Robro & Suzana

[bastard_in_love]

1


I-am vazut pe toti cinci parasind scoala impreuna… eu mergeam pe cealalta parte a drumului, singura. Incercam sa-mi suprim durerea de a imi vedea cu proprii ochi temerile adeverindu-se. Am sperat doar sa nu-mi pierd si ultimii prieteni. Sa vizualizezi cum ramai pur si simplu pe langa. Nu e numai dureros, e si injositor! Ametiti care nu-si gasesc drumul. Si de ce ma rog sa-mi pese mie de ceea ce patesc ei? Sunt pur si simplu niste figuri care au aparut la un moment dat si care o sa dispara in curand... foarte curand. Si liceul ma asteapta! Da…
Nu o sa le mai vad fetele de ipocriti, nu o sa mai respir aerul pe care-l infecteaza ei cu veninul acela care da pe-afara, nu o sa le mai aud fiecare durere, nemultumire si fericire pe care le striga mereu cu voce tare, nu, nu, nu.
Si, da, o sa intalnesc oameni care isi vad de treaba, care nu improasca peste tot in jurul lor cu venin si care nu distrug tot ce au in jurul lor cu ignoranta si nepasare. Inca putin…foarte putin.

2

-Werter, ich bin erwachsen, ich bin einer der besten Soldaten. Ich kann allein auf mir aufpassen. Bill ersetzt du nicht, hast verstanden?
-Aber, mein Herr, bitte horen Sie mir nur zwei Minute zu. Es ist gefahrlich. Was werden alle sagen wenn…?
-WERTER! Genug jetzt. Verstehst du mir einfach nicht? Ich lieb’ ihn, auch wenn er gestorben ist. Ich lieb’ ihn. Jetzt bittest du mich um etwas das ich nie ackzeptieren werde. Nicht weil ich es nicht will. Ich habe ihm geschworen! Nie… nie werde ich ihn verwechseln. NIE!
Werter s-a asezat extenuat pe scaunul de la biroul sau, stergandu-si broboanele de sudoare de pe frunte. Vestea mortii lui Bill Zimmerhoff a zguduit din temelii multi oameni importanti, dar pe Robro il distrusese de-a dreptul. Directorul inca nu putea intelege pasiunea celui mai bun luptator si strateg al lor pentru un nimeni care i-a pazit spatele cu umilinta ani de-a randul, dar nu asta il preocupa acum. Avea doua probleme mari.
Prima: daca el murea in lupta, cea mai mare companie secreta avea sa suporte o criza majora, iar a doua, ce ar fi spus intregul stat german, daca ar fi aflat ca secretarul de stat ar suferi ca un caine pentru… un barbat!
Situatia era alarmanta si mass-media si-ar baga nasul cu prima ocazie daca Robro ar pleca de unul singur “la plimbare” in afara imensului sediu al ATOPO.
Compania isi avea „coada” bagata in toate institutiile din Germania si in marea parte a institutiilor importante din lume. Robro a condus toate actiunile importante... contractare, cercetare, proiectare...
Cum putea sa il lase sa-si asume un asemenea risc din penibilul sentiment de iubire pentru un nimic de scut? Simtea cum furia crestea inlauntrul lui, cui sa i se adreseze? Ce sa faca?

3

Telefonul? La ora asta? Dar e deja 10 noaptea. Cine poate...?
Numar ascuns.
Suna in prostie, asa ca am apasat de tasta verde si am asteptat ca vreun farseur sa raspunda. In mod ciudat mi s-a spus doar sa deschid geamul. Ce gluma era asta?
M-am uitat o vreme la sticla transparenta, doar intuneric si cateva lumini de la vecini mai licareau ocazional. M-am hotarat sa ignor apelul si sa ma trantesc pe pat.
Inainte sa apuc sa ma asez, un zgomot surd m-a speriat. Nu mi-am dat seama pana acum, dar aveam urechile ciulite si eram parca pregatita de un atac in forta cu bombe si mitraliere… probabil ca fusese doar imaginatia mea.
Am lasat lumina aprinsa si m-am apropiat de geam. Cand m-am uitat afara as fi strigat, dar ramasesem pur si simplu nemiscata. Era o silueta intunecata, iar ochii aceia imi dadeau fiori. Aveau o nuanta de albastru intens, hipnotic, de-a deptul superba, totusi in situatia de fata imi inspira teama. Albastrul acela era o culoare inselatoare. Asa am crezut mereu.
Mi-a facut semn spre maner si, inspaimantata fiind, am deschis fereastra. Inainte sa-mi dau seama, a sarit in interiorul camerei mele si a inchis din nou fereastra. Acum chiar ca tremuram. Era imbracat in negru, avea parul negru, pantofi negri, iar ochii aceia albastri straluceau mai mult decat ucigator de la o distanta atat de mica. M-am dat doi pasi in spate, incercand sa-mi pastrez echilibrul, iar el nu s-a miscat, sadismul de a ma vedea murind de frica o fi fost ceva de care se bucura mult prea tare, savura fiecare moment din plin.
-Unglaublich… Bill ersetzt von dir! Lacherlich.
Il priveam nedumerita. Cine era Bill? Si de ce vorbea in germana?
-Esti neamt?
A ezitat o clipa, apoi a reluat in romana.
-Vrei sa spui ca nu stii cine sunt?
-Eu? Dar tu ai intrat la mine in camera si ai inceput sa-mi vorbesti in germana despre acest Bill. Cine esti si ce vrei de la mine?
Din secunda in care-i auzisem glasul am prins curaj. Nu stiam de ce, dar pur si simplu nu ma simteam in pericol.
-Nu te-a angajat Werter ca sa-mi porti de grija?
-Sa ma angajeze? Am cinsprezece ani, pentru numele lui Dumnezeu!
-Deci nu esti ninja?
Intrebarea era absurda. Cum sa fiu ninja “angajata” din moment ce eram inca minora?
-Nu… adica, am centura maro la karate, practic de cand aveam 5 ani. Dar nu are sens oricum. Nu inlocuiesc pe nimeni, voiam doar sa dorm ca tot omul.
-O sa dormi… curand.
Brusc, teama revenise, mult mai puternica decat inainte. Si-a dus mana la brau si a scos un cutit gros si ascutit, indreptandu-l catre gatul meu. Am incercat sa raman calma. Desi credeam ca tremur, se pare ca nu ma miscam. Aveam respiratia regulata, desi ar fi trebuit sa accelereze. Acum cred ca motivul calmului meu era mana lui, care-mi strangea cu putere gatul. Simpla lui atingere avea, asa cum are si acum, un efect puternic asupra mea. Sangele meu curgea in acelasi ritm ca al lui. Auzeam inima batandu-mi *poc-poc-poc*.
-Nu te inteleg. De ce nu fugi? De ce nu chemi intaririle? Chiar te resemnezi cu teama in fata mortii?
Nu i-am raspuns la inceput. Dupa cateva secunde in care am reusit sa-mi inghit nodul din gat, am deschis gura si am soptit mai degraba, pentru ca murmurul acela nu se putea numi vorbit.
-Nu stiu pe cine sa chem. Ce intariri? Si de ce vrei sa ma omori?
-Daca vei coopera si-mi vei spune unde sunt restul, poate termin repede si scapi cu viata, avand in vedere ca esti inca un copil.
-Iti multumesc din toata inima pentru bunavointa, dar pe cuvantul meu daca inteleg despre ce vorbesti. NU am intariri. NU exista restul. Aici suntem doar noi doi si-ti pot dovedi asta. Cauta unde vrei! Nu o sa gasesti nimic.
Am debutat cu o oarecare ironie, apoi am incercat sa devin serioasa, convingatoare poate. Insa parca vorbeam turceste. Se uita la mine si continua sa ma ameninte cu acelasi cutit. Eram de-a dreptul nebuna, pentru ca mi se risipise total frica.
Atunci mi-am dat seama ca se uita insistent in ochii mei. Parea sa fie dus in alta lume.
Am profitat de ocazie si i-am lovit mana, rasucindu-ma si luand lozitia de aparare. El nu a reactionat tocmai rapid, insa in mod sigur nu-si facea prea multe griji in legatura cu ceea ce i-as fi putut face eu, chiar daca era dezarmat si un pic luat prin surprindere.

4
Cei doi se uitau unii in ochi celuilalt. Niciunul nu se misca. Suzana il privea cu ochii ei mari si caprui. Avea maxilarele incordate si pumnii inclestati, unul intins si unul langa piept.
Te rog ca de azi inainte sa-mi spui sensei. Aceasta este o pozitie pe care va trebui sa o tii minte mereu. Nu e folositoare doar la orele de curs, iti poate fi de folos si in viata de zi cu zi.
Cata dreptate avusese profesorul ei. Intradevar, acum ii era folositoare nu numai pentru lupra, ci si pentru surprinderea adversarului. La urma urmei, nu oricine reactioneaza asa cand este atacat de un strain inarmat.
-Tu ai inteles ca asa practic m-ai provocat la lupta?
Suzana s-a albit la fata. Asta omisese profesorul sa-i spuna.
-Am facut… ce?!
Fata era mai degraba scandalizata decat infricosata. Oponentul ei a ranjit si i s-a adresat pe un ton care trada amuzament.
-Miscarea asta… centura maro si nici macar atata lucru n-ai invatat? Ei bine, nu stiu ce fel de lupta practica antrenorul tau, insa cu siguranta este unul dintre cei mai prosti profesori de care am auzit.
-Probabil ca nu stiu ce inseamna sa provoci pe cineva la lupta, dar nu ma subestima. Cunosc tehnica asta. Am de-a face cu ea in fiecare zi. Nu sunt chiar atat de inofensiva incat sa nu cunosc tactica asta. Daca incerci sa ma enervezi, renunta! Nu ma cunosti inca destul de bine, iar eu nu-s atat de proasta incat sa te las sa ma cunosti.
Robro a sesizat hotararea si mandria din glasul fetei si a zambit in sinea lui. Nu era chiar atat de nepriceputa pustoaica, dar in niciun caz nu intelegea de ce ar fi incercat s-o faca Werter pe ea noul scut.
-Esti sireata si destul de agila, trebuie sa recunosc, dar nu destul. Mai bine iti vedeai de papusile Barbie, ajungeai mai bine!
-Nu cred ca viata mea te priveste, avand in vedere ca ai dat buzna aici si ai incercat sa ma omori, fara macar ca eu sa te mai fi intalnit vreodata. Nu inteleg... de ce nu vrei sa ma crezi ca nu ti-am facut nimic?!
Atunci, Robro a tasnit catre ea, s-a rotit si a incercat sa o loveasca cu piciorul pe la spate. Fata nu a reactionat, nu a avut timp. El a incercat sa micsoreze viteza pentru a-i acorda timpul de care avea nevoie ca sa contraatace, dar ea nu s-a miscat.
Ideea lui fusese sa-i verifice instinctele. Un om care nu s-ar fi luptat niciodata in viata lui cu un adversar real nu avea sa riposteze, si asa a fost. Iar el stia prea bine ca Werter nu ar fi fost destul de nesabuit incat sa angajeze un copil, si pe deasupra sa fie un copil care nu stie sa se lupte.
Robro a ramas cu piciorul suspendat undeva la nivelul umerilor Suzanei, care dupa cateva secunde bune abia, s-a intors si i-a parat usor piciorul, schitand o miscare de aparare.
-Presupun ca am actionat cu intarziere. Ti-am spus ca-mi lipseste experienta care se dobandeste numai prin practica.
Acum putea lua in calcul posibilitatea ca lipsa reactiei sa fie intentionata, dar forta de a-ti stapani impulsurile si reflexele conditionate se dobandeste cu mult exercitiu. Daca avea 15 ani, sansa ca ea sa fi reusit sa acumuleze atata experienta era imposibil de luat in calcul.
Daca mintise si avea mai mult, varsta nu putea fi mai inaintata de aproximativ 18-19 ani in cel mai rau caz. Nici asa nu ar fi avut destula experienta, iar Werter nu ar fi incredintat o astfel de sarcina unui incepator.
Lasand acestea la o parte, viata ei a fost deja de doua ori in pericol si, implicit, el a lasat garda jos tot de doua ori daca lua in calcul posibilitatea unor soldati ascunsi pe undeva. Ca urmare, Robro era sigur ca o daduse-n bara de aceasta data. Dar ce legatura avea aceasta fetita cu ATOPO? La urma urmei ea era doar un copil. De ce a gasit informatii in computerul lui Warner cum ca el ar fi luat de mai multe ori legatura cu cei care locuiau acolo? Doar fata locuia cu bunicii ei, iar ei erau prea batrani ca sa fie obiectivul…sau mai era cineva acolo?
-Daca intr-adevar nu ai nicio legatura cu ei imi pare sincer rau. Probabil ca m-au condus pe o pista falsa.
-Umm…nu pot sa-ti spun ca nu face nimic, pentru ca ar fi o minciuna cam deplasata, dar te iert.
Fata a afisat un zambet angelic, fermecator… Oare intr-adevar gresise locul? Oricum ii era greu sa creada ca fata aceea putea minti. Era prea inocenta, prea pura.
Deodata, un scartait le-a perturbat conversatia. Robro a devenit brusc foarte incordat. Casa nu parea veche. Dupa cum s-a auzit era clar ca cineva amortizase sunetul, deci nu dorea sa fie descoperit. Ei vorbisera incet, deci probabil nu ii auzise inca.
Fata i-a observat brusca schimbare de stare si a inteles ca nu era de bine.
-Ce ai patit? I-a soptit abia auzit la ureche.
-E grav, vino incoace. Trebuie sa plec, altfel…
-Dar daca pleci or sa te urmareasca. Am o idee, vino.
L-a tras in cea mai mare liniste pana in baie, unde a dat drumul la apa si l-a bagat in cada de baie, apoi a intrat si ea, incuind si usa.
-Acum ce? O sa-mi torni apa-n cap si o sa zici ca-s catelul tau de companie?
Fata a zambit, nevrand sa scoata vreun sunet iesit din comun, apoi s-a bagat sub dus si s-a udat din cap pana-n picioare.
I-a facut semn sa taca din gura si sa se intoarca, observand expresia de pe fata lui. Cand a luat doua prosoape in mana, Robro a inteles si a tras perdeaua, intorcandu-se catre perete.
Fata s-a dezbracat, apoi a asteptat pana cand un ciocanit puternic la usa camerei ei s-a facut auzit. Si-a pus halatul pe ea, prosopul in cap, iar cand un *click* i-a dat de veste ca manerul usii ei a fost spart, a luat telefonul din pantaloni si a format un numar fara sa apeleze.
Deschizand usa de la baie, a scos capul afara si a tipat cat a putut de tare. In acele momente era fericita ca statea destul de departe de restul vecinilor ei.
Trei oameni, imbracati tot in negru, s-au intors si au afisat niste expresii ciudate, de uimire si furie totodata.
-Nuuuu!!! Sun la politie!
A incercat sa para cat mai naturala si se pare ca a reusit.
Unul dintre ei a scos o statie de emisie-receptie si i s-a adresat directorului.
-Domnule director, aici nu e decat o fata speriata. Ce facem?
-Netotilor! E a treia seara la rand cand va inselati! Nu stiti sa puneti un amarat de cip? Retrageti-va imediat si asigurati-va ca fata nu o sa-si mai aminteasca nimic. Nu vreau probleme.
Fata a facut ochii cat cepele si a incercat sa alerge pe scari in jos. Tactica destul de des intalnita in randul tinerilor speriati de moarte. Unul dintre soldati a prins-o de mijloc si a scos o seringa din buzunar. Fata a icnit si a ingaimat:
-Nu, va rog!
-Stai calma, o sa lesini doar si maine o sa fi putin ametita.
-Eu… nu! Nu seringi, va rog, lasati-ma pe mine.
Soldatul a privit-o sceptic.
-Am o problema cu ele... daca nu sunt administrate cu grija am reactii ciudate. Inca de la cinci ani patesc asa. Va rog!
A incercat pana si sa planga, iar spre propria ei uimire, chiar a reusit.
A primit seringa. Cu bucata de vata care i-a fost oferita, si-a curatat pielea, apoi a infipt acul in mana, a apasat pe tija, iar pistonul i-a pompat incet substanta in corp. S-a chircit, astfel incat soldatul sa nu observe ca aceasta a scos seringa si a varsat mai mult de jumatate din substanta pe jos, apoi a strigat si s-a prefacut ca si-a scos acul din piele.
Pe seringa scria “morfina”. Probabil schimbasera compozitia, astfel incat ea sa nu-si mai aminteasca nimic a doua zi, dar efectele ar fi trebuit sa fie aceleasi ca ale morfinei. Asta insemna ca trebuie sa se prefaca ametita, ameteala pe care o si simtea, relativ. A incercat sa-si schimbe putin ritmul in care respire, apoi dupa aproximativ un minut, s-a prabusit la pamant incercand sa para lesinata.
Soldatii au urcat, au privit atent in camera ei, apoi au plecat, fericiti ca nu lasasera nimic in urma, in afara de o fata pe care o mutasera pe canapea.
Dupa cateva minute, aceasta s-a ridicat in capul oaselor si a constatat ca Robro statea rezemat de un perete.
Fata se simtea putin ametita, probabil din cauza cantitatii de morfina pe care apucase sa si-o injecteze.


Nu ai 40 de randuri.

Edit: am modificat.

[bastard_in_love]

5
Cei doi se uitau unii in ochi celuilalt. Niciunul nu se misca. Suzana il privea cu ochii ei mari si caprui. Avea maxilarele incordate si pumnii inclestati, unul intins si unul langa piept.
Te rog ca de azi inainte sa-mi spui sensei. Aceasta este o pozitie pe care va trebui sa o tii minte mereu. Nu e folositoare doar la orele de curs, iti poate fi de folos si in viata de zi cu zi.
Cata dreptate avusese profesorul ei. Intradevar, acum ii era folositoare nu numai pentru lupra, ci si pentru surprinderea adversarului. La urma urmei, nu oricine reactioneaza asa cand este atacat de un strain inarmat.
-Tu ai inteles ca asa practic m-ai provocat la lupta?
Suzana s-a albit la fata. Asta omisese profesorul sa-i spuna.
-Am facut… ce?!
Fata era mai degraba scandalizata decat infricosata. Oponentul ei a ranjit si i s-a adresat pe un ton care trada amuzament.
-Miscarea asta… centura maro si nici macar atata lucru n-ai invatat? Ei bine, nu stiu ce fel de lupta practica antrenorul tau, insa cu siguranta este unul dintre cei mai prosti profesori de care am auzit.
-Probabil ca nu stiu ce inseamna sa provoci pe cineva la lupta, dar nu ma subestima. Cunosc tehnica asta. Am de-a face cu ea in fiecare zi. Nu sunt chiar atat de inofensiva incat sa nu cunosc tactica asta. Daca incerci sa ma enervezi, renunta! Nu ma cunosti inca destul de bine, iar eu nu-s atat de proasta incat sa te las sa ma cunosti.
Robro a sesizat hotararea si mandria din glasul fetei si a zambit in sinea lui. Nu era chiar atat de nepriceputa pustoaica, dar in niciun caz nu intelegea de ce ar fi incercat s-o faca Werter pe ea noul scut.
-Esti sireata si destul de agila, trebuie sa recunosc, dar nu destul. Mai bine iti vedeai de papusile Barbie, ajungeai mai bine!
-Nu cred ca viata mea te priveste, avand in vedere ca ai dat buzna aici si ai incercat sa ma omori, fara macar ca eu sa te mai fi intalnit vreodata. Nu inteleg... de ce nu vrei sa ma crezi ca nu ti-am facut nimic?!
Atunci, Robro a tasnit catre ea, s-a rotit si a incercat sa o loveasca cu piciorul pe la spate. Fata nu a reactionat, nu a avut timp. El a incercat sa micsoreze viteza pentru a-i acorda timpul de care avea nevoie ca sa contraatace, dar ea nu s-a miscat.
Ideea lui fusese sa-i verifice instinctele. Un om care nu s-ar fi luptat niciodata in viata lui cu un adversar real nu avea sa riposteze, si asa a fost. Iar el stia prea bine ca Werter nu ar fi fost destul de nesabuit incat sa angajeze un copil, si pe deasupra sa fie un copil care nu stie sa se lupte.
Robro a ramas cu piciorul suspendat undeva la nivelul umerilor Suzanei, care dupa cateva secunde bune abia, s-a intors si i-a parat usor piciorul, schitand o miscare de aparare.
-Presupun ca am actionat cu intarziere. Ti-am spus ca-mi lipseste experienta care se dobandeste numai prin practica.
Acum putea lua in calcul posibilitatea ca lipsa reactiei sa fie intentionata, dar forta de a-ti stapani impulsurile si reflexele conditionate se dobandeste cu mult exercitiu. Daca avea 15 ani, sansa ca ea sa fi reusit sa acumuleze atata experienta era imposibil de luat in calcul.
Daca mintise si avea mai mult, varsta nu putea fi mai inaintata de aproximativ 18-19 ani in cel mai rau caz. Nici asa nu ar fi avut destula experienta, iar Werter nu ar fi incredintat o astfel de sarcina unui incepator.
Lasand acestea la o parte, viata ei a fost deja de doua ori in pericol si, implicit, el a lasat garda jos tot de doua ori daca lua in calcul posibilitatea unor soldati ascunsi pe undeva. Ca urmare, Robro era sigur ca o daduse-n bara de aceasta data. Dar ce legatura avea aceasta fetita cu ATOPO? La urma urmei ea era doar un copil. De ce a gasit informatii in computerul lui Warner cum ca el ar fi luat de mai multe ori legatura cu cei care locuiau acolo? Doar fata locuia cu bunicii ei, iar ei erau prea batrani ca sa fie obiectivul…sau mai era cineva acolo?
-Daca intr-adevar nu ai nicio legatura cu ei imi pare sincer rau. Probabil ca m-au condus pe o pista falsa.
-Umm…nu pot sa-ti spun ca nu face nimic, pentru ca ar fi o minciuna cam deplasata, dar te iert.
Fata a afisat un zambet angelic, fermecator… Oare intr-adevar gresise locul? Oricum ii era greu sa creada ca fata aceea putea minti. Era prea inocenta, prea pura.
Deodata, un scartait le-a perturbat conversatia. Robro a devenit brusc foarte incordat. Casa nu parea veche. Dupa cum s-a auzit era clar ca cineva amortizase sunetul, deci nu dorea sa fie descoperit. Ei vorbisera incet, deci probabil nu ii auzise inca.
Fata i-a observat brusca schimbare de stare si a inteles ca nu era de bine.
-Ce ai patit? I-a soptit abia auzit la ureche.
-E grav, vino incoace. Trebuie sa plec, altfel…
-Dar daca pleci or sa te urmareasca. Am o idee, vino.
L-a tras in cea mai mare liniste pana in baie, unde a dat drumul la apa si l-a bagat in cada de baie, apoi a intrat si ea, incuind si usa.
-Acum ce? O sa-mi torni apa-n cap si o sa zici ca-s catelul tau de companie?
Fata a zambit, nevrand sa scoata vreun sunet iesit din comun, apoi s-a bagat sub dus si s-a udat din cap pana-n picioare.
I-a facut semn sa taca din gura si sa se intoarca, observand expresia de pe fata lui. Cand a luat doua prosoape in mana, Robro a inteles si a tras perdeaua, intorcandu-se catre perete.
Fata s-a dezbracat, apoi a asteptat pana cand un ciocanit puternic la usa camerei ei s-a facut auzit. Si-a pus halatul pe ea, prosopul in cap, iar cand un *click* i-a dat de veste ca manerul usii ei a fost spart, a luat telefonul din pantaloni si a format un numar fara sa apeleze.
Deschizand usa de la baie, a scos capul afara si a tipat cat a putut de tare. In acele momente era fericita ca statea destul de departe de restul vecinilor ei.
Trei oameni, imbracati tot in negru, s-au intors si au afisat niste expresii ciudate, de uimire si furie totodata.
-Nuuuu!!! Sun la politie!
A incercat sa para cat mai naturala si se pare ca a reusit.
Unul dintre ei a scos o statie de emisie-receptie si i s-a adresat directorului.
-Domnule director, aici nu e decat o fata speriata. Ce facem?
-Netotilor! E a treia seara la rand cand va inselati! Nu stiti sa puneti un amarat de cip? Retrageti-va imediat si asigurati-va ca fata nu o sa-si mai aminteasca nimic. Nu vreau probleme.
Fata a facut ochii cat cepele si a incercat sa alerge pe scari in jos. Tactica destul de des intalnita in randul tinerilor speriati de moarte. Unul dintre soldati a prins-o de mijloc si a scos o seringa din buzunar. Fata a icnit si a ingaimat:
-Nu, va rog!
-Stai calma, o sa lesini doar si maine o sa fi putin ametita.
-Eu… nu! Nu seringi, va rog, lasati-ma pe mine.
Soldatul a privit-o sceptic.
-Am o problema cu ele... daca nu sunt administrate cu grija am reactii ciudate. Inca de la cinci ani patesc asa. Va rog!
A incercat pana si sa planga, iar spre propria ei uimire, chiar a reusit.
A primit seringa. Cu bucata de vata care i-a fost oferita, si-a curatat pielea, apoi a infipt acul in mana, a apasat pe tija, iar pistonul i-a pompat incet substanta in corp. S-a chircit, astfel incat soldatul sa nu observe ca aceasta a scos seringa si a varsat mai mult de jumatate din substanta pe jos, apoi a strigat si s-a prefacut ca si-a scos acul din piele.
Pe seringa scria “morfina”. Probabil schimbasera compozitia, astfel incat ea sa nu-si mai aminteasca nimic a doua zi, dar efectele ar fi trebuit sa fie aceleasi ca ale morfinei. Asta insemna ca trebuie sa se prefaca ametita, ameteala pe care o si simtea, relativ. A incercat sa-si schimbe putin ritmul in care respire, apoi dupa aproximativ un minut, s-a prabusit la pamant incercand sa para lesinata.
Soldatii au urcat, au privit atent in camera ei, apoi au plecat, fericiti ca nu lasasera nimic in urma, in afara de o fata pe care o mutasera pe canapea.
Dupa cateva minute, aceasta s-a ridicat in capul oaselor si a constatat ca Robro statea rezemat de un perete.
Fata se simtea putin ametita, probabil din cauza cantitatii de morfina pe care apucase sa si-o injecteze.


6

-Te-ai trezit in sfarsit…
-Nu dormeam. Credeam ca nu au plecat inca.
-Atunci ai reusit sa ma pacalesti.
Cand s-a ridicat in picioare, fata si-a dat seama ca purta inca acelasi prosop.
-Ma duc sa-mi pun niste haine uscate. Nu stiu daca pot avea incredere ca stai aici cuminte, dar deja ai incercat sa ma omori o data... ce altceva pot sa mai patesc?
A luat-o la fuga catre camera ei. El s-a conformat sa o priveasca disparand dupa usa sufrageriei si sa-si stearga din memorie amintirile care nu-i mai dau pace de mai bine de o saptamana, inca de cand el murise. Fara sa vrea, si-a adus aminte cat de relaxat era privind stelele noaptea, alaturi de Bill. Cat de frumos ii stralucea parul la lumina felinarelor de pe veranta. Cand ii fusese alaturi avea sentimentul ca era mai tanar. Acum insa se simtea mai batran decat a crezut ca va ajunge vreodata. Ii imbatranise sufletul, si se dezmembra si el odata cu sufletul lui.
A alunecat langa perete, cazand pe podeaua rece si rezemandu-si capul pe genunchi. De cateva zile facea asta prea des, si statea in aceasta pozitie mai bine de trei-patru ore, fara sa se miste, fara sa manance, fara sa bea, fara sa vorbeasca cu nimeni. Doar el si cu Bill… si cu amintirea chipului sau mai exact.
Desi avea ochii obositi si cearcanele ii atarnau precum niste greutati uriase la ochi, inca mai gasea forta sa planga… din nou, si din nou.
Dupa aproximativ jumatate de ora, si-a amintit brusc ca el nu era singur si ca de fapt era in casa altcuiva. S-a oprit din plans, asteptand putin pentru a se asigura ca nu va izbucni din nou, apoi si-a ridicat ochii. Pe canapea, in fata lui, Suzana statea intinsa, privind pierduta tavanul.
Robro a oftat incet, iar ea nu s-a clintit. Fericit, acesta si-a rezemat si el capul de perete, sperand ca ea sa nu-l priveasca in starea aceea. In mod bizar, chiar nu ii era rusine, dar totusi nu se putea obisnui cu ideea ca cineva sa-l vada plangand. O singura persoana l-a mai vazut in acea stare, iar acela a fost Bill.
-E mai bine acum?
Fata i-a vorbit, si totusi inca se uita insistent la tavan.
Robro a coborat privirea si a incercat sa-si dreaga glasul. Desi a incercat sa para cat de cat convingator, vocea nu-l ajuta:
-Da…
Atat a putut sa scoata pe gura. Ii era greu sa minta cand venea vorba despre Bill.
-E grav?
De aceasta data fata il privea, iar sinceritatea i se putea citi in ochi. Era ingrijorata pentru starea lui, in ciuda evenimentului de mai devreme.
El nu i-a raspuns, a simtit doar cum i se umezesc din nou ochii si cum incepe sa sughita. Ii era aproape imposibil sa se stapaneasca si sa nu izbucneasca a mia oara in plans.
-Imi spui cum te cheama?
Suzana se uita fix in ochii lui si ii zambea cald. Se simtea de parca el ar fi copilul.
-Robro.
-Dragut nume, nu l-am mai intalnit. Eu sunt Suzana.
Ce ciudat mod de a face cunostinta... Robro o privea tacut, incercand sa-si imagineze cu ce gresise acest copil de avusese ghinionul sa-l intalneasca si pe deasupra sa mai fie si draguta cu el, desi in schimb el stia sigur ca nu avea cum sa-i ofere caldura sau prietenie. Era gol… golit de sentimente si de forta. In ultima vreme a stat prea mult si a plans, ultima data cand a mancat a mancat o omleta aproape arsa, iar asta a fost acum mai bine de 12 ore.
-Robro, imi spui si mie ce ai patit?
Vorbea incet, de parca el ar fi intr-un fel in transa si nu ar fi putut-o auzi. Il enerva asta, dar nu se simtea capabil sa simta nervii. Numai setea de razbunare i-a dat putere pana acum, dar ce razbunare cand avea in fata lui un inger ochi mari, frumosi si caprui?
-Nu vreau sa porti povara suferintei mele. Nu tu... mai bine as pleca. Crede-ma ca ai toata recunostinta mea si ca-ti multumesc pentru bunatate. Iti admir curajul si-ti doresc numai bine. Mai bine te-ai intinde pe pat si ti-ai imagina ca a fost un v... cosmar.
S-a ridicat in picioare, a suspinat si i-a atins obrazul cu palma rece si aspra, apoi s-a indreptat catre usa.

Fata i-a prins incheietura si a zambit cu subinteles. Robro a intors capul, intrebandu-se ce dorea.
-Nu uita ca ti-am salvat viata si ca-mi esti dator.
Inca o privea sceptic, asa ca si-a continuat “discursul”:
-Imi esti dator si o sa-ti achiti datoria.
Tonul mai degraba autoritar decat nevinovat, cum fusese pana atunci, l-a indemnat pe Robro sa se intoarca si s-a asculte ce avea de zis.
-Vreau ca tu sa ramai, sa te calmezi si sa-mi explicit tot ce s-a-ntamplat. Fara sa omiti nimic!
Robro a privit-o sceptic si a oftat. De ce voia ea sa stie totul? La urma urmei nu o privea, insa avea dreptate… ii era dator pentru ce se intamplase mai devreme.
-Si de ce vrei sa stii toate astea?
-Pentru ca mi-am pus viata in joc.
Fata era realista, desi “a-ti pune viata in joc” era putin deplasat, pentru ca nu ea a dorit sa faca parte din asta, fusese doar vina lui Robro, sau cel putin asa credea el.
-Dupa aceea pot pleca?
-Asta depinde…
Robro a privit-o sceptic. De ce avea impresia ca fata se juca pur si simplu cu el? Totusi, nu parea sa-l deranjeze. S-a asezat pe canapea si a incercat sa-si puna ordine in ganduri, ca sa o poata lua de la inceput.
Suzana s-a asezat langa el, asteptand ca un bebelus povestea pentru a putea dormi.
-Ai auzit vreodata de ATOPO?
-Cei cu postul de televiziune?
-E doar o masca. In realitate folosesc fonduri uriase pentru a-si raspiandi controlul prin intreaga lume. Sunt niste sarlatani care-si imprastie oamenii, dandu-le diverse functii in state, pentru a obtine fonduri de peste tot…
-Fonduri pentru ce?
-Pentru arme si soldati.
-Arme si soldati pentru…?
-Razboi!
Suzana il privea, nedumerita de aceasta data. Nu avea sens…
-Razboi pentru razbunare. Nemtii nu si-au pierdut orgoliile si convingerile. Ei cred ca doar ei pot detine suprematie. Vor cu orice prêt sa distruga America. Si ce mod mai bun de a o distruge decat prin infiltrare?
-Dar este imposibil sa…
-Arme care au la baza energie nucleara si soldati pregatiti sa ucida.
-Si tu ce treaba ai in toate astea?
-Lasand la o parte telurile acestea, la baza, organizatia are scopul de a distruge orice sursa de nelege in Germania. Escroi, infractori, criminali…
-Deci sunteti un fel de politisti…
-Cam asa ceva. Ei bine, pe masura ce aceasta organizatie a luat proportii, eu am devenit un pion important pe tabla lor de sah. M-au jucat bine, iar eu mi-am facut treaba. Mergeam la conferinte, negociam, distrugeam…
-Si de ce erai de acord cu asta?
-Nu eram, dar nu aveam de ales, daca plecam ma omorau, si pe mine, si pe Bill.
-Bill asta... cine e?
-A fost “scutul” meu.
-Scut?
-Asa ii numesc ei pe cei care au menirea de a proteja cu orice pret pe cineva.
-Si sa inteleg ca tu ersti acel cineva pentru Bill?
-Nu mai sunt.
-Adica?
-Bill a murit in urma cu o saptamana.
-Oh.
Nu a mai continuat sa vorbeasca. Si-a incrucisat degetele, privind catre podea. Nu plangea, nu stia de ce, dar era inca destul de calm.
-Imi pare rau, probabil ca doare.
-Nu doare, a incetat de mult sa mai doara. Din fericire ma ucide putin cate putin. Probabil ca nici nu o sa mai resist prea mult, dar cat pot o sa indur, macar atat…
-Ce vrei sa spui? Acest Bill era atat de important incat ar merita sa mori?
-Vreau sa spun ca era de sute de ori mai important pentru mine decat propria mea viata. Era pur si simplu…
-Inteleg ce vrei sa spui. De ce nu zambesti?
Robro s-a uitat uimit la ea. Sa zambeasca? Ce motiv ar mai fi avut? Si ea de ce avea colturile gurii pana la urechi. Totusi, ceva i-a venit in minte, si inainte sa apuce sa se gandeasca bine la ce spune, a deschis gura si a vorbit pur si simplu asa cum i-a dictate inima:
-Stii ce e verde si alearga prin padure?
-Ce?a intrebat fata curioasa.
-O haita de castraveti!
Fata a izbucnit in ras, iar el a schitat un zambet, deloc fortat, spre uimirea lui.
-Bill mi l-a spus. Nu stiu de ce, ii placea bancul asta.
-Bill al tau mai stia si alte bancuri?
-O groaza, obisnuiam sa radem nopti la randul, in care ne spuneam unul altuia bancuri care mai de care mai prostesti.
-Altceva?
-Adica?
-Ce altceva mai faceati voi doi? Pareati amuzanti.
-Heh, am facut o groaza de prostii. Mergeam pe la 12 noaptea pe strada si numaram stelele… eu ma plictiseam pe la 20, sau pierdeam randul… El le dadea nume, ca sa le tinem minte. Sterne einz, Sterne Sternchen, Sterne Kau, Sterne Kai, Sterne Kuh... Bill, Rob...
-Haioase nume. Si le-ai tinut minte?
-Doar cincizeci.
-Ok, mai bine nu le-ai insirui ca nu vreau sa adormi inainte sa-ti continui povestea.
-Heh, dupa aceea mergeam in parculetele pentru copii si ne leganam in chestiile alea subrede pe care copilasii le numeau leagane. O data a rupt unul.
-Si ce-ati facut?
-Am scris pe o hartie “n-am fost noi”, apoi am fugit cat mai departe.
De data aceasta amandoi radeau.
-Ce va placea sa mancati?
-Hmm… buna intrebare. Cred ca … umm, cartofii prajiti ne placeau cel mai mult. Uneori ne intreceam, alteori ne ciondaneam pe acelasi cartof.
-Si cine castiga?
-El.
-Te batea?
-Nu, eu ma dadeam mereu batut.
-De ce?
-Nu suportam sa-l vad bosumflat.
Suzana a chicotit si l-a indemnat sa continue.
-Cum arata?
Robro a ezitat si a zambit larg, inchizand cateva clipe ochii pentru a-l putea vedea din nou.
-Avea parul blond, ochii caprui, un zambet fermecator…
-Si ce-ti spunea cel mai des?
-„Totu-i relativ“
Suzana l-a privit o vreme in care niciunul n-a scos nicio vorba.
-Am o idée!a sarit aceasta ca arsa, uitandu-se la ceas: 11.30.
A pornit in fuga spre bucatarie si a scos din congelator o punga pe care scria “French Fries”. I-a rasturnat in friteusa si s-a uitat din nou la ceas. Apoi s-a intors in sufragerie, de unde Robro nu se clintise. Avea din nou fata ca din bronz.
-Ce-ai patit?
-Imi e greu sa-mi amintesc de el.
-Pai nu-l iubeai?
-Ba da...
-Si atunci? Ce-i asa greu?

7

-Greu? Mi-e greu sa traiesc stiind ca el e mort! Nu ai idee cat de greu a devenit aerul in lipsa lui. Nu ar fi trebuit sa moara…
-Ei bine, nu sunt de acord. Daca a murit inseamna ca Dumnezeu a vrut asta si…
-Dumnezeu? Nu-mi vorbi mie de Dumnezeu. Daca ar fi vrut ceva bun in lumea asta, atunci ar fi omorat sutele de lepre si jigodii din lume, nu mi l-ar fi luat pe el.
-Nimeni nu-i perfect, iar tu nu esti in masura sa-ti dai cu parerea in legatura cu cine merita sa moara si cine nu. Fiecare are un Dumnezeu. Tu doar ca ti l-ai pierdut pe el tau.
-Aha, si cum sa-l gasesc?
-Dar nu trebuie sa-l gasesti, trebuie doar sa crezi in el, te va gasi el pe tine.
-Vorbesti frumos, dar nu cred nicio vorba.
Fata a oftat si s-a ridicat cand a auzit sunetul produs de friteuza. A luat cartofii si i-a rasturnat intr-un castron ca sa se mai raceasca. S-a uitat la termometrul de afara… 10 grade. Era cam racoare.
Si-a luat haina pe ea si s-a intors langa Robro.
-Hai afara.
-Poftim, la ora asta? Vrei sa dam peste cine stie ce? Nu ti-a ajuns cu aventurile pentru o noapte?
-Nicidecum. Bill o sa aiba grija de noi, eu asa cred.
Robro a inceput sa inteleaga ceea ce i-a spus copila mai devreme. Sa creada in Dumnezeul lui… suna mai degraba aiurea, insa Bill devenise intr-un fel ceea ce spunea ea.
S-a conformat, urmand-o pe fata afara din casa. Aerul de afara parea mult mai placut, era mai racoros. A inspirat cu nesat oxigenul si a asteptat ca Suzana sa incuie usa.
-Tu ai adus cartofi prajiti?a intrebat-o uimit cand a vazut castronul din mana ei.
-M-am gandit ca o sa ne fie foame.
Acum ca ea mentionase, Robro isi aminti ca nu mai pusese mancare in gura de ceva vreme. A zambit incantat si a pornit alaturi de ea la plimbare. Nu avea idée unde mergeau, dar “oriunde” ii suna mai mult decat perfect lui Robro.
Fata s-a indreptat catre un loc de joaca, care, lipsit de copii, parea mai mult o veche ruina lasata sa rugineasca.
S-a asezat pe o banca subreda si l-a asteptat si pe el, care in mod evident devenise melancolic. I-a facut semn sa se aseze pe banca, vazand ca statea in picioare si nu se clintea. Privea catre cer, reactie care era de asteptat.
-Doare?
-Al naibii de tare, dar o sa supravietuiesc… pentru ceva vreme.
Robro s-a rezemat de spatarul bancii, luand o pozitie si mai potrivita pentru a cuprinde cerul cu privirea. Suzana nu l-a deranjat, s-a conformat sa-l priveasca si sa-i admire trasaturile superbe. Ochii micuti, fruntea inalta, pielea alba ca laptele si buzele mari. Semana cu imagine ape care si-o facuse ea despre un inger, doar ca acesta avea sa fie greu de inveselit.
Analizandu-l, si-a dat seama ca avea gura intredeschisa si nu si-a putut stapani gandul malefic proaspat incoltit in mintea ei. La urma urmei, ce putea sa strice o mica… “glumita”? A luat un cartof, fiind atenta sa nu faca miscari bruste, apoi, cu o precizie demna de invidiat, I l-a aruncat printre buze.
Robro a sarit ca ars, scotandu-l din gura si privindu-l nedumerit. Parea ca cineva tocmai l-ar fi trezit dintr-un somn dupa o betie zdravana, iar faptul ca privea incruntat cartoful a determinat-o pe Suzana sa izbucneasca intr-un ras isteric.
-Ideei mai bune nu ai?s-a rastit Robro pe un ton care in niciun caz nu trada amuzament, apoi s-a napustit asupra ei. La inceput, fata a tresarit, apoi, dandu-si seam ace avea acesta de gand, a incercat sa evite cartoful pe care Robro tocmai voia sa i-l indese pe gura.
-Asta e razboi!a declarat aceasta, zambind imediat ce a observat ca Robro nu era furios, ba din contra, chiar disimula cu greu o aparenta seriozitate.
Acesta s-a indreptat, ramanand teapan, tinandu-si mainile incrucisate la piept si inchizand tacticos ochii.
-Hmp, nu-mi plac bancurile tale.
-Am incercat macar.a spus fata cand s-a oprit din ras.
Neputand rezista tentatiei de a vedea daca s-a suparat, Robro a deschis un ochi si s-a uitat la ea. In mod evident nu statea prost cu buna dispozitie. Zambea gingas, ca de obicei.
Robro s-a relaxat, lasand mainile sa cada pe langa corp si pleoapele sa se desparta. A luat un cartof din castron, dar de aceasta data l-a apropiat cu grija de buzele fetei, care s-au deschis si au inhatat cartoful. L-a mestecat incet si s-a uitat la fata lui Robro, care radia de fericire. Dorea sa-l intrebe de ce, dar s-a decis sa taca… asa i-a dictat inima.
-Stii ca cineva ca tine lumineaza pe cineva ca mine?
-Nu inteleg ce vrei sa spui.
-Tu pentru mine poti fi o binecuvantare, cata vreme eu pentru tine nu pot fi decat o povara. De ce iti ingreunezi viata pierzandu-ti vremea cu un osorog ca mine cand ai putea foarte bine sa dormi la ora asta.
-Pentru ca e viata mea si vreau sa o traiesc in asa fel incat sa-mi placa mie, dar sa nu-i deranjez nici pe ceilalti.
-Si ce are asta de-a face cu mine?
-Habar nu am, dar imi place sa stau langa tine, asa ca nu am nimic de pierdut.
L-a surptins cu o imbratisare, fata s-a tras brusc la pieptul lui si l-a strans cat a putut de tare. La inceput nu a reactionat la gestul copilei, apoi s-a obisnuit cu caldura pe care o primea din ratele ei si a cuprins-o si el cu grija in brate. Fetita mirosea puternic a flori de cires, mai cu seama parul ei.
Telefonul a inceput sa sune. Era mobilul lui Robro. Acesta a raspuns, fara a-I da drumul fetei, care il privea cu atentie, sorbindu-i fiecare cuvant.
-Buna seara, nu, nu sunt in apartamentul meu si nu am de gand sa dau raportul.
-… daca nu vii la sediu nu vrei sa stii ce ti se intampla! O sa accepti un scut si cu asta am incheiat!
Robro a inchis telefonul, oftand.
-Trebuie sa pleci?
-Asa se pare…
-Pot sa vin cu tine?
-Ar insemna sa-ti pun viata in pericol si nu vreau.
-O sa te intorci?
-Probabil… voi incerca.
Robro si-a lipit buzele reci de fruntea ei, apoi a disparut in intuneric. Suzana s-a ridicat de pe banca si s-a intors in casa, se facea oricum prea frig in lipsa lui.

Ryuu, mai am 20 de capitole... să le studiezi pe toate în amănunt, da?

[bastard_in_love]

8

Nu se mai intoarce… mai bine as inceta sa mai intorc capul de fiecare data cand trece cineva prin spatele meu, crezand ca si-a tinut promisiunea. La urma urmei, nu toti pretuiesc promisiunile la fel de tare ca mine.
Suzana isi facuse ghiozdanelul si a pornit catre locul unde se tinea antrenamentul de karate. Era fericita, credea ca acolo isi putea transforma grijile in sudoare si temerile in miscari agile si precise de maini si de picioare.
-Buna Suzana. Am o veste proasta… sensei e plecat jumatate de an in Japonia. Intr-un fel de bine… pentru ca o sa fie printre experti si o sa afle lucruri noi, dar nu am idée cine-l inlocuieste si mi-e cam frica. Cine stie ce strain ciudat isi va mai face aparitia.
Madalina ii vorbea deja de cateva secunde bune, iar ea privea frunzele unui copac unduindu-se si cazand pe asfalt. Ca urmare, nu a sesizat prezenta din spatele lor si nici faptul ca avea urechile ciulite, nedorind sa piarda vreo frantura din conversatia lor.
-Salut… cam trist. Presupun ca o sa avem parte de ceva bataie de cap. Nimeni nu-l intrece pe sensei, sau cel putin nimeni pe care sa-l stiu eu. Si am mai avut de-a face cu diversi profi. Dar trecem noi si peste asta…
-Pari cam abatuta. S-a intamplat ceva?
-Sincer da, dar daca ti-as povesti m-ai crede nebuna…
-Nu-ti face griji pentru asta, te cred deja.
Cele doua au tacut o vreme, deoarece niciuna nu gasea un subiect de discutie cat de cat convenabil. Profitand de ocazie, barbatul din spatele lor li s-a adresat.
-Buna fetelor. Sunteti din grupa domnului Adrian?
-Da, de ce?
-Eu sunt noul vostru professor!
Deabia atunci, Suzana, a intors capul, curioasa fiind de identitatea noului sensei. Cand i-a intalnit privitea calda si-a dat seama ca amandoua isi facusera griji degeaba. Era un om cald, oricine isi putea da seama. Parea sa aiba experienta, iar kimonoul era parca special croit pentru el. Nu parea sa fie mult mai mare decat ea. Probabil avea in jur de 19 ani, insa mai mult nu-I dadea nici in ruptul capului.
Suzana a tresarit, dandu-si seama ca incepuse sa se holbeze la noul professor si ca era un pic stanjenitor. A sarit si a salutat in japoneza, inclinand partea superioara a corpului putin in fata.
-Eu sunt Suzana.
-Iar eu Madalina.a adaugat prietena ei, facand si ea o plecaciune, incercand sa se poarte cat de cat firesc. Suzana a observat ca prietena ei era emotionata, dar nu a dat prea multa importanta acestui aspect. Si-a urmat profesorul in sala si s-a aliniat alaturi de ceilalti colegi.
Venise vacanta…muti dintre ei au plecat pe undeva, la munte, la mare, in strainatate.
-Eu sunt Stefan Golescu. Mi-ar placea sa-mi spuneti doar Stefan. La urma urmei nu am depasit majoratul decat de cateva luni. Deabia astept sa lucrez cu voi sis per ca va veti stradui. La urma urmei, cand se intoarce sensei nu vreau sa creada ca v-am lasat sa dormiti. Aveti intrebari?
Vreo cinci copii de aproximativ 11-12 ani au ridicat mana. Profesorul, nestiind ce va urma, l-a poftit pe unul dintre ei sa vorbeasca.
-Sunteti insurat?
-Alte intrebari?
-Aveti copii?
-Altceva?!
-Ce numar purtati la pantofi?
-In afara de asta mai are cineva vreo intrebare care sa nu iasa din subiect?!
-Senseeei! Raspundeti la intrebarile astea!
Profesorul era in mod evident deposit de situatie.
-Nee, haideti sa-i facem o primire calduroasa lui sensei. Gramadaaa!!
Aproape toti copii din sala s-au repezit asupra lui, iar el a fost trantit la pamant si lovit de mainile si picioarele care nu conteneau sa se miste.
-Destul! O suta de genoflexiuni inainte sa va dau cate o castana! ACUM!
Suzana a strigat din toti rarunchii, iar copii au inlemnit cateva secunde, apoi au continuat sa se agite si sa tipe. Furioasa, fata i-a luat pe rand si s-a tinut de promisiune, candu-le cate o castana fiecaruia. Caopii s-au speriat si s-au potolit, asezandu-se fiecare pe jos.
Fata i-a intins mana profesorului, care s-a ridicat si a zambit nevinovat.
-Nu m-am asteptat la asta. Imi pare rau.
-Nu-i nimic... nu sunt obisnuiti sa asculte de altcineva decat de sensei, dar sunt sigura ca ne vom intelege bine.
-Da, si eu cred la fel.
Stefan s-a ridicat, intinzandu-si kimonoul si incercand sa isi tina ora. Suzana se straduia din rasputeri sa respecte fiecare cerinta a profesorului, in timp ce restul nici nu faceau ce li se cerea.
-Inca o suta de genoflexiuni. Suzana, tut e rog sa iei o pauza, e deja prea mult.
-Nu, e in regula!a protestat aceasta, insa profesorul nici nu a vrut sa auda, iar ea nu mai avea putere sa se certe cu el. Adevarul era ca incerca sa-si limpezeasca mintea, si neputand altfel, a recurs la a se antrena pana cand fiecare muschi se va ajunge sa cedeze.
Fata s-a asezat langa Stefan, privindu-si colegii transpirand si plangandu-se de oboseala si febra musculara.
-Ar trebui sa o iei mai usor. Sper ca ti-ai dat seama ca eu nu am pretentia sa faceti cate cinci sute de ori acelasi exercitiu, dar spun asta pentru ca stiu ca pitacii astia nu o sa faca nici macar o suta. Tu deja esti mai mult decat obosita. Cred ca ti-a ajuns pentru azi.
-Probabil…
Ora luase sfarsit, iar elevii si-au luat la revedere de la professor si s-au dus sprecasele lor. Suzana si Madalina au ramas insa in surtea scolii de sport, purtand o conversatie tipica.
-Si ai vazut ochii lui… si e atat de puternic, si dragut si… SUZANA!
-Si in spatele tau.
Madalina si-a intors capul, fiind de-a dreptul uimita ca nu si-a dat seama ca profesorul, intr-avedar, se afla in spatele ei.
-Eu… trebuie sa plec!a baguit aceasta rusinata, luandu-si la revedere si alergand catre iesire. Stefan nu a dat importanta evenimentului, privind fata care se uita in gol.
-Hei.
Suzana a dat din cap, ridicandu-si privirea. Era nepoliticos sa nu se uite la cineva care i se adresa.
-Ce-ai patit?
-Neah, nu ma grabesc sa ajung acasa… nu-mi place sa stau sigura.
Profesorul a chicotit, si i s-a adresat din nou Suzanei.
-Unde stai?
-Doua statii de aici. De ce?
-Te duc eu!
A ridicat o cheie de masina in aer si a zambit dezvalind niste dinti prea albi ca sa fie adevarati.
-Pari o fata curajoasa.
-Huh? Ce?!a sarit Suzana ca arsa auzind parerea profesorului.
-Ce? Am spus ceva ce nu trebuia?
-Nu, imi pare rau domnule professor.
-Imi pare rau Stefan mi-ar fi placut mai mult, dar nu ai de ce sa-ti ceri scuze.
S-au urcat intr-o masina neagra, probabil un Audi, si au parcurs in liniste drumul. Profesorul a lasat masina intr-o parcare aflata la cativa metri buni de casa Suzanei si a oprit motorul.
-Umm… nu-i nevoie sa veniti cu mine, adica stau aproape, adica… nu asta am vrut sa spun.s-a balbait aceasta, uimita fiind de reactia sa. A incercat sa-si reformuleze replica. –Am vrut sa spun, cum de parcati aici?
-Pai… e cea mai apropiata parcare de casa mea.
-Huh?!
-Se pare ca suntem vecini.

[bastard_in_love]

9


Trei saptamani au trecut de cand Suzana a facut cunostinta cu Stefan. De atunci devenisera intr-un fel foarte apropiati. Profesorul ii povestea mereu cate ceva nou despre el in drum spre casa. Ea zambea si ii spunea mereu parerea ei despre intamplarile povestite.
Astazi este ultima data cand se mai tin ore de karate inainte ca vacanta de vara sa ia sfarsit. Suzana si-a pregatit lucrurile si este gata sa iasa pe usa. Inainte sa apuce sa apese pe clanta, telefonul incepe sa sune. Fata se duce cat de repede poate si ridica receptorul.
-Alo?
-In niciun caz sa nu accepti ore suplimentare cu omul ala. Vin spre voi. Doar cateva ore, te rog, asteapta-ma.
Suzana nu intelege, insa nici nu o intereseaza. Nu vrea sa-l faca pe Stefan sa astepte. Ar fi a doua oara la rand cand intarzie.
-Cine esti?!
A inchis… fata a trantit receptorul si a iesit deja pe usa. Stefan sta, ca de obicei, rezemat de masina lui neagra si ii zambeste cald fetei, care-i raspunde aidoma.
Dupa ce s-au urcat in masina, fata si-a pus centura si a asteptat ca Stefan sa calce pe acceleratie si sa plece de pe loc. Dar asta nu s-a intamplat.
-Uite… stii ca astazi e ultima zi, nu?
-Da...
-Ei bine, am o propunere pentru tine, insa nu stiu daca iti va placea ideea.
-Spune!
-Ce spui daca ne-am antrena impreuna pana incepe scoala din nou?
-D...doar noi doi?
-Da!
„Sa... sa nu accept. Vocea aceea... a cui…?”
-Stefan, uite. Nu o sa-ti spun motivul, doar nu-mi cere sa-ti dau un raspuns acum. Cateva ore... asteapta cateva ore.
Profesorul nu intelegea, dar a fost multumit cu raspunsul primit si a apasat pe acceleratie.
“Nu stiu cum se face, insa chiar cred ca vocea aceea apartine cuiva in care am incredere. Huh. Oricum nu mai conteaza acum… o sa astept cateva ore. Ce poate fi asa de rau?”
~Flashback~
-O sa te intorci?
-Probabil… voi incerca.
~End of flashback~
“Ce? De ce mi-am amintit asta? Nu din nou…”
-S-a intamplat ceva? Esti cam tacuta…
-Nu, nimic.
Si-au contiunat drumul in liniste. Suzana privea copacii, care pareau sa se contopeasca in timp ce masina trecea in viteza pe langa ei, gandindu-se la felul in care au decuts lucrurile in ultimul timp. In primul rand, vacanta ei de vara incepuse cum nu se putea mai bine, un tip ciudat care da buzna la ea in casa, apoi altii care vor sa ii dea morfina, iar dupa misterioasele aparitii si-a petrecut o saptamana plictisindu-se si inca trei saptamani s-au scurs parca integral in timpul pe care si-l petrecea alaturi de Stefan, care devenise singurul ei prieten.
A oftat, dandu-si seama ca, practic, vacanta ei se irosea astfel. Dar si mai ciudat era ca ea nu se intelegea bine cu profesorul ei datorita “charmului” pe care l-ar poseda, ci din simplul motiv ca, intr-un fel, ii amintea de Robro. Gesturile, vocea groasa, privirea calda…
Au ajuns intr-o parcare aflata la cativa metri buni de scoala, unde s-au despartit. Sensei-ul a luat-o la stanga si Suzana la dreapta, fiecare utilizand alte cai de acces pentru a intra in scoala, tocmai ca sa nu creeze suspiciuni.
Ora de curs a decurs normal, Suzana a ajutat cativa copii foarte mici, explicandu-le niste tehnici de baza, iar restul s-au plans de caldura si durere musculara. Copii pareau sa se obisnuiasca cu noul profesor…
La final, copii au salutat si au parasit sala. Suzana a ramas, la indemnul profesorului.
-Suzana…
-Da. S-a intamplat ceva?
-S-au intamplat multe, dar vreau sa vorbesc cu tine. Mi-ar placea sa iei loc si sa ma asculti pana la final, dupa aceea poti sa ma si bati, dar te rog, asculta tot ce am de spus.
Fata s-a supus, asezandu-se pe o banca, asteptand sa i se spuna ca pamantul va exploda in cateva minute, sau ceva cel putin asemanator.
-Sunt sigur ca ai auzit de ATOPO…
Observand ca fata a devenit brusc foarte agitate, s-a oprit, dandu-I timp sa se calmeze sis a preceapa ce i se spune.
-Ei bine, pana acum ti-au monitorizat bine evolutia si relatiile, dar mai ales, te-au monitorizat pe tine ca om. Ai un potential destul de ridicat, asa ca se gandeau sa intre peste cativa ani in contact cu tine. Din nefericire, ceva neasteptat s-a intamplat, iar tu ai aflat, cumva, de existenta noastra se pare. Desi agentii nostri au confirmat pierderea memoriei tale, ne-am hotarat sa te punem sub supraveghere stricta… si am aparut eu. Vreau sa intelegi ca nu-ti facem niciun rau, dar ca trebuie sa cooperezi cu noi.
Fata il privea pierduta, cu ce gresise?
-Nu vreau sa te sperii, sunt aici si nu o sa permit sa ti se intample ceva rau. Am vrut doar sa stii cu cine ai de-a face si ca eu vreau sa te protejez.
-Dar eu…
-Imi trebuie acceptul si juramantul tau.
-Juramant? Accept? Eu?
-Da, vreau sa fii parte a proiectului care va salva lumea asta si de a creea una noua.
Nu putea sad ea un raspuns clar. Fara sa vrea, mintea nu contenea sa-I propulseze in fata ochilor numai imaginea lui Robro. Pur si simplu nu vedea decat pe el si nu se putea gandi la nimic altceva decat la el. Apoi, brusc, si-a amintit de misteriosul apel. Acum intelegea. Trebuia sa traga de timp.
-Eu nu pot jura nimic, nu cunosc problema si nu inteleg cu ce vreti sa va ajut tocmai eu.
“Orele suplimentare nu mai contau. Conta ca are acum aici. Probabil intentia fusese sa evite aceasta conversatie. Tot ce mai putea ea sa faca era sa astepte. Dar cum putea sa o gaseasca? Trebuia sa se intoarca acasa si cat mai repede.”
-Stai putin…
Stefan s-a oprit si a asteptat ca fata sa spun ace are de sous. Dupa cateva secunde, Suzana a deschis gura si i-a soptit:
-E periculos sa discutam aici. Vino, te invit la un ceai ca sa ne putim calma.
Stefan parea incantat de oferta, asa ca au parasite scoala si s-au urcat in masina.
Pe drum, Suzana se uita disperata in jur. Nu stia de ce, dar simtea ca trebuie sa gaseasca ceva, sau pe cineva.
-Uite, eu…
-Lasa, vorbim cand ajungem la mine.i-a taiat-o scurt Suzana, ramanand adancita in ganduri. Nu-si dadea seama ce se intampla mai exact, dar avea incredere in Stefan si nu credea sa aiba motiv de a se teme.
Au ajuns la parcare, iar Suzana l-a indrumat catre locuinta ei. Stefan nici nu se uita in jur, privea drept inainte, asezandu-se pe scaunul indicat de fata si acceptand politicos cana de ceai.
-Asa… acum cel putin putem vorbi.
-Dar de ce te temeai?
-Pai... nu stiu exact, era un loc public. Daca auzea cineva care nu trebuia sa auda?
-Ai perfecta dreptate draga mea.
De aceasta daca, vocea lui nu mai parea prietenoasa. I se adresase pe un ton mai degraba ironic, ranjea intr-un mod straniu, practic nu mai era el.
Suzana s-a cutremurat, sperand ca schimbarea de atitudine sa fie doar o gluma proasta.
-Stii, daca ramaneam acolo ar fi trebuit sa am grija de aparente, tu mi-ai simplificat cu mult treaba.
Suzana a inteles, a luat ibricul cu ceai fierbinte si l-a aruncat spre tanar, apooi, fara a privi in urma, a alergat cat a putut de repede catre camera ei si a incuiat usa.
Nu era deloc in siguranta, se simtea in pericol, respire greu si cu fiecare secunda care trecea, pulsul i se accelera. Simtea nevoia sa strige, sa urle dupa ajutor, dar nu era o idée tocmai stralucita. La cine putea apela in acel moment? Cat timp va mai trece pana cand Stefan va ajunge la ea. Ce vrea sa-I faca?
Suzana a inspirat cu nesat aer si a ascultat cu atentie. Parea ca Stefan nu se misca, proabil ca stia unde este si ca avea sa soseasca oricand. Daca intra pe geam? A inchis geamul si a tras draperiile, apoi a incercat sa cantareasca situatia. In mod sigur nu era roz.
Telefonul! Cineva o avertizase acum vreo trei ore… cat mai avea de asteptat? Putea sa contacteze misterioasa persoana?
A ridicat aparatul si a verificat ultimile apeluri. Numar ascuns! Era logic… Trebuia sa descopere numarul acela, si cat mai repede!
Dar deja era inutil, auzea sunete de pasi, pasi care veneau direct catre camera ei.
I s-a taiat respiratia, apoi, fara sa gandeasca, a deschis gaamul si a rupt aproape draperiile, dar vazand cat de departe era pamantul, si-a dat seama ca, sarind, si-ar fi rupt ceva si ar fi cazut in mainile lui. Ce avea de facut?
S-a intors, clanta se misca frenetic, in cateva secunde va ceda, s-a gandit aceasta, apoi, cuprinsa de groaza, a cazut in genunchi si a dat frau liber lacrimilor. Era mai mult decat ingrozita. Panica punea rapid stapanire pe ea, iar lancrimile ii ingreunau din ce in ce mai mult respiratia.

[bastard_in_love]

10

Usa aproape cedase, iar Suzana se simtea deja pierduta. Cu un “click”, clanta a cazut la pamant. Speriata de moarte, vazand mana strecurandu-se prin usa, s-a napustit asupra ei, prinzand membrul intre perete si incuietoare. O voce stridenta a tipat, Suzana i-a recunoscut vocea lui Stefan si a impins mai tare. Din afara, se simtea o alta forta care impingea in directie opusa. Fata nu avea nicio sansa, puterea ei nu se putea compara cu forta antrenorului.
Isi simtea lacrimile curgandu-i pe fata si gat. Sughita si in acelasi timp se propulsa cu toata forta in usa. Nu mai avea cale de scapare, dar totusi se lupta.
Ameteala deja o cuprindea intr-un mod amenintator, iar usa era aproape deschisa.
Dar exact inainte sa cedeze si sa se prabusasca la pamant, a simtit cum trupul I se relaxeaza si cum lacrimile se potolesc. Cu o hotarare pe care nu stia cum o dobandise, a impins cat a putut de tare in usa, apasand din nou pe mana profesorului.
In urmatoarea secunda, cu un sunet straniu, fata a vazut un carlig metallic agatandu-se de fereastra. A impins mai tare, in timp ce o silueta neagra a sarit in camera respectiva si s-a napustit asupra fetei. Era un barbat inalt, atat a putut observa Suzana, pentru ca se gasea intre bratele lui. Barbatul impingea si el in usa. In mod clar, Stefan era in dezavantaj. Dupa ce mana i-a fost rupta, iar el a strigat, barbatul i-a permis sa-si retraga bratul, impingand la loc usa, apoi, a luat-o pe Suzana in spate, indemnand-o sa se tina strans de el.
Barbatul a sarit pe geam, alunecand pe franghie si aterizand in gradina, langa o masina sport neagra. Fata nu-i vedea fata, pentru ca nu-si putea tine ochii deschisi. Era obosita, speriata si acum se simtea in sfarsit in siguranta.
A simtit cum cineva o pune pe bancheta unei masini, care apoi a pornit in tromba. Nu putea sa doarma, dar se simtea bine asa. Avea ochii inchisi si un sacou, probabil, ii tinea de cald. Dupa cateva minute s-a straduit sa-si desparta pleoapele si in acelasi timp, soferul a franat. Si-a dat seama ca la volanul masinii statea Robro, exact cum si-a imaginat, dar nu a apucat sa se dezmeticeasca. Robro a tras-o la pieptul lui si a strans-o cu putere in brate.
Acum ca era in siguranta, se simtea chiar fericita. Ii placea cum mirosea parfumul lui, iar de caldura bratelor sale nu se putea plange. Probabil ca nu putea sa respire din cauza stransorii, dar nici nu o deranja acest aspect, acum ca pericolul era departe parca nici nu mai avea nevoie de aer.
-Imi pare rau, sunt un prost, e numai vina mea.
-Daca nu ai fi plecat nu s-ar fi imtamplat asta!i-a raspuns Suzana, dupa ce a inspirat de cateva ori.
-Daca nu as fi reactionat in seara aceea asa prosteste poate…
-Termina cu asta! S-a intamplat si gata! Acum daca ai putea sa nu mai dispari in ceata as fi fericita. Apropo de ceata, tu ai sunat mai devreme?
-Evident ca eu.
Robro i-a dat drumul, iar ea simtea ca in lipsa bratelor lui era frig, prea frig, chiar tremura. El a iesit din masina si i-a deschis usa Suzanei, care a coborat si ea. Deabia atunci si-a dat seama ca afara ploua torential.
-Haide, o sa te uzi daca stam aici.
Robro i-a acoperit parul cu sacoul lui negru, incolacindu-si mana stanga in jurul umarului fetei, pentru a o proteja de frig. A incuiat usile masinii si a condus-o pe fata printr-o padure. Inainte ca ea sa-si dea seama unde se afla, imprejurimile au fost parca inghitite de arbori si de frunze.
-Aproape am ajuns.
Cei doi au alergat o vreme. In ciuda faptului ca era obosita, Suzana nu se simtea asa. Avea mai multa energie ca niciodata. S-au oprit in dreptul unei cabane. Robro a deschis usa din lemn si a intrat alaturi de ea la adapost.
A indemnat-o sa stea pe o banca subreda, in timp ce a aruncat cateva lemne intr-un colt al incaperii si a facut focul.
Suzana a aruncat o privire in jur. Era o cabana veche, dar parea foarte bine construita. Niciun strop de apa nu patrundea pe nicaieri. Locul nu avea ferestre, dar chiar si asa, Suzanei ii placea. Probabil pentru ca ei ii placeau locurile pitoresti. Camera nu era cine stie ce, acolo se regasea doar strictul necesar. Un mic dulap de lemn, un pat destul de mic, o masa, doua scaune, o bancuta lipita de perete, pe care statea ea si o soba micuta.
Ceea ce i-a atras insa atentia a era o oglinda innegrita de vreme. In coltul din dreapta jos erau inscritionate initialele M R. fata, curioasa din fire, s-a ridicat, indreptandu-se catre obiectul respectiv.
Robro a facut focul si s-a apropiat de ea.
-Imi pare rau, dar ca sa fim cat de cat in siguranta, ar trebui sa stam aici cateva zile.
La auzul ultimelor cuvinte rostite de Robro, Suzana nu s-a putut stapani:
-Cate mai exact?
-Pai… cam o saptamana ar fi indicat, dar nu cred ca ti-ar placea sa-ti petreci o saptamana intreaga in locul asta, asa ca o sa ma gandesc la…
-Nu, e in regula!
-Poftim?
-O saptamana… o sa stau o saptamana aici.
Robro a fost oarecum uimit de reactia ei. Parea sa-i placa ideea.
-De la ce vin initialele astea?a schimbat Suzana subiectul, iainte ca Robro sa protesteze.
-“Marie Rosenberg”. Mama mea.
Observand tristetea din glasul lui, Suzana nu a vrut sa pedaleze pe tema.
-O sa-ti spun despre ea. Dar nu acum, probabil ca esti obosita.a spus Robro, iar ea a aprobat, oftand.
-Ia spune, noi cum se presupune ca o sa supravietuim in aceasta cabana timp de o saptamana?
-Nu stiu exact… probabil vom manca ciori fripte.
Suzana s-a incruntat teatral, asteptand un alt raspuns, plauzibil eventual.
-O sa ies eu in oras si o sa cumpar ceva provizii. Dar in principiu o sa ne descurcam ceteva zile cu ce avem deja.
A aratat catre dulap. Ea uitase complet de existenta lui. S-a dus si a deschis usa. Dupa un scartait separator li s-au dezvaluit cateva rafturi cu diverse alimente care pareau chiar comestibile. Un sac imens de cartofi, cateva alte legume, niste conserve, paine…
-Ia spune, aici exista cumva posibilitatea sa faci baie?
-Hmm… da, e un rau la 30 de metri de aici.
Pentru un moment, fata s-a speriat, insa a observat ca Robro nu vorbea serios si i-a zambit, asteptand sa afle avedaratul raspuns.
-Urmeaza-ma.
In mod bizar, a fost condusa la usa care ducea catre subsol.
-Cand a trebuit sa ma mut aici, am hotarat sa amenajez locul asta. SI cum trebuia sa fie cat mai mic, am facut baia la subsol.
Suzana era oarecum amuzata, dar nu se plangea. Camera unde era amenajata baia era cam jumatate din incaperea superioara. Fetei ii placea ideea. Doar o cada veche de lemn i-a atras atentia Suzanei. In rest, baia era una ce toate celelalte.
-Uuu. Draguta chestie.
S-a apropiat de ea, trecandu-si degetele peste lemnul de plop.
-N-ai mai vazutasa ceva?
-Nu... doar in filme.
-Daca vrei te pot invata s-o folosesti. Nu e mare lucru, dar trebuie sa ai grija. Vezi tu, e intr-un fel „captusita“ cu lemn. Are prevazuta o scurgere, aici.
S-a aplecat si i-a indicat un dop de pluta. Fata a aprobat.
-Si unde-i dusul?
Robro a chicotit.
-Nu exista asa ceva. Aici incalzesti apa si o torni in cada.
S-a intors catre o usa din spatele lor, pe care a deschis-o. A scos la iveala ceva ce semana cu un cazan.
-Cu asta!
-Si de unde iei apa?
Robro s-a dat la o parte si a dezvaluit un robinet care era probabil conectat la vreo teava.
-Dar daca tot ai atatea facilitati, de ce nu ai facut direct o cada moderna?
-Si-ar pierde farmecul… asa ceva gasesti si la hotelurile de cinci stele.
Au umplut oala si au incalzit niste apa, pregatindu-I baia Suzanei, apoi, Robro a turnat apa calda in cada si i-a zambit.
-Daca se-ntampla ceva strigi. Dar nu prea tare, ca sunt la cativa metri distanta, ok?
Fata a aprobat, apoi a ramas singura in incapere. A intrat in apa, observand ca avea temperature perfecta.
“Se pricepe”si-a spus aceasta, relaxandu-se.
Inainte sa-si dea seama, pletele i-au fost udate, asa ca a oftat, udandu-si parul integral. Nu voia sa-si ude parul pentru ca era destul de racoare si putea sa recaesca, dar era cam tarziu sa-si faca griji pentru asta.
A deschis ochii, dorind sa se uite in jur. Cand si-a coborat privirile catre podea, a observat o creatura mica si paroasa care tocmai se apropia de cada in care statea ea. Inainte sa gandeasca, a tipat, mai tare decat ar fi fost nevoie, iar soarecele s-a speriat, incepand sa se miste intr-un mod ametitor. Fata s-a speriat si mai tare, chircindu-se in apa.
S-a calmat putin, observand cum creatura se potoleste, dar nu a apucat sa respire usurata. Usa a fost trantita cu putere, iar Robro a intrat in incapere, uitandu-se disperat dupa un monstru cu sase capete.
-Ce s-a intamplat?
Fata a mai tipat o data, aratand spre micul animal.
Robro a rasuflat usurat si amuzat totodata.
-Suzana… e doar un soarece. Dupa cum ai urlat credeam ca o sa gasesc pe aici cine stie ce dihanie.
A luat animalul de codita, azvarlindu-l printr-o mica gaura de la baza peretelui si acoperind locul cu un lemn.
-Hmm… ma intreb cum au dat asta la o parte. Creaturi mici si enervante. O sa ma ocup de locul asta.
Suzana respira zgomotos, semn ca a tras o sperietura de zile mari. Robro s-a intors, privind-o cu ochii bulbucati.
-Nu trebuie sa-ti faci griji pentru mine, nu m-am speriat fosrte tare, doar ca m-a luat prin surprindere si mi-e cam cald.
Robro si-a scuturat de doua ori capul, apoi s-a balbait dezorientat:
-A? Ce? Da, da, corect.
Suzana a iesit si ea din baie la scurta vreme dupa ce s-a retras Robro. L-a vazut pe baiat stand pe un scaun si privind focul. Parea abatut, asa ca s-a asezat si ea pe un scaun si a asteptat ca acesta sa spuna ceva.
-S-a intamplat ceva?a intrebat acesta, intorcandu-se brusc catre ea.
-Nu… asteptam doar sa-ti revii din transa.
-Hm, imi pare rau. Este deja tarziu, mai bine ai dormi. Ti-am pus niste cearsafuri curate si nu trebuie sa-ti faci griji in legatura cu soarecii, o sa fiu prin preajma.
-Dar tu unde ai de gand sa dormi?
-O sa-mi fac griji pentru asta cand o sa mi se faca somn.
Fata nu s-a opus. Pe Robro parea sa-l supere ceva si nu dorea sa devina si ea un motiv de suparare. S-a asezat pe pat si a inchis ochii. A adormit la scurt timp, deoarece ii era mult prea somn ca sa ramana treaza in acea pozitie.

Fata a tresarit, trezindu-se. O imagine ciudata i-a aparut brusc in fata ochilor. Era Robro, stand pe un scaun si privind tavanul. Nu stia de ce visa asta, dar cand a intors capul, i-a deslusit silueta prin intuneric si statea in aceeasi pozitie in care il visase.
Nestiind pe unde merge, a orbecait prin camera pana a ajuns la el. Si-a incolacit bratul drept in jurul umerilor lui si a stat asa o vreme, poana cand acesta si-a intors capul si a intrebat pe un ton grav:
-De ce te-ai trezit?
-De ce nu dormi?
-De ce-mi raspunzi la intrebare cu o alta intrebare?
-De ce nu dormi?
Fata nu reactiona la replicile lui. Voia sa stie de ce nu doarme si altceva nu o interesa.
-Nu pot sa dorm.
-Prostii! Parca ai trei ani!
L-a tras de mana si l-a luptat cu el pana l-a trantit pe pat si l-a invelit cu cearsaful pe care i-l pregatise.
-Termini acum? Trebuie sa-ti revii dupa sperietura de mai devreme.
-Ahh… deci asta era. Tu crezi ca stand treaz toata noaptea o sa te revansezi pentru ceva care nici macar nu a fost vina ta. Eu trebuie sa-ti multumesc pentru ca m-ai salvat si pentru ca ma lasi sa stau aici.
-Dar daca nu eram eu nu ajungeai aici, ramaneai o simpla eleva care-si vede de viata ei.
-Acum destul cu asta, vrei sa termini?
Robro a tacut, oftand si mutandu-se in cealalta parte a patului.
-Haide. Nu o sa stai acolo toata noaptea, nu?
Fata s-a intins si ea, apoi Robro a invelit-o, apoi a luat-o in brate.
-Acum, te rog, dormi!
Fata s-a supus, inchizand ochii.

[bastard_in_love]

11


Cand s-a trezit Suzana, odaia era inundata de lumina calda a soarelui care urcase de ceva vreme pe bolta cereasca. Fata s-a ridicat din pat, pasind cu grija. Robro inca dormea.
S-a uitat in jur pentru a se asigura ca nu viseaza, apoi s-a indreptat catre dulap. Trebuia sa gaseasca ceva de baut. Din nefericire nu a gasit decat cateva sticle cu apa.
S-a intors si s-a asezat pe jos, rezemandu-si capul de pat. In lipsa de ceva mai bun de facut, s-a hotarat sa astepte ca Robro sa se trezeasca si sa-i explice cate ceva.
Gasea atat de multe diferente intre Robro cel treaz si acel Robro care dormea…
Sigur, pastra trasaturile de baza, dar erau puse in alta lumina. Semana intr-adevar cu un copil, dar pastra ceva din maturitatea celui care i-a salvat viata acum cateva ceasuri bune.
Parul i se revarsa in zeci de suvite ciufulite peste pielea alba de pe fata si gat, sprancenele arcuite si genele intoarse il faceau sa semene cu un inger cu par negru.
Pleoapele au inceput sa i se miste, la fel si degetele de la mana. Suzana a tresarit. Robro a simtit miscarea si a deschis ochii, atintindu-i in tavan.
-‘Neata! Iarta-ma daca te-am trezit.
Robro a coborat privirea si a observat-o pe Suzana care-l contempla ingrijorata.
-Ce? Ce s-a intamplat? De ce te uiti asa la mine?
-Eu? Ah, scuze, doar…
Robro a ridicat o spranceana si a asteptat ca fata sa scoata o fraza legata pe gura.
-Nimic.
Suzana s-a ridicat si a iesit pur si simplu pe usa. Gasindu-se afara, a inspirat o gura mare de aer, trecandu-si nervoasa degetele prin par. A auzit un sursur in surdina si s-a lasat ghidata de sunetul apei. Dupa cateva minute de mers a dat peste un rau. A ramas stupefiata, dandu-si brusc seama ca nu exista niciun rau prin zona unde locuia ea. Cea mai apropiata padure de dimensiunile acestea era in Snagov. S-a asezat pe malul micutului rau, adancindu-zi degetele in apa ca de gheata. Socul diferentei de temperatura a facut-o sa tresara, dar apoi s-a obisnuit si s-a bucurat de racoarea ce-i strabatea corpul si-i limpezea mintea.
Si-a amintit ca peste doua zile implinea 16 ani si cu aceasta ocazie i-au revenit si vagi imagini de la ultimile dati cand a sarbatorit aceasta aniversare. Ce aveau sa zica parintii ei ca a disparut asa. In cateva zile vor fi din nou acasa.
Fata a oftat. Dorea sa ia legatura cu ei, dar ce sa le spuna? Ca un tip ciudat a vrut s-o omoare si ca alt tip ciudat a salvat-o si a dus-o intr-o padure si mai ciudata?
Si ce isi vor imagina cand vor vedea dezordinea din casa? Si mai rau… daca Stefan a ramas acolo cu gandul de a omori si pe altcineva?
Trebuia sa se intoarca si sa-l opreasca. Nu putea sta acolo ascunzandu-se si punand in pericol alte vieti nevinovate.
Fata a oftat si a lovit furioasa cu pumnul in apa, stropind totul in jur, inclusiv pe Robro, care isi facuse aparitia langa Suzana, fara ca aceasta sa bage de seama.
-Scuze…a baguit aceasta. Indiferent ce fac tot va fi si altcineva afectat.
-E doar putina apa.a replicat Robro, nestiind care este motivul supararii ei.
-Ce se va intampla cu parintii mei?! Stefan a ramas acolo? Si dezordinea? O sa sune la politie si o sa-si faca griji!a izbucnit aceasta din senin.
-Stai linistita. Stefan este expert si mai ales, veteran la ATOPO. Va repara totul si casa va fi ca noua. Nu va lasa nicio urma.
-Dar totusi…
-O sa ii instiintam pe parintii tai -cumva- ca esti in siguranta. Stai linistita, dupa cum am mai spus, totul va fi bine.
-Nimic din toate astea nu e bine!!
-Ba da…
-Ca de exemplu?!
Robro a deschis gura cu gandul de a-i raspunde, insa a preferat sa se abtina.
-Vezi?
Robro a oftat, nu stia cum sa o contreze fara sa para deplasat. A incercat sa pastreze tacerea, insa exact in momentul in care si-a coborat privirile a observat o licarire ciudata in apa. Cand s-a aplecat a observat ca sursa era un beculet rosu atasat la un dispozitiv minuscul.
-Fugi!a indemnat-o pe Suzana, luand-o de incheietura mainii. Au apucat-o pe un drum plin de noroi. Dupa cateva minute in care amandoi au alerat cat i-au tinut picioarele, s-au oprit pentru a se sprijini de trunchiul unui copac.
-Ce s-a…?
-Dispozitive de urmarire. E o ambuscada. Stia ca vom veni aici.
Vorbea sacadat, nu mai avea aer si gatul i se uscase.
-Dar de unde?
-Nu am idee. Dispozitivul nu a fost amplasat intr-o zona foarte bine ascunsa. Se pare ca inamicul nu a fost tocmai pregatit. Am mai vazut unul atasat de un copac de langa noi.


12

Dupa circa doua ore in care nu s-au miscat din respectiva pozitie, Robro s-a uitat la ceas, putin nauc, deoarece nu si-ar fi imaginat ca timpul trecuse asa de repede.
Credea ca Suzana adormise, insa fata avea ochii larg deschisi. Nu mai intalnise pe cineva caruia sa-i placa sa stea degeaba ore-n sir inca de la moartea lui Bill. Ii era dor de timpul pierdut alaturi de el, dar il regasea, incet-incet, si era chiar fericit sa afle ca isi va putea tine promisiunea facuta.
~Flashback~
-Indiferent ce se va intampla cu mine, promite-mi ca tu o sa traiesti mai departe la fel cum ai facut-o si pana acum. Doar, nu ma uita.
~End of Flashback~
Si-a sprijinit capul de trunchiul copacului si a privit spre cer. Iar si-a amintit… de fiecare data cand nu avea o ocupatie care sa-i capteze intreaga atentie, parca cineva apasa butonul de declansare a tuturor amintirilor cu Bill. Amintiri la care el automat tresarea, de frica acelei dureri. De data aceasta parca durerea nu se mai facea simtita. Robro nu era indiferent, regreta moartea lui, insa intr-un alt mod, unul ciudat. Nu zambea, dar nici nu plangea, era ca si cum nu mai percepea durerea, ca si cum cineva i-ar fi administrat o doza serioasa de anestezie.
-Hei. Ce-ai patit?
Suzana iar se apropiase exagerat de mult de el. Robro a luat-o din nou in brate si a imobilizat-o, fixandu-i capul cu barbia lui.
-Te rog nu mai face asta. Lumea se mai si sperie.
-Dar nu mi-ai raspuns la intrebare.a replicat aceasta disimuland nervozitatea si a incercat in zadar sa se elibereze din stransoarea lui.
S-a resmnat bosumflata si a cazut fara vlaga pe pieptul lui.
-Nu am patit nimic. Am stat aici tot timpul, ce puteam sa patesc?
-La ce te gandeai?
-La o promisiune.
Suzana a tacut. Era clar ca nu avea de gand sa-i spuna, ca urmare nici ea nu avea de gand sa insiste. Si-ar fi dorit sa stie absolut fiecare detaliu din viata lui Robro, insa isi dadea seama ca ar fi fost penibil sa insiste, mai presus de asta nu dorea sa-l supere.
-Nu stiu cum sa rezolv cu parintii tai. Daca te-as lasa nesupravegheata mi-as asuma un risc prea mare.
-Si daca ramai cu mine?
-Nu pot. Odata ce parintii tai te vor vedea, ma indoiesc ca te vor lasa sa pleci.
-Azi trebuie sa se intoarca?
-Bine… termenul e de 24 de ore. Trebuie sa gasim o solutie pana maine, altfel o sa avem si politia pe cap, nu numai ATOPO.
Fata a cazut pe ganduri. Avea o idee, dar nu era sigura, iar cea mai buna metoda era sa-l consulte pe Robro.
-Auzi… tu spui ca daca ramai cu mine o sa fim in siguranta, pentru ca, logic, ATOPO nu trimite trupele doar pentru noi doi. De asemenea, eu trebuie sa ma intorc la parinti pentru ca altfel ar suna la politie. Ce-ar fi daca ne-am intoarce amandoi la parintii mei? Avem o camera de oaspeti si ei oricum nu stau prea mult acasa. Sunt mai mult plecati.
-E absurd. Cum te gandesti ca m-as ascunde in casa ta?
-Pai… nu trebuie sa te ascunzi. Le explic parintilor situatia si…
-Fii serioasa. In primul rand, nu o sa accepte sub nicio forma un barbat de 26 de ani, necunoscut, in casa lor. In al doilea rand, nu le poti spune despre ATOPO fiindca e interzis, iar ei oricum nu te-ar crede. Si in al treilea rand, deja ai facut destule pentru mine. Nu ar fi cinstit ca eu sa abuzez de ospitalitatea ta si...
-Ok, am inteles, un simplu „nu“ era indeajuns.
Robro a sesizat nemultumirea din glasul ei.
-Imi pare rau. Nu trebuia sa fiu asa de...
-Ce mai conteaza?
Robro se simtea mai bine, asa ca au hotarat sa mearga mai departe si sa stabileasca la iesirea din padure ce vor face. Suzana se simtea doborata, iar Robro a observat, insa a preferat sa taca si sa se gandeasca la propunerea ei.
Dupa aproximativ o ora se aflau la cativa metri de sosea. Suzana s-a oprit si a asteptat noi ordine. Robro s-a hotarat in sfarsit sa vorbeasca.
-Este ceva nebunesc si total aiurea. Presupune un anume risc, dar sunt gata sa mi-l asum. Accept invitatia ta!
Suzana l-a privit nesigura, nestiind daca a auzit bine.
-Asta inseamna ca vrei sa-mi cunosti parintii?!
-Cam asa ceva.
Suzana a zambit larg si l-a imbratisat cu putere. Robro tot nu intelegea de ce era atat de fericita, dar important era ca i-a readus zambetul pe buze, asa ca nu-l mai interesa de ce si cum.
-Atunci hai sa pornim la drum.
-Dar e o problema. Nu putem folosi masina mea, taxiuri nu sunt prin zona si sunt cam ora sase de mers.
-Da, ai dreptate. Eu nu mi-am luat telefonul. Tu ai unul?
-Nu... n-am niciunul. Orice obiect electronic poate fi folosit la depistarea pozitiei noastre.
-Poti merge pe jos?
-Sigur ca pot, doar ca tu esti obosita deja si nu ai mancat nimic.
-Sunt sigura ca ma descurc.
Au mers cam jumatate de drum, cand Robro a inceput sa sufle din ce in ce mai greu. S-au oprit pe marginea soselei, iar Suzana i-a verificat din nou lovitura. Nu mai sangera, insa arata foarte rau. Probabil ca-l durea destul de tare.
-Mi-ar placea daca nu te-ai mai da macho si mi-ai spune cand te doare.
-Eu nu ma dau macho, eu sunt macho.
Suzana a chicotit, asezandu-se langa el.
-Daca o tinem tot asa, poate ajungem pana la zece. Parintii mei cred ca sunt deja acasa. Stai aici, ma duc pana la magazinul ala ca sa fac rost de niste gheata.
Robro a vrut sa protesteze, insa fata a luat-o la fuga, intrand in micul butic. Brusc, rana a inceput sa-i zvacneasca, acum isi dadea seama ca-l durea cumplit.
Cele cinci minute in care a lipsit fata au fost ca un iad pentru Robro, care aproape si-a dislocat maxilarele scrasnind din dinti.
Suzana s-a intors cu o bucata mare de gheata in mana, pe care a scapat-o pe jos, deoarece Robro a tras-o pe neasteptate in bratele lui de cum s-a apropiat.
-Au, a cazut gheata! s-a vaicarit aceasta.
-Las-o naibii de gheata, doar nu mai pleca asa.
Durerea era acum suportabila. Suzana a reusit in cele din urma sa-i puna bucata de gheata peste tricou.
Si-au continuat drumul dupa o vreme, iar Robro se simtea ceva mai bine. Acum mergeau mai incet, iar Suzana se interesa de starea lui la fiecare zece minute.
In cele din urma au ajuns in dreptul casei Suzanei. Robro s-a oprit si i-a spus:
-Eu sunt antrenorul tau, bine?
-Ok, ok, gasesc eu ceva!
Era lumina in sufragerie. Suzana a presupus ca parintii ei sunt acolo. A deschis usa si i-a vazut stand fata-n fata. Mama ei statea pe canapea, iar tatal, in picioare.
-Suzana, te rog frumos sa te duci sus. Eu si tatal tau avem de discutat.
-Da mama, doar ca voiam sa va anunt ca avem un oaspete.
Suzana i-a facut loc lui Robro, care a salutat politicos.
Mama ei l-a privit cateva secunde cu o expresie care trada mai mult uimire decat suparare, apoi a rostit:
-Buna ziua. Imi pare rau ca nu va pot servi cu nimic acum, insa eu si sotul meu trebuie sa rezolvam ceva important.
-Nicio problema, imi pare rau de deranj.
Mama Suzanei a mai facut o scurta pauza, surprinsa fiind de tonul grav si de glasul barbatesc. A clipit de cateva ori, apoi a continuat:
-Niciun deranj. Suzana, ocupa-te de domnul pana termin eu aici.
Glasul femeii era mult mai bland. Fata, fericita fiind de disputele parintilor ei, l-a poftit pe Robro la etaj, evitand alte comentarii.
Nu intelegea cum de Suzana era asa de diferita de parintii ei. Mama ei, femeie la nu mai mult de 35-36 de ani, era mai degraba o femeie de afaceri putin vulgara, tinand cont de bluza decoltata si de fusta scurta, dar mai ales de tona de farduri cu care si-a acoperit tenul. Lasand aceste aspecte la o parte, parea intr-un fel frumoasa, parul roscat prins in coc si chipul alungit ii placeau lui Robro. Remarcase in mod special ochii mari si caprui.
Despre tatal Suzanei nu putea spune decat ca era un barbat elegant, cu o frizura mai mult decat banala. Nu i-a atras atentia in mod special.
Ajunsi in dreptul usii de la camera Suzanei, Robro a remarcat priceperea lui Stefan. Totul era exact cum isi amintea ca trebuie sa fie. Niciun fir de praf nelalocul lui.
Suzana s-a asezat pe pat, iar Robro a luat loc pe scaun. Era macinat de cateva intrebari asa ca nu a mai zabovit.
-Dar parintii tai sunt atat de ciudati tot timpul? Adica, vreau sa spun, ai voie sa aduci pe oricine, oricand aici?
-In mod normal m-ar da afara cu tot cu invitat. Se pare ca am avut noroc din doua puncte de vedere. In primul rand, mama se cearta cu tata, iar in al doilea rand, mama se pare ca te place. Ca urmare, suntem norocosi ca arati de 18 ani, nu de 26!
-Ciudat...
-Da stiu, suntem o familie destul de ciudata.
-Nu asta am vrut sa spun.
Au fost intrerupti de o usa trantita. Suzana a privit pe geam si a observat ca tatal ei se urca furios in masina. L-a instiintat si pe Robro care a inteles ce se intamplase.
-Moment bun mi-am ales sa aterizez pe aici.
S-au auzit pasi, apoi mama Suzanei a intrat zambind in camera.
-Haideti jos, sa bem un ceai.
-Mama, e in regula daca Robro ramane aici o vreme?
-Desigur, Suzana, te duci tu sa pregatesti camera de oaspeti?
-Da! Imediat!
Suzana aproape topaia pe hol, fericita ca mama ei a acceptat fara alte comentarii propunerea ei.
-Eu sunt Daniela.
-Robro. Incantat.
-Scuza comportamentul fiicei mele, asa face de fiecare data cand are oaspeti.
-Oh, dar nu este nimic neinregula cu fiica dumneavoastra. Mi se pare un copil care are toate calitatile posibile.
Femeia l-a indemnat s-o urmeze catre bucatarie, unde i-a oferit o cana cu ceai. Robro se simtea stanjenit. Era neobisnuit de ciudata acea femeie.
-Eu sunt noul professor de karate. Azi am fost in expeditie prin padure, insa masina mea a facut pana, iar Suzana mi-a spus ca pot ramane in camera de oaspeti aici.
-Oh, desigur. Sunt chiar incantata de buna purtare a fiicei mele.
“Cucoana! Ai un strain in casa despre care nu stii mare lucru!”gandea Robro, indignat de comportamentul Danielei.
-Sunt incantata sa am un musafir. Eu si sotul meu suntem pe cale sa diortam si nu mai suport tensiunea asta. Simt ca am facut o greseala casatorindu-ma cu el. E un perfectionist iar eu...
Femeia a inceput sa planga, iar lui Robro i se facuse mila. Brusc, a uitat ca aceea este mama Suzanei, si nu Suzana, si s-a indreptat catre ea, incercand s-o impace.
-E in regula. Iubirea e un sentiment care te loveste indiferent daca tu ii spui ca persoana de care te-ai indragostit este aparent nepotrivita.
I-a mangaiat obrazul umed si i-a zambit cald. Femeia l-a privit cu ochii ei plansi, zambind si ea la randul ei.
-Esti un baiat foarte bun, imi dau seama si fara sa te cunosc de treaba asta.
Femeia a schitat un gest de a-i atinge chipul, profitand de apropierea dintre ei, insa Robro i-a remarcat intentia si s-a dat inapoi.
-S-a facut tarziu, ai dreptate, probabil trebuie sa mergem la culcare.
-Da, probabil. Imi pare rau, pentru un moment am crezut ca sunteti altcineva.
-Adica?
-Ochii dumneavoastra sunt identici cu ochii unei persoane la care tin foarte mult.
-Ah, inteleg, era de asteptat.
-Aveti un copil minunat. Merita tot ce-i mai bun in lumea asta. Noapte buna!
Robro a urcat, si a intalnit-o pe Suzana care l-a condus spre camera de oaspeti. I-a dat un prosop si i-a soptit:
-Tu dormi la 12 noaptea?
-Nu stiu, de obicei adorm mai greu, de ce?
Fata s-a retras, iar el nu si-a primit raspunsul. A intrat in camera si a inchis usa. Era de-a dreptul buimacit si simtea nevoia sa vorbeasca cu cineva despre cele intamplate. A observat ca odaia avea o usa ce ducea la o baie care avea cam tot ce-i trebuie, W.C., chiuveta si dus. S-a spalat si s-a pregatit de culcare. Inca il mai durea acea rana, insa era suportabil.
Era deabia 11 cand s-a trantit pe pat. A oftat, se simtea de parca nimic din peisaj nu era firesc. Era ca si cum tot ce facea nu avea sens. S-a intors pe toate partile, dar nu putea nici macar sa stea cu ochii inchisi. A auzit o scurta bataie in usa. A tresarit si s-a dus sa deschida. A intors cheia in broasca si a vazut-o pe Suzana in prag. I-a facut semn sa taca si sa intre, apoi a inchis.
-Ce faci aici? De ce nu dormi?
-Pai am venit sa te intreb ceva si nu dorm pentru ca nu pot.
Robro a zambit si i-a raspuns:
-Probabil ca ar trebui sa imi pun mainile in cap si sa-ti spun ca esti exasperanta, dar nici eu nu pot sa dorm si chiar ma bucur sa te vad.
S-au asezat pe pat, iar Robro a asteptat sa auda intrebarea promisa.
-O sa fiu directa, pentru ca asa m-ai obisnuit. Tu si mama…
-Deci esti si spion de servici?
-Pai... eu te cautam ca sa te intreb de ce aroma de pasta de dinti preferi, dar am preferat sa nu intrerup. Curiozitatea m-a impins sa stau pana la final.
-Ei bine, e ciudat, dar pentru cateva momente chiar nu mi-am dat seama cu cine vorbesc. Imi pare rau daca ti-am dat o impresie gresita.
-Ah, nu, e in regula, dar de fapt voiam sa te intreb altceva.
-Da?
-Cu cine seamana mama si la cine tii tu asa de tare?
-Pai eu credeam ca e firesc ca mama se semene cu fiica. Vin-o-ncoace!
A luat-o pe fata in brate si a strans-o cu putere, fiindu-i parca teama sa nu dispara.
-In ultima vreme ai devenit chiar necesara pentru mine. Mi-a fost teama de asta, dar nu am avut forta necesara ca sa te dau la o parte. Imi pare rau.
Fata a zambit, insa de abia isi mai putea tine ochii deschisi.
-Dormi, ai nevoie de odihna.i-a soptit, prabusindu-se impreuna cu ea pe una dintre perne. Patul era imens, iar ei doi ocupau foarte putin spatiu. Robro a incercat sa o pozitioneze la o oarecare distanta, pentru ca era destul de cald, insa fata a refuzat sa-i dea drumul.
A renuntat la a se mai lupta cu ea, a imbratisat-o puternic si au adormit.

[Sushiiushii]

No way >.< Abia acu` am reusit sa intru si sa iti las comu` T^T

Ahh, de si citesc acest fic inca din prima zii din care a aparut, abia acu` mi-o trecut lenea T^T

Sa vedem, stiu ca ai fost critica datorita faptului ca, capitolele erau prea scurte, insa am observat ca pe parcurs au devenit din ce in ce mai lungi.

Am vazut ca Germania deja lasa o amprenta destul de vizibila pe acest forum, sau ma rog pe fan ficuri XD Interesanta idee totusi :D

M-au amuzat cateva parti sa stii XD Iar maica sa lu` Suzana e putin cam ciudata O_O


Well..astept urmatoru` capitol, si o sa citesc in continuare datorita faptului ca ma atrage idea xD

[bastard_in_love]

KaGoMe, mulţumesc pentru comentariu. Chiar credeam că nu citeşte nimeni fic-ul.:zuppy03:

Here goes chapter 13:


13


Robro s-a trezit brusc, pe la ora cinci, asudat si de-a dreptul stanjenit de visul acela ciudat. A inspirit cateva guri serioase de aer si s-a calmat, apoi a intors capul pentru a verifica daca Suzana era inca acolo. Fata nu se miscase nici macar un milimetru de cand au adormit. Robro ii smucise bratul serios cand s-a ridicat, insa nu a fost destul cat sa o trezeasca.
“Probabil ca e foarte obosita.”gandi acesta, zambind.
S-a dat jos din pat cu grija si s-a indreptat catre fereastra. A dat la o parte draperiile groase si a privit afara. Era intuneric, masinile, copacii, bancile din fata casei, toate desenau umbre neclare pe asfalt. A lasat geamul intredeschis si a acoperit privelistea. Apoi s-a gandit ca nu ar trebui sa mai umble doar in halat. A deschis dulapul, uitand ca de fapt si-a lasat hainele la baie si a gasit o serie de costumatii noi-noute. Un smoching negru i-a atras atentia. Inrest, trei tricouri, pantaloni de trening si jeansi.
Erau haine elegante, in ciuda faptului ca erau lejere. In mare parte, cam stilul lui.
-Iti plac hainele? Am ales si eu ce am crezut ca ti s-ar potrivi.
Robro a zambit si s-a intors.
-Deci pana la urma te-am trezit.
-Da si mersi! Ador sa privesc cum rasare soarele.
-In cazul asta, pune ceva pe tine si hai sa privim rasaritul impreuna.
De atat a avut nevoie pentru a porni tiptil catre camera ei.
Robro a imbracat blugii si tricoul negru, apoi s-a dus la baie. A deschis dulapul de deasupra chiuvetei si a ramas efectiv cu gura cascata. Periuta de dinti, pasta de trei feluri, un pieptene, masina si spuma de ras, after-shave, geluri de dus si sampoane, dar cel mai important, o sticla de parfum Channel-Egoiste.
-Dar asta este parfumul meu… cum o fi stiut?s-a minunat acesta trezindu-se vorbind singur. Apoi a inceput sa foloseasca diversele obiecte gasite.
Dupa ce a terminat, s-a intors in camera, unde era asteptat de Suzana.
-Gata?
-Cam greu dupa toate chestiile pe care mi le-ai pus acolo. Am crezut ca o sa ma apuc sa ma spal si pe cap.
Suzana a zambit incantata si s-a ridicat, mirosindu-l.
-DA! Asta era. Stiam eu!
-Cum ti-ai dat seama ca folosesc parfumul asta?
-Mirosind toate sticlutele de parfum ale tatei. Una a mirosit exact ca tine, asa ca am “furat-o”.
-Hei! Ar trebui sa i-o returnezi.
-De ce? Mai are doua!
-Cum asa?
-E seful unei mari companii de parfumuri si astea sunt numai mostre pe care le primeste zilnic. Pe unele le ia pentru ca ii plac. Channel-ul e preferatul lui.
-In fine, hai sa mergem ca pierdem rasaritul stand de vorba.
Au coborat cu grija, pentru a nu face zgomot, apoi au iesit in fata casei. Privelistea il incanta pe Robro, care iubea sa se trezeasca cu noaptea-n cap doar ca sa contemple cerul.
-Vino!l-a indemnat Suzana, care déjà se intinsese pe iarba.
Robro s-a asezat langa ea, dar a refuzat sa se intinda pe gazon.
-Haii! E foarte placut sa stai asa.
Robro nu se lasa induplecat. Dadea hotarat din cap.
Fata s-a ridicat si a impins in umerii acestuia, dar nu era chip sa-l miste. Cu cat ea impingea mai tare, cu atat Robro se amuza mai mult. Brusc, acesta s-a lasat pe spate, iar fata s-a dezechilibrat si a cazut. Insa nu s-a lasat mai prejos, i-a apucat bratul intr-un moment de neatentie si s-a pravalit si el peste Suzana.
-Ha! Am reusit!a exclamat aceasta incantata ca Robro era intins pe iarba, iar ea statea in fund.
-De ce esti asa de incantata?a intrebat Robro, rotindu-se.
-Nu stiu. S-au schimbat rolurile macat pentru cateva minute.i-a raspuns, trecand bland cu degetele prin parul lui.
Robro intelegea ce voia fata sa spuna. In conditiile in care el statea cu capul in poala ei ca un prunc, el era cel ocrotit si nu invers.
-Imi face placere sa ma aperi mereu. Imi da senzatia de siguranta deplina. Mai stii cand ne-am intalnit?
-Da…
-Dupa ce ai plecat m-am simtit amenintata din toate partile. Pana si copacii pareau o amenintare. Si la un moment dat m-am intrebat daca nu sunt nebuna. Pentru ca nu imi venea sa cred ca tu, in asa scurt timp, ai devenit o persoana atat de importanta. Ma inselasem si ma resemnasem, dar te-ai intors.
-Ei bine, trebuie sa facem si pasi indrazneti in viata ca sa fim fericiti.
-Asta este motivul pentru care ai plecat?
-Nu. De asta m-am intors.
Robro si-a indreptat privirea catre cer, iar Suzana a i-a urmat exemplul. Fata a remarcat o urma de melancolie pe chipul lui si i-a mangaiat obrazul.
-Sunt sigura ca Bill e bine acolo unde e.
-Si eu dragii mei!a rostit o voce ragusita si amuzata totodata.
-Ce vrei Werter?s-a rastit Robro cu acel ton capabil sa sperie si o santinela.
-Vreau sa stai departe de fata si sa te intorci acolo unde iti este locul.
Fata a remarcat ca Robro era incordat. Simtea asta si se saturase de acei oameni. A inceput sa tremure de furie, insa Robro s-a ridicat si i-a strans ferm si in acelasi timp bland mana, sen ca nu era cazul sa-si piarda cumpatul. Suzana s-a supus.
-Robro, am dat ordin ca Bill sa fie omorat, credeam ca o sa termini o data cu prostiile, nu ca o sa faci inca una.
-Werter, mi-e teama ca nu inteleg.
-Daniela, i-ai!
Robro a fost imobilizat, cineva si-a incolacit mana dreapta in jurul gatului sau. In acel moment, Suzana s-a eliberat din stransoarea lui Robro, strecurandu-si mana cu agilitate in uzunarul atacatorului, care, cum si-a imaginat, era chiar mama ei, apoi s-a intors cu agilitate si i-a aplicat o lovitura cu piciorul.
De atat a avut nevoie Robro ca sa se elibereze si sa fuga dupa Suzana.
-Urca!i-a strigat fata, de la volanul unui Porsche negru.
-Ce faci?a icnit acesta cand fata a apasat pe acceleratie si a incuiat usile.
-Conduc cum ma pricep mai bine, ce sa fac?
Au pornit pe o sosea aproape goala, iar lui Robro nu ii venea sa creada ca fata stia atat de bine sa conduca la nici 16 ani.
-Cine te-a invatat pe tine sa conduci?
-Pai… mama mi-a explicat ce si cum, apoi, cand ea era la servici eu exersam pe masina ei.
-Dar ea nu foloseste masina ca sa mearga la servici?
-Nu, spune ca soseaua e prea aglomerata si ca e mai usor sa ia microbuzul chiar din fata casei. Uneori isi lasa cheile pe unde apuca si le iau eu…
-De necrezut.a soptit acesta, insa Suzana nu s-a bucurat prea mult de expresia fetei lui. In oglinda retrovizoare se intrezareau vreo patru masini negre care goneau pe urmele lor.
Suzana a vrut sa calce acceleratia, insa alte doua masini au aparut in fata ei si a franat brusc. Robro nu a avut vreme sa reactioneze in vreun fel, erau déjà inconjurati de zeci de agenti.
Robro a coborat, iar Suzana i-a urmat exemplul. Atunci s-au infatisat si Werter alaturi de mama ei.
-Nu mai alergati de colo colo, e inutil!a rostit Werter.
-Draga mea, vino incoace.i-a spus Daniela, deschizandu-si bratele.
Suzana era indecisa, insa Robro i-a facut semn sa se supuna. S-a dus la ea, insa nu a vrut sa o imbratiseze, a cerut doar o explicatie.
-Draga mea, totul e atat de comlicat… vezi tu, domnul Werter este seful meu, conduce una dintre cele mai mari organizatii secrete, ATOPO. Tu nu trebuia sa afli nimic inca. Nu a sosit timpul. Acel om nu trebuia sa-ti spuna nimic, insa a incalcat cea mai importanta lege a ATOPO si ti-a povestit absolut tot ce nu trebuia sa afli. Solutia e simpla si nu prezinta niciun pericol penru iciunul dintre voi, pentru ca sunteti importanti pentru ATOPO si nimeni nu ar fi fericit sa va piarda.
-Deci ce vrei exact sa fac?
-Simplu, avem o propunere, agent Robro. Tu vei fi trimis in misiune, destinatia: Canada, iar tu, scumpa mea, vii cu noi in laborator si cei de acolo iti voi sterge absolut orice detaliu legat de ATOPO din minte. Peste cativa ani te vei integra cum trebuie in organizatie.
Fata era pregatita sa rada si sa le spuna tuturor ca asa ceva nu vor accepta niciodata, insa Robro i-a luat-o inainte si a rostit pe un ton hotarat si rece:
-Accept!
Fata a incremenit de-a dreptul si a simtit cum sangele ii ingheata in vene. Ii era frig, foarte frig, dar avea incredere in Robro. O incredere bazata mai mult pe speranta ca are totusi un plan. Atunci, a spus si ea:
-Si eu accept, dar vreau mai intai sa vorbesc cu Robro.
-Doua minute, atat!a rostit Werter. Initial nu voise sa fie de acord, insa vocea glaciara a fetei l-a facut sa se razgandeasca.
-Care-I ideea?a intrebat aceasta disperata.
-Nu stiam… nu stiam ca mama ta este membra ATOPO. Daca as fi stiut nimic nu s-ar mai fi intamplat.
-Adica?
-Ei nu te monitorizau ca sa devii scut pentru mine. Erai monitorizata ca viitor membru. Esti in siguranta asa. Cand ti-am spus despre ATOPO am crezut ca ei te vor omori, nu ca vor sa te protejeze.
-Dar nu inteleg… ce se va intampla?
-Nimic. Asta e ideea. Totul va fi ca inainte! Tu nici macar nu o sa stii ca m-ai cunoscut vreodata.
-CE?!a urlat aceasta disperata. –Si tie iti convine? Cum sa uit?
-Nu ma uiti voit. Cei de la laborator au descoperit un mod de a…
-Timpul a expirat!!
-Mai lasati-ne doua minute!a spus aceasta, in speranta ca va auzi macar ceva incurajator.
-Du-te!
-Continua-ti ideea!
-Ok. Memoria ta este constituita din imagini pe care tu le-ai receptat odata cu niste emotii puternice. Emotiile sunt de mai multe feluri, insa actiunile lor se bazeaza doar pe cele innascute si universale: frica, furia, bucuria si tristetea. Ei practic vor neutraliza orice fel de emotie de acest fel pe care ai memorat-o in asociatie cu orice sau oricine legat de ATOPO, adica inclusiv de mine. Asta-i povestea. Tu nu o sa iti poti aminti cine sunt. Si cand o sa reusesti, adica peste cativa ani, nu va mai fi relevant. Acum du-te!
Stiind ca sunt ascultati, Suzana a zambit si a rostit:
-Nu uita sa faci pasi indrazneti! Mai fa unul daca vei simti nevoia.
Robro a inteles, insa a sperat sa nu faca asemenea prostie.

[Sushiiushii]

Nuu..lumea citeste, dar crede-ma, lenea e mai mare decat iti poti da seama XD

Asa...waw, ce repede ai venit :X Stii ca te iubesc ? XD
Ficul e minunat, la fel ca si capitolul, insa ai avut cateva greselutze de tastare, si daca nu te superi pe mine, nu am sa le reamintesc. Incearca sa recitesti inainte de a posta ^_^". Dar nu-ti fa griji, cu toti facem greseli :D ...mai ales eu DIRECT XD
Hmm...inca cv..dupa un punct se incepe cu litera mare :D ...am vazut de cateva ori greseala asta, si am zis sa te anunt :D

Asa..acu actiunea XD

Cum adica accepta? O_O No way, cv miroase a putred >.<..si masa lu` Suzana e super, hyper, tampita. Cum poti sa-ti bagi copilu` in asa cv. Buhaha, am avut dreptate in legatura cu ea...insa >.< nu-mi place de ea, deloc >.<

asa-i ca se v-or re-intalnii? Plllllsss T^T

Din cate am inteles capitolele sunt scrise deja. Insa pe viitor incearca sa nu mai grabesti actiunea. Mi se pare putin grabita :-?

Lalaiete, fa sa ne bucuram de moment. Profita de uimitoarea calitate a descrierii ..

anyway =]
Astept in continuare XD

[bastard_in_love]

Kagome, voi încerca să ţin cont de sfaturile tale în capitolele pe care le scriu acum:)

14

Suzana
~pagini de jurnal~

“Inca de cand mi-a fost stearsa memoria(cica), am inceput sa scriu diverse chestii. De azi vreau sa tin un jurnal, acest jurnal. Acum deabia imi dau seama ca e un comportament straniu, dar dupa deja doua luni de la plecarea lui, chiar incep sa-mi gasesc refugiul intre aceste pagini. De ce? Pentru ca jurnalul a fost al lui. Acum chiar ma amuza prostia lui Stefan.
Cu o luna in urma, probabil ca sa se asigure ca eu chiar am uitat totul, Stefan-sensei(cat de greu imi vine sa-i spun asa…) ne-a dus in “excursie” exact in padurea unde eu si Robro ne-am ascuns atunci. Fireste ca a trebuit sa faca pe “exploratorul” si sa ma invite sa “vizitam” impreuna cabana unde eu si Robro ne refugiasem. Am incercat sa ma comport exact asa cum ma comportasem prima data cand am calcat acolo. Am prezentat interes pentru oglinda aceea si atunci am gasit acest jurnal. Singurul motiv pentru care l-am pastrat a fost ca i-a apartinut lui Robro. Probabil ca nu fac ceea ce trebuie scriind in jurnalul pe care i l-a daruit chiar mama lui, insa e mai bine sa-l am eu decat sa-l aiba ATOPO, nu?
Am citit in carti ca in general oamenii care pierd pe cineva important stau si bocesc, ca pe urma sa-l regaseasca si sa planga din nou-de fericire. Nu imi place aceasta alternativa. Prefer sa cred ca Robro o sa intre pe usa din clipa in clipa.”

“Au trecut patru luni de la plecarea lui, iar optimismul, inainte sa-mi dau seama, a pierit. Desi incerc sa ignor golul sfasietor, el e acolo si ma apasa. Prima oara cand a plecat eram sigura ca se va intoarce, insa acum… Imi e chiar greu sa descriu acest sentiment nu e nici fericire nici tristete, de fapt nici nu stiu daca e un sentiment. Seamana mai mult cu o stare. Simt nevoia sa plang, dar daca incep sa plang imi este aproape imposibil sa ma opresc. De fiecare data cand il vad pe Stefan la cursuri imi este din ce in ce mai greu sa-i zambesc si sa ma prefac ca sunt bine, ca-mi merge bine. Nu vreau decat sa-l strang de gat, Doamne!
Noaptea, inainte de culcare, intotdeauna ii spun noapte buna, dar nu prea mai pot crede cu la fel de multa tarie ca la inceput ca ma aude. L-am rugat chiar si pe Bill sa-i transmita, pentru ca Bill e mereu acolo in gandurile lui, dar nici Bill nu cred ca mai vrea sa-mi faca acest serviciu. Ma simt parasita…
E deja trei noaptea, maine ma duc la scoala si nu pot dormi. Nici noaptea trecuta nu am putut si sunt sigura ca maine o sa-mi fie foarte greu sa fiu atenta. Am note bune, doar singura cale ca sa ma tin departe de el... de Robro este sa fac teme. Altfel revine din nou, prin mine, si mi-e greu, din ce in ce mai greu, sa-l intampin atat de absent.
-Noapte buna!“

„Am luat in mana jurnalul doar pentru ca e patru aprilie si se implinesc sapte luni de cand nu l-am mai vazut. A devenit atat de greu sa ma gandesc la el incat acum nu mi-l pot imagina decat ca o entitate prea straina si totusi prea iubita. Deja corpul si mintea mea au inceput sa nu mai reactioneze la niciun impuls. Stefan i-a pronuntat numele de nenumarate ori. De ce? I-a dat unui copil porecla asta. Nu ma deranjeaza daca cineva il descrie, ii pronunta numele etc, dar ma sfasie numai gandul ca i-as reinvia imaginea, numele, parfumul, din memorie. Sunt ca si depozitate in borcane izolate si etichetate. Iar prezenta… amintirile. Acestea sunt mai mult decat sfasietoare, pur si simplu ma descompun, ma omoara.
“Left alone, my tears dry up
Uncaringly, the seasons continue to change”

Daca, printr-o minune, va citi asta, aceste doua versuri sunt ideale ca sa-mi descrie existenta in ultimile si probabil viitoarele luni. Cat despre starea mea(emotionala si spirituala) nu cred ca este cazul ca cineva sa aiba macar idee ca poate exista asemenea apocalipsa.
S-a facut din vara toamna, din toamna iarna, din iarna primavera, iar eu nici macar nu am remarcat ca se schimba vremea, la mine e mereu la fel: frig, ger si inghet.”