Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Destine ÃŽncruciÅŸate

#1
am scris si eu un fic inspirat din Naruto...cum spune si titlul personajele sunt cele din seria Shippuuden (sau aproape toate)

Disclaimer: Nu detin personajele prezentate ce apartin lui Masashi Kishimoto din anime-ul Naruto si nu fac profit de pe urma acestor personaje/intamplari.

Orice fel de critica este binevenita...caut critica si nu gasesc, lasati critica sa vina la mine:))

Capitolul 1


Stătea singură pe banca rece de piatră pierdută în amintiri. Era ghemuită cu genunchii la piept pe aceeaşi bancă pe care el o părăsise în urmă cu 5 ani. Trecuse atât de mult dar pentru ea părea că a fost ieri. Parcă timpul se oprise în loc după seara aceea. Nu putea dormi bine noaptea pentru ca avea mereu acelaşi coşmar: el pleacă, iar ea se simte neputincioasă, nu poate face nimic să-l oprească. Mereu se gândeşte că dacă ar putea da timpul înapoi nu ar mai face aceleaşi greşeli. S-ar fi sacrificat pentru ca el să fie fericit, să-l vadă zâmbundu-i călduros măcar o dată, să nu o mai privească cu aceeaşi ochi negrii şi reci mereu.
O lacrimă fierbinte se prelinse uşor pe obrazul adolescentei şi ea îşi rezemă capul pe genunchi. Nu mai putea suporta. Durerea era prea mare şi nu se putea destăinui nimănui. Nu avea pe cineva atât de apropiat de ea încât să-i spună prin ce trece. Nici măcar cu mama ei nu putea vorbi... . Simţea că trebuie să fugă, să evadeze din acest cerc vicios pe care şi-l crease. Avea senzaţia că îşi pierde minţile şi nimeni nu-i întinde o mână de ajutor să o scoată din suferinţa în care se adâncea zilnic mai mult si mai mult. Nu întrezărea nicio rază de speranţă în întunericul care o înconjurase. Pentru ea nu mai exista asa ceva. Înăuntrul ei totul se destrăma în timp ce pentru ceilalţi părea o persoană veselă şi plină de viaţă. Era un suflet trist în spatele unei măşti zămbitoare.
Era adâncită în gândurile sale încât nu observă că s-a înserat şi că nu mai era nimeni acolo. La un moment dat tresări la auzul unui foşnet. Îşi ridică (,) capul şi deschise ochii. Acei ochi de smarald care odată radiau de fericire acum erau roşii şi scăldaţi în lacrimi. Privi în faţa ei şi la 50 m zări o siluetă. Aceasta se apropia de ea din ce în ce mai mult aşa că fata se ridică în picioare, îşi şterse repede lacrimile şi se uită din nou.
„Nu se poate”, îşi spuse ea. „Acum am şi halucinaţii. Mai bine mă grăbesc să ajung acasă înainte să mai văd şi altceva”. Se întoarse spre sat şi făcu câţiva paşi. Întoarse capul şi privi în urma ei. Nu era nimeni acolo...fusese doar imaginaţia ei. Nu ştia ce să facă în continuare. Era sigură că auzise un zgomot şi nu prea credea că o ia razna. Începu să caute cu privirea ceea ce ar fi putut produce zgomotul, dar afară se înnorase şi luna nu-şi mai putea trimite razele pe pământ. De-abia putea să vadă pe unde merge. Vru să se întoarcă din nou spre sat dar cineva apăru din senin şi o prinse de mâini înainte ca ea să poată reacţiona. Se uită la cel care a prins-o şi nu-l recunoscu. Se întreba ce e cu el acolo şi dacă o confundă cu cineva,când, deodată, băiatul o trase spre el sărutând-o apăsat pe buze. Fata era şocată, nu se aşteptase la asta, dar imediat se enervă şi se smuci din strânsoare. Reuşi să-şi elibereze o mână, concentră chakra în ea şi îl lovi. Impactul l-a aruncat la câţiva metri în spate după care dispăru într-un nor de fum.
„O clonă jutsu?Acum chiar nu mai înţeleg nimic”. Era curioasă să afle cine era în spatele acestui lucru şi se gândea cum să-l descopere. Imediat se auzi un zgomot şi fata se îndreptă în acea direcţie.
-Cine e acolo? întrebă ea. Nu încerca să fugi, nu vei reuşi!
-Sunt Hinata,se auzi o voce aproape şoptită.
Sakura ajunse lângă fată şi îi spuse:
-Îmi pare rău, Hinata. Se întâmplă ceva ciudat şi mă enervează faptul că nu-i dau de cap.
-Nu-i nimic, răspunse Hinata evitându-i privirea. Dacă te pot ajuta cu ceva spune.
-De fapt chiar ai putea să mă ajuţi. Poţi folosi te rog Byakugan-ul şi să cauţi o persoană? Ar trebui să fie în direcţia Porţii de Nord.
-Sigur.
Îşi activă jutsu-ul respectiv şi începu să caute pe cineva care se potrivea cu ce spunea Sakura. Nu găsi nimic aşa că mări aria de căutare. „Stai puţin. Oare chiar e el? Nu cred totuşi. Nu ar avea pentru ce să mai vină aici. A obţinut ce a vrut. Oare ce caută? Mai bine nu-i spun Sakurei cine e”.
-Ei bine...ai văzut ceva?
-Da...în afara satului.
-Mersi. Nu e mare lucru de capul lui nu? Spuse Sakura zâmbind.
„Dacă ai ştii cu cine ai de-a face”, gândi Hinata. „Succes”.
-Nu, nu e mare lucru. Păi....ne mai vedem.

* * *

Pentru a ajunge la Poarta de Nord trebuia să traverseze oraşul. Zis şi făcut, dar după câţiva paşi observă o multitudine de lumini şi începu să audă din ce în ce mai tare vacarmul. Uitase că era un festival în oraş. „Va trebui să o iau pe scurtătură”, îşi spuse şi sări pe acoperişul casei de lângă ea. Începu să sară de pe un acoperiş pe altul bucurându-se de faptul că nu mai era nimeni acolo. Dar la un moment dat cineva apăru în faţa ei. Nu avu timp să reacţioeze aşa că se ciocni de el şi se dezechilibră, dar băiatul o prinse de mână şi o trase înapoi.
-Eşti bine, Sakura? Îmi pare rău că am apărut aşa dar nu te-am văzut la festival şi eram îngrijorat dacă păţisei ceva sau nu.
-Sunt bine, spuse ea. „Idiotule, nu poţi să faci chestia asta cum ţi se năzare. M-ai speriat”. Dar cum ai stiut că sunt aici?
-Păi te-am văzut din întâmplare alergând şi aşa că am început să te urmăresc, încercând să te ajung din urmă. Unde mergeai aşa grăbită?
-Acasă, spuse fata repede cu un ton care o dădea de gol. „Nu am timp de tine, Naruto. Îmi pare rău dar mă grăbesc. Du-te şi lasă-mă în pace.”
-Dar casa ta e în direcţia opusă.
-Voiam să mă plimb puţin înainte să ajung. Singură. „Ce prost minţi, Sakura. Ar trebui să iei nişte cursuri despre cum să minţi.”
-Dacă vrei pot veni cu tine.
-Ce parte din S-I-N-G-U-R-Ă nu ai înţeles? Şi oricum dacă te gândeşti la o întâlnire las-o baltă. Te-am refuzat de atâtea ori. Împacă-te cu ideea şi nu mai insista.
-A...bine, spuse Naruto vizibil afectat de cuvintele fetei. Nu am vrut să te supăr.
Aceste cuvinte îl săgetau în inimă şi îl răneau mai mult decât ar fi crezut ea. Nu o înţelegea câteodată pe Sakura. Nu înţelegea comportamentul ei şi de-asta se oferise să o însoţească.Ţinea prea mult la ea ca să o lase de capul ei şi să păţească ceva, dar ea crescuse şi poate era timpul să aibă grijă de ea şi singură. Imediat un zâmbet larg îi apăru pe faţă şi spuse:
-Să ai grijă de tine, bine?
-Aşa am să fac, spuse ea zâmbind la rândul ei. „Cum mă poate face să zâmbesc aşa tot timpul. Zâmbetul lui e molipsitor. Nu înţeleg cum poate trece peste toate aşa uşor. Poate că el este mai puternic decât am crezut. Eu sunt decât o fată prostuţă care încă mai crede într-o iluzie. Mă agăţ de iluzii şi într-o zi voi pierde legătura cu lumea reală. Sunt slabă şi trebuie să mă schimb. Trebuie!”
După ce se asigură că Naruto nu o mai urmărea îşi continuă drumul. „Poate am fost prea dură cu el. Va trebui să-mi cer scuze.”
Adâncită în gânduri din nou nici nu realiză că a ajuns la Poarta de Nord. „Am noroc....e deschisă.” Se amestecă prin mulţime şi reuşi să iasă neobservată din sat. „Bun...în ce parte să merg prima oară?” Un foşnet se auzi din partea stângă aşa că merse spre sursa zgomotului pentru a vedea despre ce este vorba, dar nu găsi pe nimeni acolo. Mai căută puţin prin zonă dar nu găsi nimic.
„Se pare că a plecat. Mai bine. Şi aşa nu aveam chef să mă lupt acum.” Se rezemă de un copac, se aşeză pe pământ şi se uită spre cer. Norii trecuseră şi luna argintie îşi trimitea razele reci pe pământ. „Se pare că sunt ca luna: oricât aş încerca să radiez şi să transmit căldură sunt la fel e rece şi distantă. Aş vrea să ma schimb, dar cum?”
Stătu şi privi luna mult timp. Ceva o fascina şi de asemenea o calma. Parcă exista o magie, se simţea vrăjită de lumina ei. „Gata Sakura! Ai stat prea mult. Trebuie să te întorci în sat. Zarva de mai devreme a dispărut. E târziu şi lumea se odihneşte. Tu ce mai cauţi aici?” Se ridică de pe pământ şi mai aruncă o privire fugară lunii. Ştia că undeva şi el stă şi priveşte luna. Asta era tot ce îi mai lega acum. Dar încă avea speranţa că ceva se poate schimba, că ziua de mâine aduce numai bucurii şi schimbarea mult dorită.
Făcu câţiva paşi spre sat, dar auzi un zgomot. O crenguţă se rupsese. Se întoarse brusc dar nu zări pe nimeni. „E o pădure ştii? Zgomote ca acestea sunt comune. Nu trebuie să tresari aşa.” Se întoarse din nou spre sat şi începu să meargă cu paşi rari. Simţea că e cineva acolo, dar nu mai avea forţa necesară să verifice.
Auzi nişte paşi în urma ei şi se opri. Nu îndrăznea să se întoarcă să vadă cine e, deşi înauntrul ei îşi dorea acest lucru. La un moment dat persoana din spatele ei deschise gura şi spuse:
-Nu ne-am văzut de ceva vreme, Sakura.
Fata tresări la auzul numelui şi căzu în genunchi. „Nu se poate. Nu...” îşi spuse în timp ce lacrimi fierbinţi îi brăzdau din nou faţa.




spor la citit...astept critici si sfaturi
Timpul trece. Chiar si atunci cand pare imposibil. Chiar si atunci cand fiecare bataie a ceasului doare la fel ca pusul sangelui sub o vanataie. Trece neregulat, cu rataciri ciudate si pauze taraganate, dar trece. Chiar si pentru mine.

[Imagine: chibi_1647.gif]
, chibi-ul lui funky_angel
[Imagine: 059_shiny.gif]

#2
vad ca au disparut postarile...dar asta nu ma descurajeaza....:P....le pun din nou cat ai clipi:P


Capitolul 2

De ce trebuia să i se întâmple ei asta? De ce acum? De ce atunci când suferi enorm trebuie să apară ceva care să-ţi provoace şi mai multă suferinţă, când ar trebui defapt să o aline? De ce EA? De ce EL?
Mii de întrebări fără răspuns îi treceau prin minte fetei în timp ce stătea nemişcată. I se părea că timpul îngheţase, odată cu el şi natura, numai mintei ei rămânând singura care nu păţise acest lucru.
Deschise ochii şi parcă timpul îşi reluă cursul normal. Auzea din nou foşnetul frunzelor şi câte o bufniţă care era la vânătoare. Nu ştia cât timp trecuse de când stătea aşa. I se păruse o eternitate.Poate că el plecase deja şi rămăsese singură în pădure plângând iar fără rost. Închise ochii şi îl putu auzi respirând. De ce nu plecase? Îşi dorise atât de mult să-l vadă şi totuşi de ce se temea acum să se întoarcă, să-l privească? De ce trebuia să sufere atât pentru el? De ce îl iubea atât de mult? Şi acum când îi putea vorbi, când putea să-l simtă lângă ea nu avea curajul să se mişte.
„Nu trebuie să vadă că sufăr. Dar ce spun? Deja am arătat cât sunt de slabă.” Măcar dacă s-ar fi putut ridica de acolo şi să fugă departe de el, deşi până acum fugise să-l găsească. Dar nu se putea mişca deloc. Parcă privirea lui o ţintuia acolo, neputând să se mişte. „Trebuie să mă ridic şi să-i înfrunt privirea” îşi spuse ea în timp ce reuşi să-şi ducă o mână la ochi şi să-şi şteargă lacrimile. După câteva încercări eşuate reuşi să se ridice, dar rămase cu spatele la el. Respiraţia îi era neregulată, de parcă ar fi făcut un efort extraordinar să se ridice. Ce se întâmpla cu ea?
„Bun...te-ai ridicat. Acum întoarce-te spre el.” Ce uşor era de spus. În cele din urmă făcu şi acest lucru. Inima îi bătea în piept ca o nebună în timp ce ea îşi ridica încet privirea, căutând-o pe a lui. Primul lucru pe care îl văzu era abdomenul lui bine lucrat şi deja simţea cum i se înmoaie genunchii. Dar trebuia să se stăpânească, pentru ca el să nu observe zbuciumul din sufletul şi mintea ei. După câteva secunde, care i se paruseră extrem de lungi, ajunse cu privirea la buzele lui. Ar fi vrut în momentul acela să sară la gâtul lui şi să-l sărute, sperând că şi el îi va răspunde la sărut. Dar nu putea rămâne cu privirea acolo. Ar fi dat de bănuit. Trebuia să-l privească în ochi acum. Dar de ce îi era aproape imposibil să facă asta?
Închise ochii şi când îi deschise îl privi direct în ochi. Simţea cum se topeşte sub privirea lui şi că se pierde într-un abis în ochii lui negrii. Dar era o senzaţie plăcută ce ar fi vrut să dureze o eternitate.
-Sasuke, murmură fata pentru ea, dar burnetul o auzi şi un zâmbet îi apăru în colţul gurii.
Fata observă asta şi îşi mută privirea. Simţea cum sângele i se urcă în obraji şi era sigură că se înroşise. Se comporta ca acum 5 ani. „Nu m-am maturizat deloc. Poate ar trebui să încep de-acum” Se concentră puţin şi îi răspunse pe un ton distant:
-Da, ai dreptate. A trecut ceva timp. Oare din ce cauză?
„Da...asta e.”zâmbi în sinea ei Sakura. Mascase perfect faptul că mai avea puţin şi leşina datorită prezenţei lui. Îşi făcu curaj şi îl privi din nou în ochi, de această dată mai sigură pe ea. Însă imediat ce-i întâlni privirea tot curajul de mai devreme dispăru. De ce se comporta aşa? Simţea din nou cum se pierde în ochii lui şi avea impresia că o hipnotizau, neputând să se mai trezească.
La un moment dat tresări. Îl văzu că începe să se apropie de ea aşa că se dădu câţiva paşi mai în spate. Dar el nu se opri aşa că fata repetă mişcarea, până când în spatele ei apăru un copac. Se lipi cu spatele de el în speranţa că va păstra distanţa dintre ei. Ştia că dacă ar fi vrut, ar fi ajuns într-o secundă la ea. Se simţea încolţită la fel cum o felină se joacă cu prada înainte de a ataca.
Inima începuse să-i bată din ce în ce mai tare şi simţea că mai avea puţin şi îi ieşea din piept. Nu mai putea respira normal şi simţea că are din ce în ce mai puţin aer. Când ajunse aproape de ea, fata incercă să tragă aer în aer,dar nu reuşi. Începu să vadă totul în ceaţă şi se prăbuşi pe pământ. Curând totul se întunecă şi leşină.
* * *
Încercă să-şi deschidă ochii, dar pleoapele erau parcă de plumb şi nu voiau să o asculte. Mai încercă o dată şi când deschise ochii totul era în ceaţă. Clipi de câteva ori şi imaginea începu să fie din ce în ce mai clară. Era tot în pădure. Încercă să se mişte, dar două braţe puternice o ţineau strâns. Întoarse capul şi îşi dădu seama că Sasuke era cel care o ţinea în braţe. Nu ştia cum să reacţioneze. O parte din ea ar fi vrut să rămână acolo în braţele lui până când s-ar fi trezit şi el, dar altă parte îi spunea să plece cât mai repede de acolo. Şi totuşi i se părea că totul este desprins dintr-un vis frumos. Nu avea cum să o ţină în braţe, nu el. Adică acum 5 ani o trata cu indiferenţă totală. Nu credea că e posibil să se schimbe atât. Sau era?
Ca să se convingă îşi ridică uşor o mână şi o îndreptă spre faţa lui. Voia să vadă dacă ceea ce se întâmplă este real sau doar un alt vis de-al ei. Când îi atinse faţa tresări. Nu era un vis. Şi dacă totul era real de ce îi venea să plângă dacă ar trebui să se bucure?
Băiatul se trezi când îi atinse faţa şi deschise ochii. Se uită în jos la adolescenta care stătea în braţele lui. Ea îl privea cu uimire şi spaimă în acelaşi timp, iar niste lacrimi începuseră să-i apară pe obraji. Era atât de firavă şi delicată cum stătea acolo încât nu ştia cum să reacţioneze. Înainte să realizeze îşi puse o mână peste a ei, iar faţa lui de apropie din ce în ce mai mult de a ei. O sărută apăsat pe buze şi fata începu să se zbată, încercând să-l împingă. El îi prinse mâinile de încheieturi şi i le imobiliză. Ea nu se lăsă şi începu să se mişte din nou. În cele din urmă băiatul se îndepărtă de buzele ei şi îi dădu drumul la mâini. Dar a facut o greşeală şi Sakura a profitat de ea. Imediat îi trase o palmă zdravănă peste obraz, se ridică şi începu să fugă.
Voia să fie departe de el. Avea impresia că dinstanţa dintre ei era din ce în ce mai mică, chiar dacă se îndepărta de el. Chiar dacă ar fi fost la un capăt al lumii şi el la celălalt i se părea că este prea aproape de el. Nu îl putea ierta pentru ce făcuse. Profitase de ea şi nu avea de gând să îl ierte vreodată. La un moment dat se opri, sări pe creanga copacului de lângă ea şi rămase acolo. Auzi un foşnet în dreapta ei şi îşi dădu seama că o urmărea. Începu să fugă din nou, sărind de pe o creangă pe alta, dar el nu se lasă şi o urmări în continuare. Ea începu să mărească viteza, încercând din nou să scape de el. După o cursă lungă se opri. Se rezemă de trunchiul copacului în timp ce încerca să-şi tragă sufletul. Făcuse un efort în plus pentru a scăpa de el şi spera că reuşise.
Închise ochii. Încercă să savureze sărutul acela. Îşi trecu un deget peste buzele care încă ardeau de dorinţă. Nu mai simţise aşa ceva până atunci. Mii de fiori îi străbătuseră corpul şi se luptase cu greu să scape de el. Nu numai fizic ci şi cu pasiunea, dorinţa ei nebună şi atracţia dintre ei. Dacă nu ar fi scăpat atunci ar fi cedat şu nu s-ar mai fi putut opri. Atunci Sasuke ar fi crezut că este o femeie uşoară. Dar acum oare ce credea despre ea?
„Se pare că se lasă greu”, zâmbi băiatul în sinea lui în timp ce o căuta prin pădure. „Nu înţeleg de ce a reacţionat aşa. În ochii ei se putea citi dorinţa, iar gesturile o dădeau de gol. Şi totuşi când mi-a răspuns a mascat perfect totul.” Se opri puţin uitându-se de jur împrejur sperând să o găsească. Trebuia să vorbească cu ea şi să clarifice nişte lucruri. „Nu înţeleg nici de ce m-am comportat aşa . Parcă nu mai eram eu. Dar în preajma ei nu am cum să mă comport normal. Toată lumea mea este dată peste cap când mă priveşte în ochi. Un fior mă cuprinde. Nici în faţa unor adversari redutabili nu mă simt aşa lipsit de putere. La fel mă simţeam şi acum 5 ani. Atunci nu am dat importanţă acestui lucru, crezând că este doar imaginaţia mea. Oare chiar aşa era sau încercam să ma mint singur?” Începu să alerge din nou, negăsind-o nicăieri. „Cred că m-a tulburat de prima oară când am văzut-o. Am remarcat de atunci ceva diferit la ea faţă de celelalte fete. Nu era înfumurată şi am ştiut că era singura căreia îi păsa cu adevărat de mine. Pentru celelalte nu eram decât un trofeu de cucerit.”
La un moment dat se opri. O zări ceva mai departe de el stând rezemată de un copac. Nu ştia ce să facă. Să se ducă sau să o lase în pace? „ De ce mă comport aşa? Unde sunt hotărârea şi determinarea mea? Dar nu ma pot duce aşa la ea. După sărut am putut citi în ochii ei trădarea. Se simţea trădată şi folosită.” Îşi duse mâna la obraz unde primise palma. Încă îl ardea, dar îl durea mai mult faptul că ea îi trăsese palma. Ar fi primit cu bucurie moartea dacă în ochii ei nu ar mai apărut niciodată privirea aceea. Îi sfâşia inima, iar ea nu ştia asta.
În cele din urmă se îndreptă spre fată şi se opri în faţa ei, păstrând totuşi o oarecare distanţă. Fata tresări când îl văzu în faţa ei. Era iar cufundată în gânduri şi chiar o surprinse că o găsise aşa repede. Vru să plece din nou, dar el deschise gura:
-Stai, nu pleca, spuse el pe un tin stins ÅŸi aproape ÅŸoptit.
Inspiră adânc şi strânse din ochi pentru a-şi opri lacrimile ce voiau din nou să curgă. Nu trebuia să se lase influenţată de el. Nu acum.
-De ce aÅŸ face asta, Sauske? De ce aÅŸ face ce spui tu?
O linişte apăsătoare se aşternu. Băiatul nu ştia ce să spună aşa că îşi mută privirea, gândindu-se la ce ar putea răspunde. Dar nimic nu-i venea în minte. Avea dreptate. Cine este el să-i spună ce să facă?
Se ura pentru ce spusese. După atât de mult timp era cu băiatul pe care îl iubea mai mult decât orice şi tot ceea ce făcea era să îl îndepărteze de ea. Ar fi vrut să se întoarcă spre el, să-l privească în ochi şi să-i spună că totul a fost o glumă, o prostie din partea ei, dar nu putea. Trebuia să meargă până la capăt acum că începuse aşa.
-Când te-am rugat, te-am implorat să nu pleci din sat, tu m-ai ascultat? Normal că nu. Singurele cuvinte pe care le-ai rostit au fost decât “Mulţumesc, Sakura”.
Se întoarse în sfârşit cu faţa spre el. Lacrimile îi curgeau din nou pe obraji, dar nu-i păsa. Trebuia să o vadă aşa cum era, nu cineva ce ar pretinde că ar fi. Trebuia să clarifice totul o dată pentru totdeauna, indiferent de ce se va întâmpla după.
-Nu te-ai gândit la sentimetele mele, la cât am suferit şi cât am plâns? Se pare că nu. Tot ceea ce îţi doreai era răzbunare. Tu erai universul meu, Sasuke. Când ai plecat eu...,începu să plângă şi mai tare şi nu mai putu continua ceea ce voia să spună.
-Îmi pare rău, Sakura, spuse el pe acelaşi ton rece şi distant.
-Îţi pare rău, nu? Doar atât poţi să spui? începu să ţipe fata. Deci eu nu am reprezentat şi nu reprezint nimic pentru tine. Sunt numai Sakura Haruno, fosta colegă din Echipa 7, fraiera care te iubeşte, deşi nu meriţi aşa ceva din partea nimănui.
Băiatul o privi cum ridică tonul şi cum se enrvează, fără să schiţeze nimic pe chip. Dar când fata recunoscuse că încă îl mai iubeşte îşi încleştă pumnii, pentru a se controla. După ce Sakura termină ce avea de spus el îşi mută privirea în pământ fiind afectat de cuvintele ei. În sufletul lui era acum un amalgam de sentimente pe ca re nu credea că e capabil să le mai simtă, totul datorită ei.
Îl privi în ochi aşteptând o reacţie din partea lui, dar când îşi mutase privirea îşi dăduse seama că nu se va întâmpla aşa ceva.Oftă uşor gândindu-se că şi-a făcut iluzii deşarte.
-Voi pleca din ţară într-o săptămână şi nu mă voi întoarce înapoi niciodată.
-Poftim? Ce vrei să spui cu asta?
-Nu trebuie să-ţi dau explicaţii. Oricum degeaba mă veţi căuta, nu mă veţi găsi. Aşa că mai bine o lăsaţi baltă acum.
Sasuke dispăru într-un nor de fum lăsând în urmă numai durere şi regrete. Pe moment Sakura nu fău nimi, fiind prea şocată de ce auzise. După ce se dezmetici puţin începu să plângă din nou. La început c'teva suspine care în curând s-au transformat în lacrimi amare.
-TE URĂSC, SASUKE, MĂ AUZI? TE URĂSC. De ce mi se întâmplă mie toate astea?
Căzu iar în genunchi nemaiavând forţa necesară să se ţină pe picioare. Lacrimile îi curgeau pe obrajii fierbinţi, dar nu o mai deranja. Îşi promisese că este ultima oară când mai plânge pentru el. "Ce voi face acum când ştiu că nu te voi mai căuta? Scopul meu în viaţă a dispărut odată cu tine. Nu văd de ce aş mai trăi." Scoase un kunai şi îl îndreptă spre inimă. "Îmi pare rău că fac asta fără să-mi fi luat rămas bun de la ceilalţi. Adio Naruto. Îmi pare rău acum că nu am acceptat niciodată să ies cu tine. Poate tu m-ai fi putut ajuta să-l uit pe Sasuke, dar nu vom ştii niciodată. Adio Tsunade-sama. Regret că te voi dezamăgi Ştiu cât de multe aşteptai de la mine. Adio prieteni. Adio Konoha. Sper să nu mă uitaţi aşa uşor. Adio Sasuke. Sper să găseşti pe cineva care să te iubească la fel de mult ca mine şi să-i împărtăşeşti sentimentele. Regret că nu am fost eu aceea." Inspiră aânc şi privi spre kunai. Oare asta era soluţia? Se concentră câteva secunde, făcându-şi curaj. Îşi luă puţin avânt pentru a fi sigură că termină dintr-o lovitură. Închise ochii şi împinse kunai-ul spre inimă. O ultimă lacrimă se prelinse în timp ce arma se apropia din ce în ce mai mult de trupul fetei.

astept in continuare critici pt a ma putea perfectiona....see ya
Timpul trece. Chiar si atunci cand pare imposibil. Chiar si atunci cand fiecare bataie a ceasului doare la fel ca pusul sangelui sub o vanataie. Trece neregulat, cu rataciri ciudate si pauze taraganate, dar trece. Chiar si pentru mine.

[Imagine: chibi_1647.gif]
, chibi-ul lui funky_angel
[Imagine: 059_shiny.gif]

#3
superb... cateva greseli... dar sa zicem... incet incet se rezolva.. povestea este intradevar clasica dar ma bucur ca nu este exagerata cum am citit altele... ai pastrat intr-o oarecare masura firul povestii originale ceea ce atrage. Totusi, cred ca Sakura a fost mult prea dura cu Naruto, a facut mult prea multe Naruto ca sa il mai considere cineva slab sau insimnificant...A fost un real ajutor pt toti.. si mai ales pt Sakura, pe ea a ajutat-o sa treaca mult mai usor peste problemele ce-i amarau viata.

Mult succes in continuare si sunt suparata ca ai pus astazi continuarea pt ca vroiam sa citesc mai mult si credeam ca a trecut mai mult timp de cand l-ai pus si asteptam acum repede urmatorul capitol.. dar ce sa facem... asteptam :P

Succes in continuare

#4
sper sa va placa :D


Capitolul 3

Mă trezesc brusc şi deschid ochii. Privesc spre tavan încercând să-mi revin si cu greu reuşesc să mă ridic în fund. Observ că respir sacadat, că sunt udă leoarcă şi constat că am avut un nou coşmar. Totul pare atât de real încât uneori nici nu realizez care este realitatea şi care coşmarul. De două luni sunt bântuită de aceste vise ciudate care nu-mi dau pace. De fiecare dată mă trezesc înainte de a se termina, dar din păcate finalul este previzibil:eu mor. Deşi acţiunea diferă sunt sigură că se termină la fel. La început nu am dat importanţă acestui lucru, crezând că este ceva normal, dar acum încep să mă treacă fiori numai când mă gândesc.
Întorc capul şi mă uit la ceas: 2:17 A.M. Scap o înjurătură printre dinţi şi oftez adânc. Dau pătura la o parte şi mă ridic anevoie, dar nu aprind lumina sperând ca somnul să nu-mi treacă aşa uşor. Încerc să mă îndrept spre baie şi normal că încep să mă împiedic de diferite obiecte din camera scufundată în întuneric. După câteva minute de mers pe dibuite găsesc clanţa şi imediat găsesc şi întrerupătorul. Aprind becul şi deschid uşa. O lumină orbitoare mă întâmpină, strâng cât pot de mult din ochi şi păşesc înăuntru. Încet, încet vederea mea se obişnuieşte cu lumina şi camera devine mult mai clară. Merg încet spre chiuvetă şi deschid robinetul. Aştept puţin, timp în care ascult cu ochii închişi cum curge apa. Detesc mai mult ca oricând acest sunet aşa că opresc robinetul, mulţumindu-mă cu ce s-a strâns până acum. Îmi scufund mâinile în apa călduţă şi iau puţină în palme, după care îmi dau cu ea pe faţă. Închid ochii şi inspir adânc. Îmi sprijin mâinile pe chiuvetă şi mă uit în oglindă. Faţa care mă priveşte înapoi mă sperie. Un chip palid şi tras se reflectă. În jurul ochilor sunt nişte cearcăne vineţii şi imense, iar buzele îmi sunt crăpate. Arăt atât de deplorabil încât îmi vine greu să mă recunosc şi mă gândesc cât de rău am ajuns din cauza acestor coşmaruri.
Mă uit la mâini pentru a fi sigură că totul e în ordine. Pentru o secundă am impresia că sunt pline de sânge, lucru care mă sperie de moarte. Deschid imediat robinetul si încerc să îndepărtez lichidul rubiniu. Astept ca apa să se coloreze roşiatic, dar nimic nu se întâmplă. Oftez din nou când ajung la concluzia că ochii îmi joacă feste şi hotărăsc să mă întorc în pat. Ies din baie şi sting lumina. Din nou bezna se aşterne peste camera mea, parcă şi mai densă. Fac câţiva paşi şi mă împiedic de un scaun. Acesta cade cu un zgomot asurzitor pentru mine. Blestem obiectul care nu mi-a făcut nimic şi merg mai departe. Îmi dau seama că am ajuns aproape de pat deoarece simt covoraşul pufos de lângă el. Fericită că nu am mai dărâmat nimic mă grăbesc să mă întind din nou şi dau peste o noptieră. Aud cum cade ceva, dar nu-mi dau seama ce anume, aşa că înaintez. Cu câţiva paşi în faţa patului calc pe o carte deschisă, de care nu-mi aminteam să fi fost acolo, şi câteva pagini foşnesc sub greutatea mea. Mă aplec încet şi o iau în mână.
Ajung la pat, aprind veioza şi mă uit din nou la cartea din mâna mea. Un zâmbet şters apare pe chipul meu obosit când îmi dau seama că este vechiul meu jurnal. Îi răsfoiesc rapid paginile îngălbenite de vreme şi simt cum fantoma trecutului mă curpinde. Sunt câţiva ani de când am încetat să-mi aştern gândurile pe hârtie, dar totul pare mult mai îndepărtat. Mă opresc la o pagină şi privesc cu nostalgie şi tristeţe rândurile care o umplu. Încerc să citesc ceva, dar nu reuşesc, cuvintele amestecându-se în faţa mea; mă enervează acest lucru aşa că încep să rasfoiesc din nou. Mă opresc la o pagină îndoită şi mă încrunt uşor. Era pagina care probabil foşnise cănd călcasem pe el. Am devenit atât de neordonată încât nici de jurnal nu mai pot avea grijă cum trebuie.
Închid ochii şi simt cum somnul mă cuprinde. Fără să-i mai deschid mă întind uşor, trag pătura peste mine şi adorm aproape imediat.
* * *
- Sakura, deschie uÅŸa!
Aud ca prin vis nişte bătăi în uşă. Devin din ce în ce mai puternice şi iritante aşa că deschid încet ochii. Fără să mă ridic privesc leneşă spre ceas şi am un şoc: 11:48 A.M. Sar ca arsă din pat şi mă îndrept spre uşă, întrebându-mă cine m-ar putea aşa devreme.
- Deschide, nu auzi? Ştiu că eşti acolo.
Încep să alerg ca o bezmetică prin casă neştiind dacă să deschid uşa sau să mă schimb de pijamale mai întâi. Aş prefera să-mi schimb pijamalele (arăt bine în ele, dar nu trebuie să ştie toţi), dar bătăile devin din ce în ce mai insistente aşa că mă îndrept grăbită spre uşă. Mă uit pe vizor şi văd un cap blond care se agită. Imediat un zâmbet ştrengar îmi apare pe faţă, unul din puţinele din ultimele luni. Încep să chicotesc uşor, dar mă opresc când aud din nou vocea, de data aceasta parcă mai nervoasă:
- Sakura, te aud cum râzi. Să ştii că nu găsesc nimic amuzant. Ai de gând să mai râzi mult sau binevoieşti sâ-mi deschizi uşa?
- Imediat, am răspuns încercând să nu râd mai tare.
Am învârtit cheia în broască şi m-am dat câţiva paşi mai în spate. Imediat ce uşa a fost descuiată Ino a apăsat pe clanţă şi a deschis-o cu putere, izbind-o violent de perete. Am tresărit involuntar la zgomotul produs gândindu-mă ce norocoasă am fost că nu am stat în calea uşii. M-am uitat la Ino şi m-a pufnit râsul. Avea faţa roşie, asortându-se perfect cu inimioarele de pe bluza mea de pijama, iar câteva vene erau proeminent pe tâmplele ei.
- Ai de gând să intri sau să stai în usă? am întrebat abţinându-mă cu greu să nu râd.
Nu răspunse, în schimb intră şi închise uşa în urma ei. Am încercat să o provoc şi mai mult aşa că am deschis din nou gura:
- Şi...ce e cu vizita asta atât de „matinală”? am spus prefăcându-mă că mă întind şi casc.
Întrebarea mea avu efect, Ino tremurând acum de nervi. Un rânjet plin de satisfacţie îmi apăru pe faţă, iar asta păru să o înfurie şi mai tare. Uitându-mă la ea m-a pufnit din nou râsul, nemaiputând să mă opresc de data asta.
- Ai idee de ce am venit? şuieră printre dinţi, încercând să rămână calmă.
- Nu, am răspuns ironic.
Oftă adânc, dându-se bătută, iar eu zâmbi şi mai larg. Mă simţeam bine în compania ei. Mă făcea mereu să râd, chiar şi când nu era cazul, de exemplu acum. Eram prietene bune de ceva timp, mai precis de când renunţase la Sasuke şi începuse să iasă cu Neji. Nu ştiam cât avea să dureze relaţia lor, dar măcar nu se mai gândea şi la altceva şi puteam fi prietene.
- M-a trimis doamna Tsunade, spuse ea. Iar ai întârziat.
-Acum că aduci vorba de asta chiar am făcut-o lată. Zâmbetul îmi dispăru la fel de repede cum a apărut. Dar e prima oară când am avut un somn normal în ultimul timp.
- Încă mai ai probleme cu asta, nu? Mă întrebă cu o urmă de îngrijorare în glas.
-Da, am răspuns tristă. Apoi am început să-i povestesc visul, evitând totuşi partea cu sărutul.
Cât timp am povestit - m-a surprins cât de mult mi-a luat – m-am schimbat în haine potrivite, m-am aranjat şi am mâncat ceva. După ce am terminat de vorbit Ino rămăsese cu gura uşor deschisă şi cu privirea aiurea. Am făcut câteva semne cu mâna, iar ea a tresărit.
- Scuze, spuse ea. Încercam să mă gândesc cum ar fi în locul tău. Nu cred că e prea plăcut
- Să ştii că nu e, i-am răspuns glumeţ, dar o urmă de tristeţe se simţea în glasul meu.
După ce m-am mai învârtit puţin prin casă, încercând să fac ceva ordine, m-am întors zâmbind către Ino, care mă privise amuzată tot acest timp.
-Sunt gata.
-Era şi timpul. Eşti cam leneşă.
Am scos limba în timp ce mi-am trecut mâna prin păr. Era un obicei de când eram mică de care nu puteam să scap.
-Aaa...era să uit, am spus trăgându-mi o palmă peste frunte. Trebuie să trec pe-acasă la ai mei.
- Dacă vrei pot veni cu tine, se oferi ea.
- Sigur. Dacă nu te deranjează.
Am uitat să spun că acum locuiam singură. Mă mutasem într-un apartament acum 5 ani şi nu mă deranja că stăteam singură acum. Nu era tot timpul aşa, iar locu lacela era încărcat de amintiri. În acest apartament toţi prietenii mei şi-au anunţat găsirea “sufletului pereche”: Naruto şi Hinata, Ino şi Neji, Shikamaru şi Temari. Ce ironie... Eu am fost prima care credea că îşi găsise jumătatea, dar m-am înşelat amarnic. A trebuit să mă bucur pentru fiecare în parte şi să par entuziasmată, în timp ce inima mea sângera şi zvâcnea de o durere mult prea veche.
Tot drumul până acasă – tot mai consideram casa părinţilor mei un cămin – Ino a pălăvrăgit despre Neji.
- Ţi-am spus vreodată ce suflet mare are Neji şi cât de tandru e cu mine?
- Da, Ino, am spus plictisită. Cam de vreun milion de ori.
Am început să râd din nou şi am rămas şocată că am făcut o glumă. Clar: Ino are efect benefic asupra mea.
- Şi ce contează, Sakura. Mă gândeam că poate ai uitat şi am vrut să-ţi reamintesc.
- Mersi Ino, dar nu cu memoria am eu probleme, am spus pe un ton plin de amărăciune.
Păru uşor supărată pe ea că a adus vorba de asta, dar imediat schimbă subiectul.
- Şi de ce mergem la ai tăi până la urmă? Încă nu mi-ai spus motivul.
- Mi-au spus că a venit un plic pe numele meu la ei acasă.
- Şi ai idee ce conţine? mă întrebă fără să-şi ascundă curiozitatea din glas.
- Nu am nici cea mai vagă idee. Mama mi-a spus că nu l-au deschis.
Păru uşor dezamăgită de răspunsul meu, dar schiţă un zâmbet.
- Îmi vei spune şi mie, nu? Ştii tu, câd îl deschizi.
- Desigur, am spus pe un ton vesel. Vei fi prima care va afla.
Speram să-i pot spune, având în vedere că acum nu-şi mai încăpea în piele de fericire.
Am mers câteva minute în linişte, după care Ino sparse tăcerea.
- Mâine ce planuri ai? mă intrebă cu un zâmbet larg pe faţă.
- Ăăă. Nu stiu. Ar trebui să am?
- Să nu-mi spui că ai uitat şi când e ziua ta, îmi spuse de-a dreptul şocată.
Ups, chiar uitasem.
- Sigur că nu. Ne vedem toţi la mine, ca de obicei. Te poţi ocupa tu de organizare? Am rugat-o uitându-mă la ea cu puppy eyes. (inţelegeţi ideea nu?)
- Hmm. Păru să dezbată problema. Nu fac aşa în fiecare an, prostuţo?
- Ba da, dar mă gândeam că te-ai plictisit.
- Niciodată, îmi spuse cu reproş.
- Mersi, Ino.
- Oricând, scumpo, oricând.
Am ajuns acasă şi am bătut la uşă. După câteva secunde se aud nişte paşi grăbiţi şi o voce familiară:
- Vin imediat.
Uşa s-a deschis şi în prag apare mama mea. Este o femeie de 50 de ani, dar arată mult mai tânără. Poate cele câteva fire de păr argintii rebele care ies din cocul elegant prins la spate ar fi trăda-o, dar contrastul dintre parul ei roşcat şi ele îi dau o eleganţă aparte. Faţa ei ca spuma laptelui e aproape la fel de fină şi netedă ca a mea şi doar câteva încreţituri uşoare la colţul ochilor sunt vizibile. Ochii verzi şi pătrunzători sunt prea tineri pentru anii ei şi încă păstrează un mister. Avea un zâmbet blând pe faţă, dar o uşoară uimire îi apăru când mă văzu.
-Sakura, spuse ea încurcată.
Mă deranjă tonul ei, dar având în vedere cât de "des" treceam pe-acasă era normal să se comporte aşa.
- Şi eu mă bucur să te văd, mamă. De ce eşti aşa surprinsă?
- Ăăă.. Nu te-am văzut de mult timp. Nici pe tine, Ino. Mă bucur că aţi venit amândouă.
- Şi eu mă bucur să vă revăd, doamnă Haruno. Arătaţi foarte bine astăzi.
- Vai, Ino, spuse ea ruşinată. Nu e nevoie să mă minţi. Ştiu că nu mai sunt chiar tânără.
- Dar aşa e, mamă.
Avea o strălucire diferită în ochi, iar faţa îi radia de fericire. Arăta mult mai bine ca mine.
- Åži care e motivul vizitei?
- Mai ţii minte plicul acela pe numele meu?
- Şi eu care credeam că ai venit pentru mine, spuse râzând uşor.
Am râs şi eu cu ea, deşi vedeam urma de durere din zâmbetul ei.
- Nu vreti să intraţi să bem un ceai?
- Îmi pare rău, dar chiar nu putem acum. Trebuie să ajungem la doamna Tsunade.
Oftă uşor, arătând resemnată.
- Bine atunci. Aşteaptă puţin să caut plicul.
Am stat câteva minute în hol, timp în care mama căuta disperată plicul. Alerga pa scări, când la etaj, când la parter, şi de fiecare dată când trecea pe lângă noi zâmbea nervos. Nu pot să nu spun că am urmărit toată scena cu un zâmbet pe faţă.
- L-am găsit, aproape strigă ea de la etaj şi am auzit-o alergând spre scări. Nici nu-mi aduc aminte să-l fi pus acolo.

spor la citit...astept critici in continuare
see ya
Timpul trece. Chiar si atunci cand pare imposibil. Chiar si atunci cand fiecare bataie a ceasului doare la fel ca pusul sangelui sub o vanataie. Trece neregulat, cu rataciri ciudate si pauze taraganate, dar trece. Chiar si pentru mine.

[Imagine: chibi_1647.gif]
, chibi-ul lui funky_angel
[Imagine: 059_shiny.gif]

#5
Salut!
Imi place capitolul.
Greseli de tastare nu am vazut ,doar ca am observat o micuta repetitie si anume :
Citat:uitat să spun că acum locuiam singură. Mă mutasem într-un apartament acum 5 ani şi nu mă deranja că stăteam singură acum. Nu era tot timpul aşa, iar locu lacela era încărcat de amintiri. Am uitat să spun că acum locuiam singură. Mă mutasem într-un apartament acum 5 ani şi nu mă deranja că stăteam singură acum. Nu era tot timpul aşa, iar locu lacela era încărcat de amintiri.

In rest totul este mai mult decat excelent.
Ideea ficului este originala si ti-am mai citit cateva capitole din ficul asta doar ca de pe alte siteuri.
Ma bucur ca l-ai postat si aici.
Mi-a placut foarte mult conversatia Sakurei cu Ino pe drum lagata de ziua ei si atunci cand Ino a venit la Sakura acasa. Astea ar fi fazele preferate din capitol.
Sper sa postezi cat mai repede urmatorul capitol.


Ja Ne :bye:
Well there's a million other girls who do it just like you
Looking as innocent as possible to get to who
They want and what they like it's easy if you do it right
Well I refuse, I refuse, I refuse!

[Imagine: 365634ruvpqmirb5.png]

[Imagine: logosimple.png]


#6
uhh ce fic frumos, nicio greseluta, nimic nimic :))
deci ai o idee foarte frumoasa, imi dai site'ul unde l-ai postat pe tot? :))
imi doresc foarte mult sa-l citesc, dar nu mai am rabdare.
Estetica e minunata, iar lucrul care imi place e ca te bazezi pe naratiune si descriere, mai putin dialog cum imi place mie :))
am vazut insa ca ai inceput din capitolul 3 sa mai pui si dialog :-w ai grija sa nu devina sec.
Imi place ca narezi la persoana I, nu multi pot face fata, totusi cand narezi la persoana I trebuie sa descrii mult sentimentul personajului :))
cand pui urmatorul capitol? ;;)
esti foarte talentata si sper sa mai faci ficuri sasusaku, nu doar unul, e pacat sa nu scrii cand ai talent de la Dumnezeu.
Cred ca asta va fi un comentariu mic, avand in vedere ca nu am avut ce comenta :))
bye si astept nextu' :*
Orcine ar fi spus că aşa e Sfârşitul
Credeam c-o să fie cumplit, dureros
Când colo, sfidând la amurg răsăritul
Fu cum nu se poate mai pur, mai frumos . . .


[Imagine: 590860ruyjz7bfx6.gif]

[Imagine: chibi_2356.gif]
Tanya, chibi-ul lui SaKu_AnGeLs_SaSu

#7
so...revin cu un fragment destul de mic din al patrulea capitol...spor la citit

Capitolul 4

După ce am luat plicul şi am plecat m-am simţit ca şi cum aş fi fost înconjurată de o ceaţă densă. Eram atât de concentrată de ce ar putea fi înăuntru şi atât de determinată de a-l deschide acasă încât m-am speriat când m-am trezit în faţa uşii căutând cheia să descui.
Nu am nici cea mai vagă idee despre ce a vrut Tsunade, deşi pot să jur că am auzit-o urlând la mine. Am intrat, am încuiat uşa şi m-am îndreptat spre geam, fiind prea leneşă să ajung la intrerupător. M-am uitat cu atenţie la plic pentru prima oară. Pe o parte era scris numele meu cu o caligrafie elegantă şi puţin intimidantă.
Am ezitat puţin înainte să-l deschid şi am tras aer în piept. Înăuntru era o bucată de hârtie împăturită. Am desfăcut-o uşor şi am remarcat acelaşi scris uşor înclinat spre dreapta. Am citit cuvintele în timp ce ochii mi se măreau din cauza şocului. Când am terminat, foia mi-a scăpat din mână şi m-am prăbuşit pe podea.
Nu ştiu cât am stat amorţită acolo, dar în timpul acesta o grămadă de gânduri mi-au trecut prin minte. În primul rând cât de norocoasă am fost. Dar ceea ce mi se intâmplase nu mai ţinea de noroc. Tindeam să cred că e mâna destinului. Era singura explicaţie pe care o puteam găsi, iar dacă mă înşelam înseamnă că halucinaţiile mele au devenit foarte bogate. Am deschis uşor ochii fiind convinsă că mintea mea îmi joacă feste, însă bucata de hârtie de lângă mine mi-a dovedit contrariul.
Am gemut uşor când am luat-o în mână şi am citit-o din nou. “Imposbil” m-am gândit. Ştiam exact la ce se referea şi m-am întors brusc să văd cât e ceasul: 21:55. Mai aveam 5 minute. Am sărit în picioare ca arsă şi am fugit spre uşă. Am trântit-o după mine şi am continuat să alerg pe stradă. Nu mi-am dat seama înainte de a pleca de faptul că ploua, iar acum era prea târziu să mă întorc după pelerină.
Era o ploaie deasă cu stropi mari şi grei. Alergam cât puteam de repede în timp ce picăturile se izbeau brutal de mine îmbibându-mi hainele cu apă şi lipindu-le de corp. Am început să respir pe gură din cauza efortului şi aburul alb apărea la fiecare expiratie. Deşi era sfârşitul lui mai temperatura era destul de scăzută aşa că am început să tremur uşor.
Ştiam că nu voi ajunge la timp şi simţeam lacrimile înţepând-mi ochii, dar încercam să le reprim. Am rememorat conţinutul biletului anonim şi nu am putut să mă mai abţin. Lacrimile fierbinţi se amestecau cu picăturile de apă deja existente pe chipul meu.

“Simţi că nu mai ai nicio şansă sa fiţi împreună. Te înşeli. Mai ai o şansă, deşi minusculă. Dacă îl iubeşti cu adevărat vei fi la ora 22 pe 29 mai unde drumurile voastre s-au despărtit. Cu puţin noroc se vor intersecta din nou. Dacă vei lipsi poţi să-ţi iei adio de la el.”
Timpul trece. Chiar si atunci cand pare imposibil. Chiar si atunci cand fiecare bataie a ceasului doare la fel ca pusul sangelui sub o vanataie. Trece neregulat, cu rataciri ciudate si pauze taraganate, dar trece. Chiar si pentru mine.

[Imagine: chibi_1647.gif]
, chibi-ul lui funky_angel
[Imagine: 059_shiny.gif]

#8
o continuare a capitolului 4...nu este tot capitolul, inca mai lucrez la el:))....sper sa va placa

Mă simţeam ca şi cum aş fi fost într-unul din visele mele, deşi nimic nu semăna. În fiecare vis era senin şi puteai vedea luna. Acum ploaia deasă mă biciuia cu mii şi mii de stropi în timp ce alergam pe străzile cufundate în întuneric.În vise nu ştiam de el până în momentul în care apărea în faţa mea. În realitate era o certitudine pentru cine înduram asta.
În cele din urmă am ajuns, gâfâind şi extenuată.M-am uitat în jur, dar nu era nimeni. M-am aşezat pe o bancă-aceeaşi bancă de acum 5 ani-şi am închis ochii în timp ce încercam să mă calmez. Am încercat să ascult în jur, în speranţa că voi auzi ceva, dar în afară de ploaie nu era nimic.
Am aşteptat 10 minute crezând că nu a ajuns, dar cu fiecare minut care trecea simţeam cum se zdrobesc mugurii de speranţă. În cele din urmă am dat frâu liber lacrimilor. Ştiam că am ratat ultima şansă de a avea vreun viitor legat de al lui, aşa că nu-mi mai păsa ce se întâmplă cu mine. Atât de aproape şi totuşi atât de departe. Trebuia să mă resemnez cu gândul că viaţa mea va fi mereu pustie şi întunecată. Dar îmi era imposibil să mă obişnuiesc cu aşa ceva şi simţeam cum mă scufund în oceanul de durere.
După un timp m-am ridicat. Eram atât de ameţită încât simţeam că mă voi prăbuşi. Dar asta nu s-a întâmplat. Am început să-mi târăsc piciarele, având umeri pleoştiţi şi resemnarea ieşind prin fiecare por. După câţiva paşi am auzit un râset uşor în spatele meu. Am recunoscut imediat vocea, chiar dacă ploaia estompa aproape toate sunetele. Era vocea lui. Se întorsese până la urmă. Râsetul lui era ironic şi m-am gândit cât de jalnică eram, chiar patetică. Dar am avut şi o mică revelaţie. Nu el scrisese biletul. Totuşi râsetul său ironic m-a durut mai mult decât credeam.
Mi-am muşcat buza pentru a nu plânge din nou. Încercam să par puternică şi să nu-mi las sentimentele la vedere, dar nu păcăleam pe nimeni. Aşa că m-am întors spre el cu privirea în pământ simţindu-mă ca la execuţie, aşteptând călăul să se apropie. Corpul îmi tremura de frig, de frică şi din cauza suspinelor care erau din ce în ce mai dese.
A râs din nou şi am ridicat involuntar privirea. Un sentiment nou m-a cuprins şi înainte să realizez alergam deja spre el. Nu am apreciat cum trebuie distanţa şi m-am ciocnit violent de el, lucru ce l-a dezechilibrat, făcându-l să cadă pe spate. Aveam faţa pe pieptul său şi am tras aer în piept. Parfumul său mi-a invadat nările şi am simţit cum sângele mi se electrizează. Îmi era jenă de ce făcusem şi simţeam cum îmi ard obrajii.
Aş fi rămas aşa pentru eternitate şi tot nu mi-ar fi fost de ajuns. Mă simţeam atât de bine încât nu voiam ca ceva să strice acest moment unic. Am riscat şi am ridicat privirea pentru a-i vedea chipul. Faţa îi era inexpresivă, trăsăturile lui îngheţate semănând foarte bine cu o mască. M-am simţit respinsă şi am simţit imediat nevoia de a mă ridica de acolo, de a mă separa de ceea ce probabil era ultima clipă de fericire din viaţa mea. Mi-am pus mâinile de o parte şi de alta a capului său şi m-am sprijinit în ele. Preţ de câteva secunde m-am uitat fără frică în ochii lui sperând să găsesc ceea ce ştiam deja că e imposibil să existe. Am vrut să mă ridic, dar corpul meu acţiona separat de gânduri şi nu-mi mai asculta comenzile. Am încercat să mă opun, însă inevitabilul s-a produs. Buzele mele s-au unit cu ale lui, atingându-le mai uşor ca aripa unui fluture. Eram şocată – puţin spus – de gestul meu, dar nu puteam da înapoi acum. Sângele mi-a îngheţat aşteptând reacţia lui, dar s-a transformat aproape instantaneu în lavă fierbinte în momentul în care mi-a răspuns la sărut. La început brutal, lacom, cu o dorinţă aproape sălbatică îşi zdrobea buzele de ale mele în timp ce mâna sa dreaptă se plimba pe spate, iar stânga era în părul meu. Mă simţeam ameţită, uitasem cum să respir, iar ploaia deasă se simţea ca o atingere uşoară pe pielea mea înfierbântată.
Nu ştiu cât a durat sărutul. Părea că timpul s-a oprit în loc şi nu avea să-şi reia ritmul prea curând. Foarte delicat şi-a desprins buzele de ale mele şi am început să respir sacadat. Aveam ochii închişi, fiindu-mi prea frică să-i deschid. Totuşi i-am deschis, nerăbdarea luând locul fricii de mai devreme. M-am uitat din nou în ochii lui şi am observat o sclipire nouă, diferită şi necunoscută.
- Ai de gând să mă laşi să mă ridic? mă întrebă pe un ton indiferent, dar cu o uşoară tentă ironică.
M-am înroşit puternic în timp ce mă ridicam, împleticindu-mă şi aproape căzând din nou peste el. Felul în care mă sărutase era de vină. Prea multă pasiune, prea multe regrete, prea multă dorinţă concentrate într-un singur sărut. Am vrut să mă întorc şi să încerc să articulez o scuză, dar el dispăruse, în urma lui lăsând un nor de fum aproape invizibil.
Euforică şi încă intoxicată de prezenţa lui m-am întors acasă.

sper sa postez cat de curand si ce am mai ramas din capitol
lectura placuta si, ca de obicei, astept critici si sugestii pentru a-mi imbunatati ficul:)
Timpul trece. Chiar si atunci cand pare imposibil. Chiar si atunci cand fiecare bataie a ceasului doare la fel ca pusul sangelui sub o vanataie. Trece neregulat, cu rataciri ciudate si pauze taraganate, dar trece. Chiar si pentru mine.

[Imagine: chibi_1647.gif]
, chibi-ul lui funky_angel
[Imagine: 059_shiny.gif]

#9
Am vazut ca nu ai nici un comentariu la fic de aceea iti las eu ca sa pui nextu;)
  • Descrierea ar fi putut fi mai buna, mai lucrata... deci mai citeste si o sa stai mai bine la capitolul asta
  • Dialogul are o usoara inclinare spre sec, dar se poate remedia repede, dezvolta replicile personajelor si o sa fie mai bine
  • Naratiunea e ok, bine descrisa, desi ar putea fi mai buna, sti ca intotdeauna este loc de mai bine
  • Lungimea capitolului scartaie, puteai sa il faci mai lung mai ales cu noua regula...
  • Vreau nextu repede deci sper sa ne ma dezamagesti

#10
sooo........am terminat capitolul patru :D...sper sa va placa si imi cer scuze ca a durat atat de mult timp...sper sa va placa in continuare si va multumesc ca cititi si ca imi dati sfaturi
by the way...din capitolul 5 actiunea va deveni foarte hot
n-o mai lungesc asa ca postez inca o daa capitolul 4...enjoy it

Capitolul 4

După ce am luat plicul şi am plecat m-am simţit ca şi cum aş fi fost înconjurată de o ceaţă densă. Eram atât de concentrată de ce ar putea fi înăuntru şi atât de determinată de a-l deschide acasă încât m-am speriat când m-am trezit în faţa uşii căutând cheia să descui.

Nu am nici cea mai vagă idee despre ce a vrut Tsunade, deşi pot să jur că am auzit-o urlând la mine. Am intrat, am încuiat uşa şi m-am îndreptat spre geam, fiind prea leneşă să ajung la intrerupător. M-am uitat cu atenţie la plic pentru prima oară. Pe o parte era scris numele meu cu o caligrafie elegantă şi puţin intimidantă.
Am ezitat puţin înainte să-l deschid şi am tras aer în piept. Înăuntru era o bucată de hârtie împăturită. Am desfăcut-o uşor şi am remarcat acelaşi scris uşor înclinat spre dreapta. Am citit cuvintele în timp ce ochii mi se măreau din cauza şocului. Când am terminat, foia mi-a scăpat din mână şi m-am prăbuşit pe podea.

Nu ştiu cât am stat amorţită acolo, dar în timpul acesta o grămadă de gânduri mi-au trecut prin minte. În primul rând cât de norocoasă am fost. Dar ceea ce mi se intâmplase nu mai ţinea de noroc. Tindeam să cred că e mâna destinului. Era singura explicaţie pe care o puteam găsi, iar dacă mă înşelam înseamnă că halucinaţiile mele au devenit foarte bogate. Am deschis uşor ochii fiind convinsă că mintea mea îmi joacă feste, însă bucata de hârtie de lângă mine mi-a dovedit contrariul.

Am gemut uşor când am luat-o în mână şi am citit-o din nou. “Imposbil” m-am gândit. Ştiam exact la ce se referea şi m-am întors brusc să văd cât e ceasul: 21:55. Mai aveam 5 minute. Am sărit în picioare ca arsă şi am fugit spre uşă. Am trântit-o după mine şi am continuat să alerg pe stradă. Nu mi-am dat seama înainte de a pleca de faptul că ploua, iar acum era prea târziu să mă întorc după pelerină.

Era o ploaie deasă cu stropi mari şi grei. Alergam cât puteam de repede în timp ce picăturile se izbeau brutal de mine îmbibându-mi hainele cu apă şi lipindu-le de corp. Am început să respir pe gură din cauza efortului şi aburul alb apărea la fiecare expiratie. Deşi era sfârşitul lui mai temperatura era destul de scăzută aşa că am început să tremur uşor.

Ştiam că nu voi ajunge la timp şi simţeam lacrimile înţepând-mi ochii, dar încercam să le reprim. Am rememorat conţinutul biletului anonim şi nu am putut să mă mai abţin. Lacrimile fierbinţi se amestecau cu picăturile de apă deja existente pe chipul meu.

“Simţi că nu mai ai nicio şansă sa fiţi împreună. Te înşeli. Mai ai o şansă, deşi minusculă. Dacă îl iubeşti cu adevărat vei fi la ora 22 pe 29 mai unde drumurile voastre s-au despărtit. Cu puţin noroc se vor intersecta din nou. Dacă vei lipsi poţi să-ţi iei adio de la el.”

Mă simţeam ca şi cum aş fi fost într-unul din visele mele, deşi nimic nu semăna. În fiecare vis era senin şi puteai vedea luna. Acum ploaia deasă mă biciuia cu mii şi mii de stropi în timp ce alergam pe străzile cufundate în întuneric.În vise nu ştiam de el până în momentul în care apărea în faţa mea. În realitate era o certitudine pentru cine înduram asta.

În cele din urmă am ajuns, gâfâind şi extenuată.M-am uitat în jur, dar nu era nimeni. M-am aşezat pe o bancă-aceeaşi bancă de acum 5 ani-şi am închis ochii în timp ce încercam să mă calmez. Am încercat să ascult în jur, în speranţa că voi auzi ceva, dar în afară de ploaie nu era nimic.

Am aşteptat 10 minute crezând că nu a ajuns, dar cu fiecare minut care trecea simţeam cum se zdrobesc mugurii de speranţă. În cele din urmă am dat frâu liber lacrimilor. Ştiam că am ratat ultima şansă de a avea vreun viitor legat de al lui, aşa că nu-mi mai păsa ce se întâmplă cu mine. Atât de aproape şi totuşi atât de departe. Trebuia să mă resemnez cu gândul că viaţa mea va fi mereu pustie şi întunecată. Dar îmi era imposibil să mă obişnuiesc cu aşa ceva şi simţeam cum mă scufund în oceanul de durere.

După un timp m-am ridicat. Eram atât de ameţită încât simţeam că mă voi prăbuşi. Dar asta nu s-a întâmplat. Am început să-mi târăsc piciarele, având umeri pleoştiţi şi resemnarea ieşind prin fiecare por. După câţiva paşi am auzit un râset uşor în spatele meu. Am recunoscut imediat vocea, chiar dacă ploaia estompa aproape toate sunetele. Era vocea lui. Se întorsese până la urmă. Râsetul lui era ironic şi m-am gândit cât de jalnică eram, chiar patetică. Dar am avut şi o mică revelaţie. Nu el scrisese biletul. Totuşi râsetul său ironic m-a durut mai mult decât credeam.

Mi-am muşcat buza pentru a nu plânge din nou. Încercam să par puternică şi să nu-mi las sentimentele la vedere, dar nu păcăleam pe nimeni. Aşa că m-am întors spre el cu privirea în pământ simţindu-mă ca la execuţie, aşteptând călăul să se apropie. Corpul îmi tremura de frig, de frică şi din cauza suspinelor care erau din ce în ce mai dese.

A râs din nou şi am ridicat involuntar privirea. Un sentiment nou m-a cuprins şi înainte să realizez alergam deja spre el. Nu am apreciat cum trebuie distanţa şi m-am ciocnit violent de el, lucru ce l-a dezechilibrat, făcându-l să cadă pe spate. Aveam faţa pe pieptul său şi am tras aer în piept. Parfumul său mi-a invadat nările şi am simţit cum sângele mi se electrizează. Îmi era jenă de ce făcusem şi simţeam cum îmi ard obrajii.

Aş fi rămas aşa pentru eternitate şi tot nu mi-ar fi fost de ajuns. Mă simţeam atât de bine încât nu voiam ca ceva să strice acest moment unic. Am riscat şi am ridicat privirea pentru a-i vedea chipul. Faţa îi era inexpresivă, trăsăturile lui îngheţate semănând foarte bine cu o mască. M-am simţit respinsă şi am simţit imediat nevoia de a mă ridica de acolo, de a mă separa de ceea ce probabil era ultima clipă de fericire din viaţa mea. Mi-am pus mâinile de o parte şi de alta a capului său şi m-am sprijinit în ele. Preţ de câteva secunde m-am uitat fără frică în ochii lui sperând să găsesc ceea ce ştiam deja că e imposibil să existe. Am vrut să mă ridic, dar corpul meu acţiona separat de gânduri şi nu-mi mai asculta comenzile. Am încercat să mă opun, însă inevitabilul s-a produs.

Buzele mele s-au unit cu ale lui, atingându-le mai uşor ca aripa unui fluture. Eram şocată – puţin spus – de gestul meu, dar nu puteam da înapoi acum. Sângele mi-a îngheţat aşteptând reacţia lui, dar s-a transformat aproape instantaneu în lavă fierbinte în momentul în care mi-a răspuns la sărut. La început brutal, lacom, cu o dorinţă aproape sălbatică îşi zdrobea buzele de ale mele în timp ce mâna sa dreaptă se plimba pe spate, iar stânga era în părul meu. Mă simţeam ameţită, uitasem cum să respir, iar ploaia deasă se simţea ca o atingere uşoară pe pielea mea înfierbântată.

Nu ştiu cât a durat sărutul. Părea că timpul s-a oprit în loc şi nu avea să-şi reia ritmul prea curând. Foarte delicat şi-a desprins buzele de ale mele şi am început să respir sacadat. Aveam ochii închişi, fiindu-mi prea frică să-i deschid. Totuşi i-am deschis, nerăbdarea luând locul fricii de mai devreme. M-am uitat din nou în ochii lui şi am observat o sclipire nouă, diferită şi necunoscută.

- Ai de gând să mă laşi să mă ridic? mă întrebă pe un ton indiferent, dar cu o uşoară tentă ironică.
M-am înroşit puternic în timp ce mă ridicam, împleticindu-mă şi aproape căzând din nou peste el. Felul în care mă sărutase era de vină. Prea multă pasiune, prea multe regrete, prea multă dorinţă concentrate într-un singur sărut. Am vrut să mă întorc şi să încerc să articulez o scuză, dar el dispăruse, în urma lui lăsând un nor de fum aproape invizibil.

Euforică şi încă intoxicată de prezenţa lui m-am întors acasă. M-am schimbat rapid şi m-am băgat în pat, adormind aproape instantaneu. A fost prima noapte fără coşmaruri după luni de chin.
M-am trezit energică şi plină de viaţă. Ino a ajuns devreme şi a rămas şocată când m-a văzut. Evident, nu ştia motivul şi aproape înnebunise de nerăbdare când încercam să-mi găsesc cuvintele pentru a-i povesti.

- Şi ce s-a întâmplat după ce l-ai văzut?
Omisesem partea cu biletul şi cursa nebună pentru a-l „întâlni”.
- Ăăă…a început să râdă, cred. Ploua aşa că nu sunt sigură.
Cât pot minţi. E de-a dreptul penibil. Dar nici măcar ei nu-i pot spune tot. Mai ales de sărut. Cel puţin nu acum.
- Şi apoi? mă presă nerăbdătoare.
- Am vrut să mă apropii de el, dar a plecat, am spus pe un ton aproape teatral.
- Şi asta e tot? întrebă dezamăgită. Nimic altceva, puţină acţiune?
Uram când era curioasă, pentru că la ea mergea mână în mână cu perspicacitatea şi intuiţia.
- Nu, am răspuns tristă.
Oftă uşor şi se încruntă. Nu ştiam exact de ce, dar speram să nu îşi dea seama că la mijloc e o minciună.
Am schimbat subiectul imediat şi l-am evitat cât am putut de mult, deşi Ino a adus vorba şi de bilet la un moment dat.

Zilele au trecut şi nu l-am mai văzut. Am întrebat-o pe Tsunade detalii legate de întoarcerea lui, dar a refuzat să-mi spună ceva. M-am uitat la Shizune, care stătea lângă Tsunade, gândindu-mă să obţin informaţii de la ea, însă ceva din privirea Hokage-ului m-a împiedicat să o fac cu adevărat.

Treptat euforia dispărea, fiind înlocuită de teamă şi frământări interioare. Aveam impresia că a fost un alt vis, pentru că nu l-am văzut nicăieri în sat şi nimeni nu părea să ştie de întoarcerea lui.
Într-o zi am încercat să vorbesc cu Naruto, însă nu ştiam cum să încep. Stăteam faţă în faţă la masa din bucătăria mea, iar eu îmi muşcam nervoasă buza de jos, încercând să-mi găsesc cuvintele. Am deschis gura să spun ceva, dar nu a ieşit decât un oftat. Cum să-l întreb? Mă gândesc că dacă ar fi aflat ar fi spus singur ceva. Of, ce tâmpenie! Aveam impresia că sunt minţită, că toţi cei din jurul meu ştiau despre ce e vorba dar voiau să mă vadă suferind din nou.
- Cum mai merge cu antrenamentul? l-am întrebat cu o voce tremurată.
Mă aşteptam să-mi spună că nu mai are rost să se mai antreneze din moment ce Sasuke s-a întors.
- Din ce în ce mai bine. Am ajuns să stăpânesc încă trei jutsu-uri și sunt convins că dacă m-aș lupta acum cu Sasuke aș căștiga.

Mi-a căzut efectiv falca din cauza șocului, dar am închis-o imediat la loc mimând prost un căscat. Băiatul acesta nu s-a priceput niciodată să mintă. Este oare posibil ca nimeni în afară de mine și Ino (posibil Neji, Tsunade si Shizune) să nu stie de venirea lui? Trebuia să mă asigur că s-a întors cu adevărat așa că am început să plănuiesc o expediție nocturnă. Voiam să mă duc în partea de sat unde acum ceva timp trăise clanul Uchiha. Dacă s-ar fi întors probabil acolo s-ar duce.

Am așteptat nerăbdătoare venirea serii și mă plimbam cu nervozitate prin cameră, punând la punct ultimele detalii pentru a nu fi prinsă asupra faptei. Când s-a făcut ora nouă m-am dus în dormitor să mă schimb în niște haine adecvate. Între timp se mai încălzise afară așa că mi-am luat un maieu negru, o fustă roz si o pereche de colanți scurți și negrii pe sub fustă. În picioare mi-am luat o încălțăminte comodă, pe care o purtam mai tot timpul în misiuni. În final mi-am prins părul relativ scurt într-o coadă micuță la spate pentru a nu mă incomoda. Înainte de a pleca mi-am luat câteva shuriken-uri și cuțitul kunai pentru orice eventualitate. Nu știam ce mă aștepta acolo așa că eram extrem de prevăzătoare. Când am ieșit pe ușă stomacul mi s-a făcut ghem de emoție, iar gura o simțeam foarte uscată. Dacă îl găseam ce aveam de gând să fac? Oare puteam pleca înainte de a mă vedea? Oare puteam să mai plec dacă îl vedeam? Trebuia să fac asta. Nu era o dorință, ci o necesitate pentru sănătatea mea mintală așa că am înghițit în sec, am respirat de două-trei ori mai profund și am plecat din fața casei.

Afară se intunecase bine, dar eram totuși atentă să nu fiu observată și să nu trezesc suspiciuni. Mă strecuram prin întuneric, fiind atentă la orice zgomot. Am început să râd în sinea mea de situația în care mă aflam: mă furișam în propriul sat. Mă comportam ca și cînd aș fi fost într-o misiune.

În cele din urmă am ajuns în fața porții ce delimita cartierul unde cândva trăise clanul Uchiha de restul satului. Am stat câteva momente si am privit poarta, semnul clanului și am simțit cum mă cuprinde nostalgia. Cîndva visasem să fac parte din acest clan... Am scuturat din cap de câteva ori pentru a îndepărta aceste gânduri și a-mi limpezi mintea. Trebuie să admit faptul că acest viitor a murit inainte de a se naște și nu mai aveam nicio șansă de a avea vreun viitor legat de al lui.

M-am uitat cu atenție în jur pentru a fi sigură că nu e nicio capcană. Și de ce ar fi până la urmă? Și-așa nimeni nu intra acolo. Numai eu m-am găsit să încalc această regulă nescrisă.

Dintr-un salt am fost pe zidul de lângă poartă, iar după încă unul am lăsat poarta în urma mea. După cum mă așteptam, era întuneric beznă, cu excepția câtorva dâre de lumină ce veneau de dincolo de ziduri. Semăna cu un oraș fantomă și am tremurat ușor din cauza fiorilor ce mi-au străbătut șira. Am înghițit în sec, mi-am făcut curaj și am început să merg.

Mă gândeam să încep căutările acasă la el. Nu știam exact unde se află deoarece nicodată nu fusesem acolo, dar îmi aduceam aminte de niște documente care mi-au trecut prin mână acum câțiva ani, într-una din zilele în care lucram pentru Tsunade la arhiva satului.

La un moment dat am auzit un zgomot. Am tresărit speriată și mi-am dus mâinile la gură pentru a nu țipa. Am rămas pe loc până ce inima mea și-a reluat pulsul normal, scrutând din priviri zona, dar negăsind sursa zgomotului.

Am mai făcut câțiva pași și am auzit un scârțâit. Nu am reacționat la fel de brutal, dar inima mea tot a început să galopeze. Începeam să devin paranoică și să mă gândesc că locul ar putea fi bântuit. Imediat ce mi-am adus aminte ororile întâmplate aici mi s-a făcut pielea de găină și am simțit nevoia să închid ochii. Am respirat adânc de câteva ori luptându-mă cu amețeala ce mă zăpăcea și am înghițit instinctiv în sec. Când am privit din nou în jurul meu am văzut sute de cadavre în diferite stări de descompunere. Mirosul de putrefacție care m-a izbit din plin era atât de puternic încât mi-a întors stomacul pe dos. Am căzut în genunchi și m-am sprijinit în mâini. Am auzit un pleoscăit grețos când degetele mele firave au atins pământul și când m-am uitat în jos stratul rubiniu de sânge deja mi le înghițise.” Doar imaginatie” am încercat să mă conving. Știam prea bine că nu de puține ori imaginația mea depășise limita. Am început să respir mai rar și mai profund și după câteva minute mirosul acela îngrozitor a început să se estompeze. Am deschis încet ochii și am fost surprinsă și ușurată să văd totul cufundat în beznă, fără urmă de cadavre sau sânge.

Am început din nou să merg, încercând din răsputeri să-mi distrag atenția de la gândurile de mai devreme. Am început să rătăcesc din nou pe străzi, fiind atentă la toate indicatoarele, sperând ca vreunul să-mi ofere o idee spre ce casă să mă îndrept. Nu-mi dădeam seama de cât timp intrasem aici. Întunericul făcea ca totul în jurul meu să pară atemporar, plutind asemeni unei corăbii în derivă după ce s-a confruntat cu furtuna numită timp.

”Am găsit-o” mi-am spus în sinea mea când în sfârșit ajunsesem la destinație. Am început să studiez casa, admirând stilul ei tradițional, cu acoperișul curbat la colțuri și pereții din hârtie îmbibată în rășină. O casă frumoasă în care mi-aș fi dorit să trăiesc chiar dacă nu ar avea nicio legătură cu el. Mereu mi-am dorit o căsuță așa.

Am deschis ușa de la intrare și am pășit înăuntru, închizând-o la loc în urma mea. M-am descălțat din reflex și am urcat singura treaptă aflată în fața mea. Încercam să calc cât mai ușor posibil, fiindu-mi teamă la fiecare pas că podeaua ar putea scârțâi. Mă așteptam să fie un strat generos de praf, nelocuind nimeni de 5 ani de zile, dar lemnul reușea cumva să strălucească de curățenie chiar și în întuneric. Mă bucuram că nu am venit degeaba, pentru că era clar că cineva locuia aici și nu aveam nicio îndoială cine era. M-am mirat că ar putea să facă de unul singur curat atât de bine, având în vedere că este băiat. Am făcut câțiva pași înainte și m-am oprit brusc, ca trăsnită. M-au podidit lacrimile și nu le-am mai putut opri. Normal că era imposibil să fi făcut singur asta. Se întorsese cu cineva, o EA spre care probabil și-a îndreptat deja sentimentele.

Totul devenea atât de clar în mitea mea încât m-am mirat cum am putut fi atât de oarbă. Mi-am șters cu dosul palmei lacrimile de pe față și m-am controlat să nu mai las altele să iasă. Totul a fost o farsă. Pun pariu că atunci a plecat pentru că îl pufnea râsul. Ce fraieră am fost. Ce ipocrit poate fi.

Am vrut să plec din casă în momentul ăla, pe bune că am vrut, dar nu am putut. Eram mult prea curioasă să văd cum arată cea în locul căreia m-aș fi putut afla. M-am învârtit rapid prin casă încercând să mă hotărăsc în ce cameră să intru prima oară. Toate aveau același tip de paravane ce nu dădeau niciun indiciu despre ce ar putea fi în spatele lor. M-am oprit în fața uneia dintre ele, mi-am făcut curaj și am intrat. Un parfum atât de cunoscut m-a izbit din plin și pe moment am uitat și de ea, și de farsă, până și unde mă aflam. Era de o sută deori mai puternic față de ceea ce eram obișnuită și am simțit cum mi se inmoaie genunchii, însă am rămas ferm pe poziție. Nu aveam nevoie de confirmare ca să stiu a cui cameră era. Mereu am fost curioasă cum arată camera lui și am fost chiar surprinsă de ce am văzut. Mă așteptam la mobilier din lemn masiv, de culoare închisă, însă în cameră nu era decât o saltea pe tatami și o masă joasă în dreptul ferestrelor acoperite de un material simplu, cu un model banal, dar care dădea o anumită atmosferă locului. Peste tot pe pereți erau diverse pergamente cu jutsu-uri complicate și străine mine, iar orice spatiu dintre ele avea câte un raft cu și mai multe pergamente strânse. Era oarecum sufocant să privești mereu pereții așa că mi-am mutat privirea. Un pergament era întins pe masă și, din pură curiozitate, am riscat și m-am dus să-l cercetez. Era foarte dificil și necesita un control extraordinar de bun al chakrei. Eram sigură că nu aș fi reușit în acest stadiu să îl controlez și m-am întrebat dacă Tsunade ar putea.

Am fost adusă la realitate din gândurile mele de zgomotele din casă. Aproape am zburat pe ușă, lăsând-o întredeschisă – o mare greșeală și prostie din partea mea. Am activat un jutsu care mă făcea invizibilă – foarte puțini ninja știau de existența lui - și așteptam nervoasă să o văd pe ea. Oare mă puteam abține să nu o atac?

Ușa s-a deschis și, spre norocul sau ghinionul meu, în prag a apărut Sasuke. Mi-am înăbușit un suspin când m-am uitat la el deși încercam să mă convins că nu am nicio șansă. Nu avea pe el decât o pereche de pantaloni negrii și i-am putut observa fără să fiu descoperită pielea albă, ce îl făcea să pară ireal în întuneric, musculatura perfectă de pe abdomen și brațe, fața cu maxilarul puternic și ferm și nu în ultimul rând negrul abisal din ochi pe care îl puteam vedea indiferent cât de întuneric era. Ca și în seara aceea am simțit din nou dorința de a mă îndrepta spre el, de a-i simți brațele cum se strâng protectoare în jurul meu și pulsul inimii ce încă speram să bată la unison cu a mea. Văzându-l acum mai bine decât ultima oară am observam ce copii jalnice ale lui îmi apăreau în coșmaruri; el arăta de o sută de ori mai bine în realitate și m-am strădiut să-mi întipăresc în memorie imaginea sa de acum.

S-a uitat cu atenție pe hol și a schițat un zâmbet. Oare mă vedea? Nu era jutsu-ul atât de puternic pe cât credeam? Era prea întuneric să văd dacă avea Sharingan-ul activat și speram să nu fie. Oare putea să vadă prin jutsu-ul meu sau nu l-am făcut cum trebuie?

Spre ușurarea mea s-a întors în cameră, însă a lăsat ușa deschisă. Mă simțeam atrasă de cameră, ca și cum aș fi primit o invitație să-l urmez. Nu era bine ce făceam, dar pervers de curioasă m-am apropiat de ușă, însă am păstrat totuși distanța în caz că trebuia să plec – dovadă că rațiunea nu mă părăsise de tot. Era întins pe saltea, cu mâinile împreunate sub cap – imaginea relaxării. Avea ochii închiși și bănuiam că vrea să doarmă pentru că mi se părea imposibil să adoarmă atât de repede.

Am așteptat în acel loc până când respirația i-a devenit mai rară și mai regulată și am știut că a adormit. M-am apropiat și mai mult de el și am observat că avea cearcăne sub ochi. O voce în capul meu urla să plec de acolo pentru că era o nebunie ceea ce făceam, însă o ignoram ca de obicei. Totul s-a întâmplat foarte repede și înainte să realizez era în spatele meu. Am înghețat acolo și nici măcar nu am îndrăznit să îmi mișc capul. Pe saltea încă era un Sasuke care dormea, însă a dispărut într-un nor de fum.

Absolut s-u-p-e-r-b! Fusesem păcălită cu o amărâtă clonă jutsu. Mai bine nici că se putea. M-a păcălit pentru a doua oară. Însă problema arzătoare era cum naiba voi ieși din cameră fără să fiu prinsă?

acum ce mai ziceti de lungimea lui?:))
ca de obicei astept critici si sfaturi
lectura placuta

see ya ^_^
Timpul trece. Chiar si atunci cand pare imposibil. Chiar si atunci cand fiecare bataie a ceasului doare la fel ca pusul sangelui sub o vanataie. Trece neregulat, cu rataciri ciudate si pauze taraganate, dar trece. Chiar si pentru mine.

[Imagine: chibi_1647.gif]
, chibi-ul lui funky_angel
[Imagine: 059_shiny.gif]



Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  ~Destine Incrucisate~ a Fairy Tail FanFic ilussionKaT 0 2.350 11-08-2012, 10:59 PM
Ultimul răspuns: ilussionKaT
  Destine Incrucisate Akane Abukara 9 5.965 30-04-2009, 01:55 PM
Ultimul răspuns: Khonsu


Utilizatori care citesc acest subiect:
4 Vizitator(i)