiona ciudat, ochii ei îmi trimteau scântei ciudate. Aş fi zis că era ură, dar odată ce analizam mai adânc, realizam că este spaimă. Îi era frică de mine... Poate.
Mi-am amintit iar de clipa în care o văzusem cu Victor, sărutându-se. Am înghiţit iar în sec, pentru a mă elibera de furie. Nu a mers. Acum o simţeam tot mai adânc. Voiam să îl fac să dispară de pe suprafaţa planetei. Era un ghimpi în coastă. Îmi stătea în cale, nu puteam să îl sufăr.
- A fost bine, corect ? Te-ai simţit extraordinar! A fost frumos, nu? Corect. Ştiu că aşa s-a întâmplat. Îl iubeşti, nu?
Se uita nedumerită la mine.
- Nu ÅŸtiu despre ce vorbeÅŸti!
A răspuns hotărâtă. Eu am râs ironic , nemaiputând să ţin în minte toate aceste sentimente. Îi ţineam mâinile în sus, în jurul trupului. Corpul meu era destul de aproape de al ei. Trebuia să mă aplec puţin pentru a avea faţa la acelaşi nivel cu al ei.
- Nu ÅŸtii? Am zis eu iritat. Despre Victor vorbesc. ÃŽl iubeÅŸti, nu?
Am repetat căci simţeam nevoia extraordinară de a mi se nega aceste vorbe. De a spune : nu ! Nu o fac! Nu vezi? Undeva... În adâncul meu , ştiam că asta nu se va întâmpla. E frumos să visezi.
- Da! Da! Şi da! O fac. Termină.. termină... Faci lucrurile prea grele pentru noi doi, Eric!
Şi a venit. Da , ca o lovitură grea . Una mortală. Mă înjunghiase, era atât de rău încât nu mai voiam să mă mişc. Durea. Şi ştiam că acesta era adevărul. Atunci? La ce mă aşteptasem? Credeam că văd câteva lacrimi născându-se în ochii ei... Erau din vina mea. Faţa ei era speriată. A închis ochii pentru câteva secunde mai lungi. De parcă îi era teamă să redeschidă pleoapele.
Ceva în interiorul meu s-a născut. Ba nu, a reînviat. Nu ştiu ce . M-am lăsat mai aproape de aceasta şi am eliberat-o din strânsoare. Braţele ei au căzut pe lângă trup, fragile şi fără prea multă vlagă. I-am prins faţa în mâini, ea încă nu era conştientă de ceea ce făcea. Pleoapele ei au început să se mişte, iar eu nu am mai aşteptat.
Mi-am zdrobit buzele de ale ei. Inima mea o luase razna. Nu aşa trebuia să fie. Dar , nu mai puteam suporta. Fiind aici , lângă mine. Prea aproape pentru a nu mă lăsa dus de val. Şi totuşi, cum puteam?
M-am desprins pentru o jumătate de secundă, a fost prea rapid pentru a face ceva. Închisesem deja ochii, pentru a uita de tot din jurul meu. Degetele mele îi mângâiau chipul involuntar. Limba mea îi cuprinsese gura. Buzele ei erau calde acum, împreunate cu ale mele. Una din mâinile mele s-a mişcat, cuprinzând un braţ de al ei. Degetele noastre s-au legat într-o strânsoare. M-am lipit şi mai tare de aceasta. Uitasem să respir. Tremura, şi simţeam că şi inima ei bate foarte tare. Nu mă mai gândeam la asta. O să mă urască, şi o să plătesc mai târziu. Dar nu mă pot opri.
Nici nu ştiu cât a trecut , căci nu mai aveam noţiunea timpului. Toată logica din mintea mea dispăruse, fiind spulberată şi înlocuită cu un labirint. Ordinea din capul meu se spulberase. Totul era împrăştiat şi în totală dezordine. Mă lăsasem purtat de emoţii.
Avea încă ochii închişi când m-am depărtat brusc. Nu ştiam ce să mai cred. O lacrimă i s-a scurs pe obraz, şi am înţeles acum. Tot era speriată, tot nu mă plăcea, o sărutasem cu forţa.
Am făcut câţiva paşi înapoi, desprinzându-mi mâna de a ei. Am zâmbit atunci când aceasta s-a uitat la mine. Dând din umeri, m-am decis să plec.
- Asta e ca să îi şterg gustul idiotului de Victor. Doar nu credeai că o să te las să trăieşti aşa uşor , Roselyn. Nu. Nu meriţi asta. Te-ai jucat cu mine, voluntar sau nu, şi acum simt că trebuie să plăteşti. O să mă visezi în noaptea asta, o ştiu. Şi probabil o să fie un coşmar. Asta sunt eu. Coşmarul tău.
M-am întors pentru a pleca. Tonul meu era rece, grav şi foarte indiferent. Poate aşa aveam să îi sparg încrederea în orice o ţinea departe de mine. Sau poate că aveam să o pierd pentru totdeauna... De fapt, aşa era de mult.
Mi-am întors chipul, pentru a o zări încă lângă perete. Nemişcată, şi cu ochi în lacrimi. Gura îi era întredeschisă. Buzele acelea fuseseră ale mele. Măcar pentru o singură dată. O să preţuiesc asta mereu. Chair dacă a fost un sărut cu forţa. Este al meu. Acum, am reuşit să şterg amprenta lui Victor. Nu mai era asupra ei. Pentru o noapte, atâta cer, să mă viseze. Să o domin , să nu mă poată scoate din minte . Chiar dacă este ură. Te rog, Doamne. Dacă Tu exişti cu adevărat; fă-o, măcar odată... Să se gândească doar la mine.
- Pun pariu că sărut mai bine decât prostul ăla de iubit pe care îl ai . Aşa-i?
Nu am aşteptat un răspuns. Am intrat în apartament, trântind uşa cu satisfacţie.
Telefonul mi-a căzut din buzunar, îl lăsasem deblocat. S-a rostogolit pe undeva şi o melodie a început să cânte.
Eu m-am lăsat pe vine, încercând să îl ridic. Nu am mai vrut. Nu am mai avut forţa. Mâinile mi le-am întins pe genunchi şi privirea mi-am lăsat-o în jos. A fost frumos, nu ? O singură atingere. Am cerut un sărut, nu l-am primit. Era o îtntrebare tacită, în străfundul meu. Nu l-am primit. L-am furat. L-am vrut. Trebuia să îl am. Nu va duce la mai multe lucruri? Nu ştiu. Nu mai pot. O singură seară, doar acum, o să sufăr în linişte fără regrete. Mi-am atins buzele şi am zâmbit. Versurile melodiei se auzeau tare şi clar în încăpere.

„ Ascult cum ploaia se întoarce în viaţa mea ,
Totul e-n umbră de când nu mai eşti în ea . . .
Sub norii care mă înconjoară ca un vis,
Te strig!
Oare m-ai auzit...?”*

Ridicându-mă , am luat telefonul şi am ieşit din „ redare muzică”. L-am aruncat pe undeva şi m-am trântit în patul din dormitorul meu.
Buzele îmi erau încă fierbinţi. Mi-am trecut limba peste ele şi un alt zâmbet şi-a făcut apariţia.
- Cred că eu nu o să mi te pot scoate din cap azi.... Nu-i aşa?
Am murmurat deşi eram conştient de faptul că nu mai era nimeni în cameră.

_
* Alb Negru - Amintiri