07-11-2009, 11:20 PM
@ashya_love - mulţumim de comentariu =]] nu îţi face griji, Bibi şi Jack nu s-au certat, nu se supăra Jack pe Bibi nici într-o mie de ani :]].
@kiss4_sasuke - nu l-a durut atât de tare pe Alex, 'cause he's a big guy. So dont worry D: În capitolul ăsta ai şi reacţia lui Takumi cu privire la faptul că o găseşte pe Angelique la el în pat :]]
@Yumina - cine a zis ceva de câteva zile? Eu am zis să îl postez chiar acum :]] Şi nu îţi face griji, nu face infarct Takumi , dar dacă citeşti capitolul îi afli reacţia :]].
So, mulţumim tuturor ce ne citesc ficul şi comentează, chiar şi celor care nu lasă reply. Thanks guys. Înseamnă mult pentru noi. Sper să citiţi în continuare.
Lectură plăcută! <3
[center]Capitolul 40[/center]
Săptămânile următoare au trecut ca dracu. Nici nu îmi puteam imagina că poate fi mai rău, de fapt chiar era. Întotdeauna aveam câte o problemp de rezolvat. Mă bucuram totuşi că Bibi îşi mai revenise, în fond... trecuseră aproximativ 3 luni. Trebuia să îi mulţumesc totuşi lui Jack pentru asta, o merita. Mă bucuram că realizase că odată toţi murim şi că nu putea decât să îşi amintească clipele frumoase cu ea. Însă, în comparaţie cu mine, ea mergea regular la mormânt ducându-i flori. Eu treceam pe acolo mai rar – eram prea ocupat. Sau vroiam să cred asta, nu aveam atât de multă forţă să îmi amintesc momentele bune cu mama mea. Nu erau atât de multe; dat fiind că nu petrecusem aşa mult timp împreună. Totuşi o iubisem.
M-am aruncat extenuat pe scaunul de la birou şi am sunat-o pe Beatriz. Făceam asta regulat, deşi se mutase cu Jack de ceva timp simţeam nevoia să ştiu ce face.
- Bună surioară . Ce faci?
Am zis , încercând să par entuziasmat dar oasele şi muşchii mei erau prea obosiţi pentru a depune efort. Mi-a răspuns totuşi vesel.
- Hei frăţioare. Încă eşti la birou? E atât de târziu, e aproape unsprezece , du-te acasă! Părea un ordin, am râs.
- Desigur, desigur. O să fac şi asta . Jack ce face?
- Păi ne uitam la un film şi aproape s-a terminat aşa că o să mergem la culcare. Mai vorbim mâine. Mergi acasă , da? Noapte bună..
Nu am reuşit să înţeleg misterul din tonul ei vesel şi zăpăcit aşa că m-am conformat şi am pus telefonul la loc. M-am ridicat leneş , luându-mi haina şi am plecat din birou. Atunci am realizat că nu mai era niciun angajat, rămăsesem doar eu. Adevărul e că lucrasem în ultimele lunii ca un robot, aveam prea multe de făcut. Atât de multe încât nici nu reuşisem să merg până în Franţa, deşi recunosc că am încercat să o sun pe Angelique de câteva mii de ori, dar niciodată nu a sunat. Propusesem că îşi schimbase cartela. În fine. Am înghiţit în sec şi am trântit portiera maşinii, accelerând. Ştiam că odată ce venea seara mintea mea se umplea cu imaginea ei. Şi nu o mai puteam scoate din minte până a doua zi când trebuia să lucrez iar, dar programul meu se mai eliberase, aşa că urma să am o săptămâna mai liniştită în care puteam să mă gândesc toată, toată ziua la Angelique. Încă nu îmi permiteam să plec din ţară – la dracu cu afacerile astea.
Am intrat în clădire fără prea multă cunoştinţă de gesturile pe care le făceam şi am deschis uşa apartamentului. Am aruncat servieta şi sacoul pe ... Pe undeva ce-i drept şi m-am îndreptat spre dormitor. Luminile stinse ca întotdeauna, am simţit un miros venind din bucătărie dar eram prea obosit să desluşesc ce era, sau dacă era real. Mi-am dat tricoul jos şi m-am trântit în pat. Atât de confortabil, mă mişc puţin pentru a căuta perna, vrând să mă dau pe mijlocul patului.
Rece, atât de rece. Inima mi-a îngheţat pentru o secundă şi m-am trezit – nu adormisem dar oboseala îmi dădea această senzaţie. Am tresărit şi am sărit din pat, direct la locul de unde aprindeam lumina. Acceleraţiile inimii mele erau cu mult prea dese. Odată ce lumina a acaparat camera întunecată am putut vedea de ce, mai exact de cine, m-am speriat. Am încercat să râd, dar eram prea uimit pentru asta. Mi-am calmat mai întâi inima.
În patul meu stătea o ... Femeie superbă. Părul ei lung şi catifelat, ochii închişi, trupul atât de alb. . . Până şi hainele ei mă făceau să o doresc. Pielea atât de albă pe sub tricoul larg şi acei pantaloni scurţi – atât de scurţi. M-am apropiat iar ea s-a mişcat, probabil realizând că ceva îi deranja ochii. A împins cearceaful într-o parte şi a între deschis ochii.
Când m-a văzut în faţa ei s-a ridicat în şezut , puţin uimită, trecându-şi mâinile în jurul ochilor. Cred că încă nu realiza ce se întâmpla . M-am apropiat , aşezându-mă pe pat.
Atunci cred că a sesizat . Mi-a atins faţa şi pentru o secundă am uitat să respir. A trebuit să îmi aduc aminte din cauza bătăilor inimii ce păreau să îmi facă pieptul să explodeze. M-am calmat, oarecum . Aceasta s-a cuibărit printr-o mişcare bruscă între braţele mele – cât de mult mă bucuram că era aici deşi încă nu înţelegeam şi nu conteneam să cred că este un vis. Nu vroiam. I-am mângâiat părul – şi oh, da, era real.
- Takumi... Lacrimile ei au început să îmi ude pieptul gol . Am strâns-o şi mai tare la piept, aceasta continuând să vorbească.
- Îmi pare rău, ştiu că sunt egoistă, dar nu îmi pasă. Nu îmi pasă de copilul pe care îl ai cu cealaltă femeie... Eu şi copilul nostru avem nevoie de tine.
Lacrimile sale erau din ce în ce mai dese şi mai mare – simţeam asta. La fel şi prin sunetul dureros pe care îl scotea. Mi-au trebuit mai multe minute pentru a putea analiza informaţia. Pentru că Vanessa- cred că despre ea era vorba , nu era însărcinată şi ... Copilul nostru? Atunci realizam ceea ce vroia să spună. Am lăsat-o liberă prinzându-i bărbia între degete.
- Eşti însărcinată? Am întrebat serios , menţinându-mi tonul calm .
- Da. . . Mi-a răspuns privindu-mă în ochi, deşi aceia erau încă uzi.
Am sărutat-o, uşor, trecându-mi limba peste gâtul ei. I-am ridicat tricoul pentru a-mi aşeza mâna pe burtica ei iar ea a chicotit.
- De ce nu mi-ai spus? Angelique, Vanessa nu a fost niciodată însărcinată. Am încercat să te sun de atât de multe ori... Îmi pare rău că nu am reuşit să vin în Franţa. Dar cum să îmi ascunzi aşa ceva? Copilul nostru! Al nostru, doar al tău şi al meu. Ceva ce ne uneşte, acum şi pentru totdeauna. Te iubesc, nu, de fapt, vă iubesc. Am început să o sărut şi îmi simţeam ochii ce erau mai devreme morţi de oboseală, plini de energie. Nu ştiu cum aş putea explica în cuvitne sentimentul de a fi.. Tată. Cât de bine suna. Un copil cu femeia pe care o iubeam atât de mult. Am atins iar umflătura burţii sale, pentru a mângâia acel loc. Mi-am proptit urechea acolo şi am strâns-o iar în braţe, sărutând-o. Mi-a răspuns, limbile noastre unindu-se.
- Deci.. Ea chiar nu a fost însărcinată?
M-a întrebat după ce am umplut-o cu îmbrăţişări, pe ea şi copilul nostru.
- Nu . Niciodată. Şi cum ai crede că aş accepta-o pe ea, şi nu pe tine? Normal că aş fi avut grijă de acel copil dacă ar fi fost al meu, dar niciodată nu m-aş fi căsătorit cu ea, vreau să zic, chiar dacă erai tu la mijloc sau nu. Nu aş face aşa ceva decât cu femeia pe care o iubesc cu adevărat, şi care încă nu mi-a răspuns la acea întrebare.
Am rânjit şi ea m-a privit blând, atingându-mi chipul. S-a strecurat şi mai tare în braţele mele, eu încă stând lângă ea. M-a sărutat.
- Vreau. A spus pe un ton atât de cald încât mă întrebam cum poate fi adevărat.
- După ce se naşte copilul, nu? O să ai parte de cea mai frumoasă nuntă şi cu siguranţă copilul nostru va fi cel mai iubit copil. Şi noi cel mai fericit cuplu. O să avem o fetiţă drăguţă care o să semene cu mama ei. Iar eu o să fiu mândru să merg cu ele pe stradă.
Am început să râd în timp ce scoteam fiecare mică prostie gândită în acel moment. Ea a început de asemenea să râdă , cuibărită încă între braţele mele. S-a îmbufnat pentru o secundă.
- O să fie băiat, şi eu o să fiu mândră să merg cu cei doi băieţi ai mei pe stradă!
- Asta rămâne de văzut. Deja mă gândesc la hăinuţe roz, pătuţ roz, cameră roz...
- O să fie băiat!
Ne-am tachinat aşa în jur de o oră, iar eu nu am realizat când a trecut timpul. Mi-am dat seama că ar trebui să dormim când ea a căscat. Am aşezat-o uşor pe pat, şi am stins lumina. M-am pus lângă ea, după care rostogolindu-mă am luat-o în braţe, peste mine. Şi-a aşezat capul pe pieptul meu şi eu am sărutat-o pe frunte. Am adormit aşa, eu fără a realiza dacă tot ceea ce se întâmpla era real sau nu – eram prea fericit.
Dimineaţa, când m-am trezit. Angelique nu mai era lângă mine. M-am panicat căutând în baie, fugin pe hol şi în sufragerie. Pentru un moment credeam că iar dispăruse , însă am intrat în bucătărie, găsind-o acolo. Pe masă era aşezat un mic dejun copios şi ea zâmbea. Purta tot o pereche de pantaloni scurţi şi o cămaşă albă –a mea mai exact. Am zâmbit, mergând spre ea şi sărutând-o.
- Cred că ar trebui să îmi schimb garderoba, îţi stă mai bine ţie cu hainele mele. I-am deschis câţiva nasturi, până ce i-am putut vedea mai bine sânii – nu purta sutien. Mi-am trecut limba peste unul dintre sâni, sărutându-l.
- Stai jos şi mănâncă.
M-a împins jucăuş şi eu am îndeplinit ordinul. S-a aşezat şi ea şi nu îmi amintesc ce era mai delicios – mâncarea sau ea. Şi urma să mai avem şi un copil, care avea să fie fată, sau băiat. Sau gemeni. Nu conta, atâta timp cât era cu ea ... Ştiam că pot face orice, oricum şi oricând. O iubeam.
@kiss4_sasuke - nu l-a durut atât de tare pe Alex, 'cause he's a big guy. So dont worry D: În capitolul ăsta ai şi reacţia lui Takumi cu privire la faptul că o găseşte pe Angelique la el în pat :]]
@Yumina - cine a zis ceva de câteva zile? Eu am zis să îl postez chiar acum :]] Şi nu îţi face griji, nu face infarct Takumi , dar dacă citeşti capitolul îi afli reacţia :]].
So, mulţumim tuturor ce ne citesc ficul şi comentează, chiar şi celor care nu lasă reply. Thanks guys. Înseamnă mult pentru noi. Sper să citiţi în continuare.
Lectură plăcută! <3
[center]Capitolul 40[/center]
Săptămânile următoare au trecut ca dracu. Nici nu îmi puteam imagina că poate fi mai rău, de fapt chiar era. Întotdeauna aveam câte o problemp de rezolvat. Mă bucuram totuşi că Bibi îşi mai revenise, în fond... trecuseră aproximativ 3 luni. Trebuia să îi mulţumesc totuşi lui Jack pentru asta, o merita. Mă bucuram că realizase că odată toţi murim şi că nu putea decât să îşi amintească clipele frumoase cu ea. Însă, în comparaţie cu mine, ea mergea regular la mormânt ducându-i flori. Eu treceam pe acolo mai rar – eram prea ocupat. Sau vroiam să cred asta, nu aveam atât de multă forţă să îmi amintesc momentele bune cu mama mea. Nu erau atât de multe; dat fiind că nu petrecusem aşa mult timp împreună. Totuşi o iubisem.
M-am aruncat extenuat pe scaunul de la birou şi am sunat-o pe Beatriz. Făceam asta regulat, deşi se mutase cu Jack de ceva timp simţeam nevoia să ştiu ce face.
- Bună surioară . Ce faci?
Am zis , încercând să par entuziasmat dar oasele şi muşchii mei erau prea obosiţi pentru a depune efort. Mi-a răspuns totuşi vesel.
- Hei frăţioare. Încă eşti la birou? E atât de târziu, e aproape unsprezece , du-te acasă! Părea un ordin, am râs.
- Desigur, desigur. O să fac şi asta . Jack ce face?
- Păi ne uitam la un film şi aproape s-a terminat aşa că o să mergem la culcare. Mai vorbim mâine. Mergi acasă , da? Noapte bună..
Nu am reuşit să înţeleg misterul din tonul ei vesel şi zăpăcit aşa că m-am conformat şi am pus telefonul la loc. M-am ridicat leneş , luându-mi haina şi am plecat din birou. Atunci am realizat că nu mai era niciun angajat, rămăsesem doar eu. Adevărul e că lucrasem în ultimele lunii ca un robot, aveam prea multe de făcut. Atât de multe încât nici nu reuşisem să merg până în Franţa, deşi recunosc că am încercat să o sun pe Angelique de câteva mii de ori, dar niciodată nu a sunat. Propusesem că îşi schimbase cartela. În fine. Am înghiţit în sec şi am trântit portiera maşinii, accelerând. Ştiam că odată ce venea seara mintea mea se umplea cu imaginea ei. Şi nu o mai puteam scoate din minte până a doua zi când trebuia să lucrez iar, dar programul meu se mai eliberase, aşa că urma să am o săptămâna mai liniştită în care puteam să mă gândesc toată, toată ziua la Angelique. Încă nu îmi permiteam să plec din ţară – la dracu cu afacerile astea.
Am intrat în clădire fără prea multă cunoştinţă de gesturile pe care le făceam şi am deschis uşa apartamentului. Am aruncat servieta şi sacoul pe ... Pe undeva ce-i drept şi m-am îndreptat spre dormitor. Luminile stinse ca întotdeauna, am simţit un miros venind din bucătărie dar eram prea obosit să desluşesc ce era, sau dacă era real. Mi-am dat tricoul jos şi m-am trântit în pat. Atât de confortabil, mă mişc puţin pentru a căuta perna, vrând să mă dau pe mijlocul patului.
Rece, atât de rece. Inima mi-a îngheţat pentru o secundă şi m-am trezit – nu adormisem dar oboseala îmi dădea această senzaţie. Am tresărit şi am sărit din pat, direct la locul de unde aprindeam lumina. Acceleraţiile inimii mele erau cu mult prea dese. Odată ce lumina a acaparat camera întunecată am putut vedea de ce, mai exact de cine, m-am speriat. Am încercat să râd, dar eram prea uimit pentru asta. Mi-am calmat mai întâi inima.
În patul meu stătea o ... Femeie superbă. Părul ei lung şi catifelat, ochii închişi, trupul atât de alb. . . Până şi hainele ei mă făceau să o doresc. Pielea atât de albă pe sub tricoul larg şi acei pantaloni scurţi – atât de scurţi. M-am apropiat iar ea s-a mişcat, probabil realizând că ceva îi deranja ochii. A împins cearceaful într-o parte şi a între deschis ochii.
Când m-a văzut în faţa ei s-a ridicat în şezut , puţin uimită, trecându-şi mâinile în jurul ochilor. Cred că încă nu realiza ce se întâmpla . M-am apropiat , aşezându-mă pe pat.
Atunci cred că a sesizat . Mi-a atins faţa şi pentru o secundă am uitat să respir. A trebuit să îmi aduc aminte din cauza bătăilor inimii ce păreau să îmi facă pieptul să explodeze. M-am calmat, oarecum . Aceasta s-a cuibărit printr-o mişcare bruscă între braţele mele – cât de mult mă bucuram că era aici deşi încă nu înţelegeam şi nu conteneam să cred că este un vis. Nu vroiam. I-am mângâiat părul – şi oh, da, era real.
- Takumi... Lacrimile ei au început să îmi ude pieptul gol . Am strâns-o şi mai tare la piept, aceasta continuând să vorbească.
- Îmi pare rău, ştiu că sunt egoistă, dar nu îmi pasă. Nu îmi pasă de copilul pe care îl ai cu cealaltă femeie... Eu şi copilul nostru avem nevoie de tine.
Lacrimile sale erau din ce în ce mai dese şi mai mare – simţeam asta. La fel şi prin sunetul dureros pe care îl scotea. Mi-au trebuit mai multe minute pentru a putea analiza informaţia. Pentru că Vanessa- cred că despre ea era vorba , nu era însărcinată şi ... Copilul nostru? Atunci realizam ceea ce vroia să spună. Am lăsat-o liberă prinzându-i bărbia între degete.
- Eşti însărcinată? Am întrebat serios , menţinându-mi tonul calm .
- Da. . . Mi-a răspuns privindu-mă în ochi, deşi aceia erau încă uzi.
Am sărutat-o, uşor, trecându-mi limba peste gâtul ei. I-am ridicat tricoul pentru a-mi aşeza mâna pe burtica ei iar ea a chicotit.
- De ce nu mi-ai spus? Angelique, Vanessa nu a fost niciodată însărcinată. Am încercat să te sun de atât de multe ori... Îmi pare rău că nu am reuşit să vin în Franţa. Dar cum să îmi ascunzi aşa ceva? Copilul nostru! Al nostru, doar al tău şi al meu. Ceva ce ne uneşte, acum şi pentru totdeauna. Te iubesc, nu, de fapt, vă iubesc. Am început să o sărut şi îmi simţeam ochii ce erau mai devreme morţi de oboseală, plini de energie. Nu ştiu cum aş putea explica în cuvitne sentimentul de a fi.. Tată. Cât de bine suna. Un copil cu femeia pe care o iubeam atât de mult. Am atins iar umflătura burţii sale, pentru a mângâia acel loc. Mi-am proptit urechea acolo şi am strâns-o iar în braţe, sărutând-o. Mi-a răspuns, limbile noastre unindu-se.
- Deci.. Ea chiar nu a fost însărcinată?
M-a întrebat după ce am umplut-o cu îmbrăţişări, pe ea şi copilul nostru.
- Nu . Niciodată. Şi cum ai crede că aş accepta-o pe ea, şi nu pe tine? Normal că aş fi avut grijă de acel copil dacă ar fi fost al meu, dar niciodată nu m-aş fi căsătorit cu ea, vreau să zic, chiar dacă erai tu la mijloc sau nu. Nu aş face aşa ceva decât cu femeia pe care o iubesc cu adevărat, şi care încă nu mi-a răspuns la acea întrebare.
Am rânjit şi ea m-a privit blând, atingându-mi chipul. S-a strecurat şi mai tare în braţele mele, eu încă stând lângă ea. M-a sărutat.
- Vreau. A spus pe un ton atât de cald încât mă întrebam cum poate fi adevărat.
- După ce se naşte copilul, nu? O să ai parte de cea mai frumoasă nuntă şi cu siguranţă copilul nostru va fi cel mai iubit copil. Şi noi cel mai fericit cuplu. O să avem o fetiţă drăguţă care o să semene cu mama ei. Iar eu o să fiu mândru să merg cu ele pe stradă.
Am început să râd în timp ce scoteam fiecare mică prostie gândită în acel moment. Ea a început de asemenea să râdă , cuibărită încă între braţele mele. S-a îmbufnat pentru o secundă.
- O să fie băiat, şi eu o să fiu mândră să merg cu cei doi băieţi ai mei pe stradă!
- Asta rămâne de văzut. Deja mă gândesc la hăinuţe roz, pătuţ roz, cameră roz...
- O să fie băiat!
Ne-am tachinat aşa în jur de o oră, iar eu nu am realizat când a trecut timpul. Mi-am dat seama că ar trebui să dormim când ea a căscat. Am aşezat-o uşor pe pat, şi am stins lumina. M-am pus lângă ea, după care rostogolindu-mă am luat-o în braţe, peste mine. Şi-a aşezat capul pe pieptul meu şi eu am sărutat-o pe frunte. Am adormit aşa, eu fără a realiza dacă tot ceea ce se întâmpla era real sau nu – eram prea fericit.
Dimineaţa, când m-am trezit. Angelique nu mai era lângă mine. M-am panicat căutând în baie, fugin pe hol şi în sufragerie. Pentru un moment credeam că iar dispăruse , însă am intrat în bucătărie, găsind-o acolo. Pe masă era aşezat un mic dejun copios şi ea zâmbea. Purta tot o pereche de pantaloni scurţi şi o cămaşă albă –a mea mai exact. Am zâmbit, mergând spre ea şi sărutând-o.
- Cred că ar trebui să îmi schimb garderoba, îţi stă mai bine ţie cu hainele mele. I-am deschis câţiva nasturi, până ce i-am putut vedea mai bine sânii – nu purta sutien. Mi-am trecut limba peste unul dintre sâni, sărutându-l.
- Stai jos şi mănâncă.
M-a împins jucăuş şi eu am îndeplinit ordinul. S-a aşezat şi ea şi nu îmi amintesc ce era mai delicios – mâncarea sau ea. Şi urma să mai avem şi un copil, care avea să fie fată, sau băiat. Sau gemeni. Nu conta, atâta timp cât era cu ea ... Ştiam că pot face orice, oricum şi oricând. O iubeam.