27-10-2009, 01:02 PM
Capitolul 1: O legenda
La focul care arde in soba veche din centrul casei, unde pisicile sez pe scaune vechi regale, aici s-a nascut legenda ochiului pisicii. Desi povestea este in toata lumea, nu toate persoanele o cunosc. In acasta casa nu stateau pisici prea importante, erau doar calauze, cele care conducea oamenii la statuia pisicii, un oracol.
La Babilion era,
Un loc adapostit,
De oameni ferit.
Priviti atenti la flori,
Dar niciodata spre Striga de Mori*,
Uita-te in fata, spre trandafirul alb,
Cu spini facuti din zalpi*.
De-acolo, urechi de pisica, un botic,
Si un nasuc foarte mic,
Ti se v-or arata...
Si de acolo toata poezia s-a pierdut. Pagina a fost mazgalita, de cine nu se stie, si nici cum. Era lunga, avea vreo o suta de strofe. Dar legenda o sa ve-o istorisesc eu:
Anul zece I.H.
Pe vremea cand stelele erau din zahar si luna din branza, soarele o roata de cascaval si lumea painea. Cand electricitatea era doar in fulgere, si oamenii nu stiau multe, au aparut pisicile.
Feline gratioase, suple si delicate, cu tatal leul si mama tigrul. Cu mintea sclipitoare, ce au venit sa ajute oamenii, dandu-se drept niste animale fara minte. Dar cea mai mare dintre pisici, Afelia, a murit. Ea era conducatoarea si cea care stabilea ce puteau face sau nu supusele ei. In locul sau a urcat pe pernuta alta felina, mai tanara. Numele ei era Avenziora. Nu era de-acord cu regulile impuse de vechea sefa, asa ca a creat unele noi.
Pisicile aveau voie sa isi arate adevarata forma oamenilor. Erau calauze. Totul era bine, pana cand...
Din lumea din centrul Pamantului a iesit o armata mica, in frunte cu un mesager. Demonii venisera sa ii spuna Avenziorei sa numai ajute muritorii, ca de cand cu rasa lor, numai ajunge nimeni in Iad. Ea desigur ca a refuzat, dar nu stia un lucru despre acesti demoni. Ei nu accepta refuz, si daca primesc unul, distrug toata rasa.
Zilele urmatoare era calmul dinaintea furtunii. In Camera COnsiliului, unde cele mai importante pisici stau si discuta, era o cearta aprinsa intre Avenziora si generalul Tusurs, fratele ei.
-Cum poti sa gandesti ca doar o suta din luptatorii mei pot face fata unei armate de o mie si ceva de demoni inarmati pana in gat?! racni motanul.
-Suntem fiinte evoluate, destepte, Tusurs! Acele fiinte ingade nu pot sa se compare cu noi!
-Ai innebunit, femeie! Cum poti sa crezi ca noi, cat de mare o avea mintea, putem sa-i invingem pe cei mai buni luptatori?!
Aceasta cearta a tinut o zi si-o noapte, cum numai in povesti poti auzi de asa ceva, dar s-a intamplat. Mai erau doua zile pana la eclipsa, pana la intunericul total. Si desigur, pana la marea batalie. Tusurs nu cedase in fata marei Avenziora. Deci, noua sute de luptatori pisici se vor lupta cu o mie de demoni.
Ziua cea mare. Soarele nu se mai obosise sa apara, nu vroia sa vada macelul. Nici luna, sau stelele nu se ivira. Stateau toate intr-un colt, discutand neintrerupt.
Avenziora statea in spatele truperol sale, pe o pajiste. Lucrul bun era ca oamenii, au dorit sa le ajute. Asa ca numarul soldatilor a crescut pana la o mie o suta. Dar tot era de rau. Oamenii nu aveau puteri, nu aveau minte, doar arme, care sigur nu le pot face fata puterii demonice a slujitorilor raului. Dupa o ora, au aparut. Flacari ii inconjurau, isi fluturau sabiile in aer. Si lupta incepu. Cum sabiile lor se atinsera de ghearele ascutite ale pisicilor, cerul se lumina si ceva stralucitor cobora din el.
Erau ingerii. Fiinte inaripate, cu aripi albe sau gri, si vesmintele de aceeasi culoare. Cele mai frumoase fapturi. Daca erai muritor, cand ti se termina viata si nu mergeai in Iad, ajungeai in Rai. Demonii s-au infuriat, dar nu se puteau misca, ingerii aveau puteri mari. Au transformat-o pe Avenziora si au dus-o la Babilion. Si lucrurile se termina cu un semn de intrebare.