O trecem pe feminin

[Teh]

Mulțumesc tuturor pt. comentarii >:d< și tot restul.
Aș vrea să vă anunț că s-ar putea să nu pot intra în timpul vacanței și weekendului viitor și așa s/ar putea să nu mai postez până ce nu începe școala. Doar s-ar putea căci am acasă niște probleme cu internetul pe care nu cred că le voi rezolva curând. Asta ca să nu mă dați dispărută :)) . Merci again . I love you all .

Lectură plăcută!

Capitolul Patruzeci ÅŸi Trei

- Da, sunt în avion !
Am repetat pentru a treia oară. Mama a oftat.
- Mai are mult?
Era rândul meu să fac acelaşi gest ca al ei.
- Ai idee cât te taxează o convorbire în avion?
Am întrebat-o sarcastică şi a început să râdă. Mi-a zis „ pa” şi speram că e definitiv şi i-am închis. Mai aveam puţin şi ajungeam, în sfârşit ! Mă simţeam destul de bine şi nu aveam chef să îmi strice nimeni , şi evident nimic, dispoziţia. Mă bătusem cu Sonia şi o văzusem într-o stare deplorabilă. Desigur, nu mă refeream la partea în care a fost lovită de Mircea . Pentru asta, îl detestam. Aşa ceva, nu se face. Şi apoi, probabil că nici nu aveam să mai vorbim vreodată. Nu ştiu de ce a făcut asta şi nici nu mă interesează. Cât despre sora lui, nici ea nu e importantă pentru mine.
Mi-am lăsat capul pe spătar şi am închis ochii. Calm, aveam nevoie urgent de vacanţa asta. Cu tot stresul acumulat în ultima perioadă... Nu era corect ! Chiar deloc. Dar , ce puteam eu face?
Să fug după Daniel şi să îl aduc înapoi; sau, mai grav, să merg după el?
Exclus! Nici nu îmi mai doream să îl văd în momentul acesta. Drept dovadă, lăsasem medalionul de la el acasă. O vacanţă fără el! De ar fi uşor să îmi las şi mintea acasă....
Şi , ce dracu a fost cu Will de nu a venit să mă „ salveze” ? Adică, ştia exact ce voiam să fac şi mă aşteptam să îmi stea în cale. Chiar acum îmi dădeam seama de fiinţă îngrozitoare eram. Voiam totul pentru mine şi ca ceilalţi să se sacrifice pentru bunăstarea mea. Iar eu? Eu să nu dau nimic în schimb.
Åži asta nu era deloc corect.
Mă mai lăudam şi ca fiind o persoană foarte onestă şi fairplay, când de fapt nu păream deloc aşa.
O fi vina egoismului?
Probabil.
Însă, aceste gânduri pleacă atunci când aterizează avionul. Nu avusesem cine ştie ce bagaj aşa că mi se permisese să îl ţin cu mine. Ceea ce era destul de convenabil, uram să merg după bagaj şi toate cele.
Când am făcut contact cu lumina de afară, am zâmbit sincer. Fără ca măcar să îmi mai amintesc clar de problemele mele. Inima mea a bătut ceva mai tare. Asta însemna libertate. În vreun fel, probabil. Căci eu aşa aveam senzaţia în acest moment.
Mama m-a aşteptat exact acolo unde a promis. M-am bucurat de peisaj, era o ţară frumoasă, sau cel puţin aşa părea.
- Bună !
A strigat fericită şi m-a luat în braţe. Şi eu am pupat-o şi am salutat-o.
- Mi-a fost dor de tine !
A ţipat instantaneu. Eu am zâmbit şi am recunoscut că şi mie îmi fusese dor de aceasta. A vrut să îmi ia bagajul însă nu am lăsat-o.
- Mă descurc.
Uram să fiu tratată ca un copil mic. Adică, unele lucruri chiar le puteam face. Şi dacă nu , mă străduiam. În cele din urmă, eu trebuia să am grijă de mine şi nu altcineva. Viaţa te învaţă să te maturizezi, să creşti şi să ştii că ai responsabilităţi. Să zicem că începusem să descopăr unele lucruri.
Sau doar mă deranja ca alţii să îmi atingă lucrurile şi să îmi ia responsabilităţile.
Poate că da.
Am urcat într-o maşină şi aceasta a pornit. Se uita foarte frumos la mine însă, în acele trăsături, ascundea ceva anume. Vinovăţie, poate.
- Ce-i?
Am întrebat-o direct şi normal, aşteptând ca şi ea să fie sinceră.
A dat din umeri.
- Vreau să îţi prezint pe cineva când ajungem...
Am oftat.
- Nu te mai stresa atât, am discutat deja despre această chestie. Mamă, am şaptişpte ani – crezi că nu ştiu cu ce se papă toată treaba asta? Nu mă deranjează că ai un iubit.
Şi-a dat ochii peste cap şi chipul îi părea uşor îndurerat.
- Mai e ceva?
M-am văzut nevoită să spun.
- Da...
A recunoscut cu o oarecare teamă iar eu mă întrebam ce e cu atât de multă reţinere... Obişnuia să fie destul de deschisă atunci când discutam şi mai ales când era vorba de mine. Singura ei fiică, de subliniat acest lucru. Poate că se întâmplase ceva... Da, timpul în care nu am fost una cu alta îşi zicea cuvântul. Cât şi distanţa ce ne despărţea. Pe o parte îmi părea rău iar pe de alta mă simţeam ca ultimul om de pe pământ, căci nu mă durea acest lucru pe cât ar fi trebuit să o facă.
- Eu... Ştii, locul unde mergem acum – este locuinţa lui Max . Pentru că m-am... M-am cam mutat cu el şi.... Şi...
Vai, ce să zic !
Mamă, suntem în secolul 21, asta voiam să îi strig şi brusc m-a lovit ! Ce era asta? Cu tata făcusem nişte crize incredibile atunci când ne părăsise şi când am aflat că are o altă femeie, că nu mai era cu noi. Poate că vremea în care am stat cu Liliana şi cu el m-a făcut să realizez multe lucruri, nu ştiu exact care dar m-au făcut mai înţelegătoare. Sau nu îmi păsa aşa de mult de propria mea mamă ?
Nu !
Asta nu putea fi. Căci îmi fusese extrem de dor de aceasta. Nu? Da!
Åži atunci?
Nu ÅŸtiu...
Am dat din umeri şi am vrut să par uşor supărată, deşi nu mi-a reuşit şi am lăsat masca la o parte.
- Åži ce? Multe cupluri fac asta.
Acum ştiam că pot zice orice. Că ea era în aceaşi situaţie ca tati, şi acum nu mă mai deranja să zic că are o soţie şi că mă înţeleg destul de bine cu ea. Deşi, ştiam că şi ea ştie că el are pe altcineva.
- M-am obişnuit deja cu aşa ceva. Şi tata e cu Liliana şi totu’ e ok.
A zâmbit într-un fel ciudat şi m-am văzut nevoită să tac. Căci nu mai ştiam ce să zic. A tras pe dreapta şi am realizat că ajunsesem. Era o bloc destul de drăguţ.
- Stăm la etajul 8 !
A exclamat aceasta bucuroasă. Iar, a vrut să îmi ia bagajul dar nu am lăsat-o . Am scos limba la aceasta şi am spus acelaşi lucru : „ Mă descurc!”.
Din acea clădire am zărit un bărbat înalt, şi cu o construcţie oarecum masivă ( dar nu era gras ) , nu avea barbă doar un cioc şi avea un zâmbet destul de orbitor. Cred că avea vreo patruzeci de ani, sau mai mult? Nu mă pricepeam la asta. Deci, acela era Max.
Enfin, nimic interesant.
În spatele său am zărit un alt băiat, era şi el înalt şi avea un ten uşor măsliniu, la fel ca cel din faţa sa. Ochii lui erau negri, la fel ca şi părul. Purta o pereche de pantaloni scurţi largi şi un maieu ( ce îi scotea în evidenţă formele).
Uau şi ce bine arăta!
Cred că era noul tip de care mă îndrăgostisem ! Iamiiiii.
- El este Max!
A spus mama fericită şi eu am dat din cap.
- ÃŽmi pare bine.
Nu îmi venea să îi strâng mâna sau să îl îmbrăţişez. Nu îl cunoşteam. Şi acum a apărut un fel de furie, acesta putea să fie tata... Şi, să fi fost iar o familie fericită... Nu, Ela –scoate-ţi asta din cap. Sunt doar basme. Nu e vina acestui bărbat, mama l-a cunoscut ulterior. Şi tata oricum are pe cineva, care e foarte drăguţă şi simpatică şi eu ţin la ea. Of ! Ce dificil. Am zâmbit.
- Am auizt o grămadă despre tine , Ela !
A spus acesta dornic de discuţii şi a vrut să îmi ia lucrurile . Dar am protestat.
- Nu vă deranjaţi, domnule, mă descurc!
Mama a chicotit.
- Las-o, nu vrea de niciun chip să primească ajutor!
Mi-am dat ochii peste cap şi ne pregăteam să intrăm în clădire, când, Max a vorbit.
- Aa, Mirabela, să nu te aud cu „ domnule”. Asta mă face să mă simt chiar mai bătrân decât sunt. Chiar şi Chris îi zice pe nume Irinei.
A ce drăguţ, nu trebuie să mă forţez cu respectul ! Şi aşa ăla nu e punctul meu forte.
Stai, cine e Chris?!
Am înghiţit în sec şi am urmat-o pe mama. Am întâlnit iar privirea tipului cu ten măsliniu. Asemănare izbitoare.
Stai! Deci... Deci el era fiul lui Max? Presupun că aşa era.
Dar asta însemna că... EI bine, ce însemna asta?
M-a derutat complet. Eram puţin nervoasă pe toată situaţia aceasta . Mama putea să îmi zică şi mie, nu ? Adică, normal că ar fi putut. Şi poate că de aceea avea reţineri. De ce nu mă anunţase?
Oh , mulţumesc!
Măcar tata nu mai are alţi copii în afară de mine ! Adoptaţi, ai altcuiva, nu mă interesa. Am respirat adânc şi în lift nu am privit pe nimeni. M-am prefăcut îngândurată. Cred că a mers. Am intrat în apartament şi am fost plăcut surprinsă de acel decor. Era foarte primitor, culorile erau destul de drăguţe şi liniştitoare. Holul era destul de larg şi am văzut că este un apartament destul de spaţios.
- Hai să-ţi arăt camera ta.
Mi s-a adresat tipu’ pe care nu îl cunoşteam. M-am încruntat.
- Åži tu eÅŸti?
Hai, dacă nimeni nu mă prezenta, trebuia să aflu eu dacă acesta era Chris. 99% sigur, şi restul de 1% constă în plictiseala de a mă mai gândi la asta. Max a oftat.
- Scuze, ce maniere am. El este fiul meu, Jonathan.
WHAT?
Stai calm ! Nu , nu , nu ţipa. Nu exagera. NU fă vreo criză pe aici. Inima mea bătea foarte repede şi a trebuit să îmi reţin toate sentimentele ce se luptau în mine. Nu mă deranja că mama era cu cineva. Dar acest cineva mai avea şi copii. Cât de minunat... Dar... Stai puţin, trebuia să mă gândesc şi la celălalt... Adică şi mama avea doi ! Da... Şi totuşi, de ce nu mă lăsa senzaţia asta? Eram supărată, cred că asta era.
- ÃŽmi pare bine.
A trebuit să mint şi acesta mi-a zâmbit. Cred că şi el se forţa. Eh, e bine că nu eram singură.
- Åži mie, Mirabela.
Deci mama le vorbise despre mine, dar mie despre ei – niciodată. Frumos din partea ei. Nu a vrut să mă rănească, cel mai probabil, şi totuşi a reuşit să o facă. Rău de tot. Mai bine ar fi fost să fiu pregătită. De dragul ei, nu am zis nimic.
- Uaaaaaaaaa!
Am auzit un strigăt şi o voce subţire, oarecum dulce. Un copil a venit spre mine şi s-a uitat insistent apoi a început să exclame nu ştiu ce lucruri.
Gata, eram în stare de şoc.
- El e Christian.
A spus Jonathan şi eu am dat din cap. Cred că resemnată , sper că nu observaseră acest gest.
- Hei, puÅŸtiule.
Ce puteam să zic? Dacă aş fi ştiut , îi aduceam o acadea. Nu îmi plăceau mie prea tare copii dar făceam un efort. De data asta. Cred că avea în jur de şapte ani?!
- Tu eşti Ela, nu ? Eşti la fel de frumoasă cum a zis Irina. Ce bine că o să stai cu noi , o să fie aşa de tareeeeee!
Era destul de energic şi vorbăreţ . Nu m-am abţinut să nu chicotesc. A fost un gest spontan.
- Dap.
A fost singurul cuvânt pe care am putut să îl scot în acea clipită.
- Hei , băieţi. Lăsaţi-o şi pe Ela să respire. Hai, Jonathan du-o spre camera ei. Arată-i şi apartamentul, bine? Eu şi Irina mergem să facem nişte cumpărături. Crezi că te descurci cu ei?
Acum mi se adresa mie. Avea un ton destul de protectiv, ca să zic aşa. I-am admirat personalitatea în acest moment. Nu ştiu dacă se forţa sau nu să vorbească cu mine, dar mă trata pe acealşi ton pe care îi trata şi pe fii săi. M-a făcut să mă simt bine şi totodată rău, din cauza egoismului de care dădusem dovadă.
- Eu? O să fiu bine. Cred că o să fac o baie... Sau ceva... Mersi mult.
Nici nu ştiu pentru ce am mulţumit, dar acesta mi-a zâmbit.
- Sigur, dacă ai nevoie de ceva îi ceri lui Jona. Irina, hai odată!
Mama a apărut dintr-o altă încăpere şi am vorbit ceva cu ea câteva secunde , şi apoi, au zburat amândoi pe uşă. Acum îmi picase fisa, cum de vorbeau aceaşi limbă ca şi mine? Ah, îmi spusese mama că acesta era un cartier în care toată lumea vorbea aceaşi limbă. Mda, bună dimineaţa soare !
- Scuze pentru deranj.
I-am zis lui Jonathan când ne-am aflat singuri, Chris era acum în altă încăpere . Eu îmi pusesem bagajul pe pat, gata să despachetez. A dat din cap.
- Asta e situaţia, nu e vina ta.
Deci nici el nu mă voia aici. Fabulos.
- O să plec curând, nu-ţi face griji.
Mda chiar aş fi vrut să îi da una în cap. A râs.
- Nu am nimic cu tine, cu Irina m-am obişnuit şi e super. Dar mi-e greu să accept o persoană necunoscută . Adică, pe tine. Doar comportă-te frumos cu fratele meu, bine? El chiar te aştepta cu mult drag.
M-am încruntat şi am folosit vocea mea serioasă. Se părea că aşa trebuia să fiu de azi înainte. Nu fermecătoare, nu cu el. Acea atitudine conservatoare, probabil.
- Ei bine, să ştii că eu nu am ştiut de această situaţie. Nu aş fi acceptat, probabil, să vin astfel. Şi mama a ştiut asta. Nu am venit să vă distrug pacea, nu o să îţi stau în cale. Cum aştept ca nici tu să nu îmi stai. Cât despre cel mic, am şi eu o inimă – crede-mă.
Spunând asta i-am întors spatele şi s-a simţit să plece. Ciudat, nu îmi venea nici să plâng , nici să urlu. Însă, simţeam o apăsare ciudată în piept şi aş fi vrut să dispar de aici. Mă simţeam ca o intrusă. „ Locul tău nu e aici” striga o voce în capul meu. Am decis să nu o ascult. Credeam că o să am o vacanţă de o săptămână... Dar, de abia am ajuns şi vreau să plec şi de aici. Minunat. Aş fi vrut să o sun pe Bianca dar mi-am amintit că era plecată cu ai ei nu ştiu pe unde, aş fi deranjat-o. Pe Aura mi-a fost greu să o apelez, căci nu mergea. Cred că avea telefonul închis. Lasă, nu aveam nevoie să discut cu nimeni. Mi-am pus hainele în dulapul ce l-am avut la dispoziţie şi am decis să merg în căutarea băii. Chiar atunci, cineva a bătut la uşa mea.
- Intră.
Am zis sec şi acolo şi-a făcut apariţia un băieţel. Da, acelaşi micuţ. A zâmbit stângaci.
- J. zice să nu vin să te deranjez dar eu voiam să îţi dau ceva ...
Am chicotit şi am mers spre el pentru a-i ciufuli părul. Nu era genul de copil pe care să îl urăsc. Cred.
- Nu îţi fă probleme , puştiule. Nu mă deranjezi.
Mi-a întins o floare foarte drăguţă. Nu ştiu ce era, însă culoarea sa era mov şi mirosea îngrozitor de mine.
- Vai, mulţumesc!
Am exclamat fericită. Şi eu am fost uimită. Cred că pentru prima dată mă simţeam bine venit în acest loc. Am pus floarea primită pe masă şi m-am întors să îl pup pe obrăjori. Nu a suportat. Mai căpătasem puţin din senzaţia aia uşor fericită şi liniştită. Şi inima mea bătea puţin mai tare datorită acestei surprize.
- Deci , nu mai eşti supărată, nu?
Ce drăguţ! Cineva chiar a observat cum mă simt.
- Nup, nup. Sunt foarte veselă acum. Da? Asta pentru că mi-ai adus tu floarea!
Găseam foarte uşor să stau cu el şi să îi vorbesc. Puteam să fiu sinceră fără să îmi fie teamă de interpretări şi de alte lucruri. M-am simţit bine şi când l-am văzut zâmbind foarte vesel.
- Ce bine. Mereu am vrut o soră dar ....
S-a întristat brusc şi eu nu am ştiut ce să zic. Presupun că şi pe el îl durea despărţirea părinţilor lui. Ciudat, nu de regulă stăteau la mamă? Trebuia să fiu mai delicată. L-am mângâiat pe cap şi l-am mai pupat odată pe obraz.
- Acum ai !
Mă simţeam ca un copil de 5 ani când am zis asta. Cred că aveam o expresie stupidă pe chip, dar asta l-a încântat pe fiul lui Max.
După aceasta am făcut o baie şi m-am schimbat în nişte haine mai comode. Chiar mi-am prins părul, pentru a mă simţi lejer. Când am ieşit de acolo ( şi am lăsat totul în ordine în încăpere, adică –eram , totuşi, un musafir ) i-am găsit pe toţi patru în bucătărie. Pregăteau de mâncare. De fapt, era gata.
- Oh, scuze că nu am ajutat. Nu m-a anunţat nimeni.
Am zis repede pentru a-mi fi iertat gestul. Mă simţeam iar marginalizată, dată pe dinafară. Adică.... Nu ştiu cum era asta, dar mi-ar fi plăcut să fi fost şi eu acolo când pregătiseră masa. Când intrasem în cameră, erau toţi acolo adunaţi şi vorbeau, râdeau – se simţeau atât de bine. Iar mie îmi venea să îmi trag palme căci venisem să le invadez spaţiu. O intrusă, asta eram.
Cât de urât !
Åži ea era mama mea...
Dar, asta era viaţa. Presupun...
- E vina lu’ Chris, a spus Max foarte energic în timp ce aşeza nişte farfuri pe masă. Mama a râs.
- Aşa e, aşa e. El a zis să te răsfăţăm.
Am decis să nu mă uit la expresia feţei lui Jonathan, ştiam că îmi transmitea ură. M-am conformat să îl privesc pe cel mic , care, mai să îi vină să plângă de teamă că eu m-am supărat. Chiar am râs sincer.
- El se gândeşte la toate, nu?
Şi-a arătat dinţii, văzând că nu mă deranjase.
- E foarte încântat că eşti aici. Cu toţii suntem.
A adăugat concubinul mamei mele. Vai, ce urât suna cuvântul acesta! Însă, asta era situaţia. M-au pus să mă aşez pe un anumit scaun , acum stăteam faţă în faţă cu tipul care nu mă suporta. Adică, sentimentul era reciproc. Frăţiorul lui a ţinut morţiş să se aşeze lângă mine şi nimeni nu a protestat.
A fost o masă încordată şi totodată armonioasă. Atunci când nu aveam de a face cu aura lui J. care părea să ucidă pe oricine în clipa următoare.
Îl deranja foarte tare că eram aici.
Nu puteam să fac nimic să îi ameliorez durerea.
Şi pe dracu dacă voaim. Să sufere şi ce-o vrea. Eu eram în aceaşi situaţie. Viaţa lui, dacă nu îi convine – n-are decât să înghite.

Oare ce făceau ceilalţi? M-a apucat un dor ciudat prietenii mei...