Ploaie de pene

[Budinca]

Ooh! atat de multe lucruri noi OoO.
Pai...sa vedem cum se incepe. Oh, da! Holiday!
Le cer scuze ca am observat prea tarziu faptul ca s-au facut cele trei luni in care nu am postat nimic la ultima poveste celor care o citeau(daca o faceau), dar acum m-am intors - sper - mai activa.
Povestea aceasta a inceput dintr-o banalitate, nu imi mai amintesc bine care a fost aceea si inca nu este terminata nici pe hartie. Am nevoie urgenta de putina responsabilitate si/sau activitate in orice domeniu, deci m-am hotarat sa o postez.
Iertati-ma daca voi fi putin pe langa noile reguli(daca exista) ale site-ului, dar mi-am luat o vacanta luuunga de clasa a 8-a ^^. Acum e aproape gata batalia pe licee, deci trebuie sa ma tin de promisiunea facuta, aceea de a continua sa scriu =3.
Un scurt rezumat nu am, dar pot spune ca tematica este alta(no more love stories). Voi incerca sa fac ceva, daca nu horror, atunci fantastic, dar sunt incepatoare la acest capitol XD.
Should I start?



Ploaie de pene


Capitolul I

Trebuie s? �l iube?ti...trebuie s? �l protejezi.

Atunci, c�nd urma s?-mi rev?d rudele, dup? aproape patru ani �n care nu am f?cut-o, acestea au fost singurele cuvinte pe care le-am auzit ie?ind dintre buzele pline ale lui Marie. A vorbit �n ?oapt?, probabil pentru ca nu voia ca eu s? m? simt vinovat sau s? fac o �scen?�, aceasta fiind scuza ei favorit?. Nu voiam s? o fac, dar i-am �n?eles cuvintele: nu �i d?dea alt? varianta. Orice s-ar fi �nt�mplat, trebuia s? se supun?. L-am evitat dup? aceea o zi �ntreag? pe b?iatul cu p?r castaniu care m? f?cea s? m? simt at�t de scund, ca atunci c�nd st?team �n fa?a profesorilor �n ?coala primar?. �i sim?eam privirea str?b?t�ndu-mi �ncet, precum un v�nt de toamn?, corpul, ochii, mintea ?i nu puteam s? simt dec�t o jen? ?i o p?rere de r?u imens?.
Nimeni nu a pl?nuit venirea mea �n casa lor, nimeni nu �l anun?ase ca urma s? fie nevoit s?-?i suporte fratele de care a fost separat patru ani de zile din nou. Mi se p?rea c? ar fi trebuit s? fie clar c? nu aveam niciun motiv s? m? aflu l�ng? el. �i datoram deja prea multe pentru c? m? acceptase la �nceput �n familia lui, renun?�nd la por?ia concentrat? de aten?ie de care avusese parte doar un an. Credeam c? singurul lucru care-i lini?tea s�ngele era aceia c? eu nu �i sem?nam in niciun fel, nefiind dec�t un copil mult prea norocos ?i n?scut, din pur? prostie, intr-un orfelinat.
Exact c�nd credeam c? nimic nu putea suna mai solitar; s? te na?ti din p?rin?i orfani, minori, s? r?m�i singur ?i s? le urmezi soarta, st�nd �n acela?i orfelinat. Cu toate acestea, cu toate c? eu �nc? purtam �n mine p?catul str?mo?esc, Dumnezeu mi-a mai dat o ?ans? �n via??.
�ns? orice lucru din trecut mai conta, oare? Acum trebuia s? fac totul pentru ca via?a lui s? fie mai pu?in chinuitoare al?turi de mine.
� Iart?-m?.. � i-am ?optit atunci, f?r? via??, iar el mi-a z�mbit.

Ce prostesc a fost din partea mea s? visez at�t de mult. Ce ireal de iresponsabili s? cred c?, �n ciuda st�ng?ciei mele, nu urma s? �i fac probleme. �n acea clip? mi-am dat seama: acel z�mbet, asem?n?tor unui apus de var?, nostalgic, nu existase dec�t in mintea mea. Desigur, toat? acea zi tensionat? nu fusese nici ea nimic mai mult dec�t un vis influen?at de vorbele din jurul meu. Adormisem �n trenul spre acel ora? mic de l�ng? Londra, un loc at�t de retras, la numai c�teva sute de kilometri de unul dintre cele mai importante ora?e ale lumii.
Cu patru ani �n urm?, p?rea at�t de mare, at�t de necunoscut ?i de solitar. Acum nu �mi oferea dec�t un sentiment de claustrofobie acut?, datorit? str?zilor at�t de ingrijite, de albe ?i de str�mte. Casele a?ezate strategic, fiecare jongl�nd cu nuan?ele de maro, bej, alb ?i g?lbui pentru pere?ii exteriori ?i cu cele de brun-ro?cat, negru ?i bleu-marin pentru ?igla acoperi?urilor, �mi p?reau mai primitoare acum, dar schimbarea nu era at�t de mare.
F?r? s? m? concentrez prea mult, am observat c?, �n locul bisericii la care obi?nuiam s? merg �n copil?rie, ap?ruse o cl?dire cu dou? etaje, p?tr??oas?, probabil una dintre cele mai mari din ora?. Deasupra acesteia nu am putut citi dec�t cuv�ntul �Library�, scris cu litere mari ?i aurii, �nainte ca viteza mare a autobuzului �n care urcasem, �mpreun? cu m?tu?a mea, de c�nd am p?r?sit trenul vechi. Marie mi-a observat, inevitabil, privirea plin? de uimire a?intit? �nafara vehicolului ?i mi-a explicat, cu vocea ei u?or r?gu?it? din cauza unei gripe care de abia �i trecuse cu c�teva zile �n urm?, c? un alt l?ca? de cult a fost construit, mai aproape de centru, pe una dintre ?oselele importante ale ora?ului, St. Rose, paralel? cu cea unde se afla sec?ia de poli?ie, la r�ndul ei, renovat?.
�Vreau acas?.� Erau singurele cuvinte care aveau ?i un rost ?i pe care le puteam g�ndi �n acele momente. Eram chinuit de g�ndul c?, dup? ordinele primite la telefon de la Marie, �n timp ce eu eram doar pe jum?tate adormit se pare, �l vor afecta pe Keane mai mult dec�t �n visul meu. Poate urma s? m? urasc? din start. Oh, ?i iat?-m?, din nou, tremur�nd.

Aerul rece m-a ajutat mult s? m? calmez. Amor?isem, ca �ntotdeauna, pe scaunul gri, de plastic, al autobuzului. C�nd am ajuns �n a patra sta?ie de la intrarea �n Leavingmoon, am cobor�t. Era deja amiaz?, iar cerul se ar?ta noros, dar ospitalier. Era frig, ca pentru un �nceput de prim?var?, dar hanoracul decolorat, d?ruit de Marie m? proteja.
Am privit strada goal?, precum sufletul unui copil abandonat, pref?c�ndu-m? c? �mi aranjam �nchiz?torile geamantanului negru, plin de haine. Dac? mi-ar fi fost permis, a? fi c?rat f?r? s? clipesc ?i toate c?r?ile din bibliotec?, dar mi s-a promis c? voi avea orice �mi doresc aici ?i c? nu trebuie s? vin ?i cu celelalte lucruri. Bine�n?eles, mama nu mi-a ordonat s?-mi abandonez �n Canada colec?ia, dar Marie da. Am oftat ?i am urmat-o. Fiind o strad? pu?in mai �ngust?, cu o singur? band? pentru fiecare sens, casele nu erau la fel de mari sau luxoase. Nu aveau gr?dini ?i nici balcoane, dar toate sem?nau cu ni?te prisme gigantice. Cu toate acestea, toate aveau un etaj deasupra parterului.
M-am chinuit s? z�mbesc, g�ndindu-m? c? nu puteam s? cer mai mult. Era un ora? lini?tit, cre?tin �n care nu urma s? mi se �nt�mple nimic r?u. Chiar dac? acest lucru �nsemna ?i c?, de multe ori, mi se va p?rea plictisitor, nu eram deloc contra sa. ?tiam deja c? mi se potrivea via?a mea viitoare. Deocamdat?, pe trotuarul f?r? via??, m? sim?eam �n largul meu.




One more thing. Doar primul post are diacritice(dragostea mea veche), deoarece inca nu m-am obisnuit cu ele si imi ingreuneaza mult scrisul.

[Axxa.No.Way]

a SF fic;)):X
e destul de interesant... ai invaluit totul intr-o aura plina de mister... so I like it:X
nu am gasit nici-o greseala^__^
titlul este expresiv, asta m-a si indemnat sa citesc, mai bine zis mi-a atras curiozitatea ca un magnet:D
descrierea este mirifica, naratiunea buna... and that's all I have to say^.^
spor la scris :*:*

[Budinca]

Eh..fara diacritice de acum incolo XD
Axxa.no.angel, thank you so much <3. SF..poate..incerc sa evit dialogul, deci va fi multa naratiune..sper ca pana la final sa pot sa folosesc si dialogul bine XD

Iertare ca prima postare s-a terminat cam brusc..capitolele sunt prea mari(si nu am terminat inca nici macar unul in calculator XD), deci nu va insemna ca fiecare continuare este un nou capitol.



Din pacate, totul se datora faptului ca uitasem de Keane, ca si cum totul fusese un cosmar datorat mesei de seara. M-am oprit odata cu Marie si am vazut-o zambind larg si cu nerabdare catre mine. A descuiat usa, mama fiind, ca intotdeauna, prea protectoare pentru a nu lasa casa inchisa. Faptul ca statea incuiata la acea ora nu trebuia sa ma ia prin surprindere.
Am pasit mult prea incet peste cele trei scari de lemn ce ma aduceau la acelasi nivel cu usa, iar un miros usor, artificial, dar familiar mi-a inundat sinusurile. Era vesnicul ulei parfumat, cu flori de camp al mamei. Brusc, nu mi-am amintit de ce nu il placeam in copilarie.
— Allen! – vocea ei era neschimbata, parinteasca, feminina. Semana oarecum cu a mea, dar era mai inalta.
Nu am gasit-o cu privirea, deci doar am zambit in gol, cautand-o prin sufrageria compacta. In cele din urma, dupa doar trei secunde, am vazut-o pe usa bucatariei. Ma privea uimita, lasandu-si robotizat tigarea intr-o farfurie de pe masa din lemn, acoperita de un material moale si alb. Era clasic, ca totul din acele locuri.
— Ti-am spus sa ma suni de cel putin trei ori inainte sa ajungi aici!
Incerca sa pare suparata, ca de fiecare data cand ma imbratisa vara, cand venea in vizita in Canada. Fratele meu protector si vitreg nu a insotit-o niciodata. Am strans-o si eu la piept, muscandu-mi buza crapata de frig, amintindu-mi de acea promisiune. Mirosul de nicotina ajungea cu usurinta la mine, el provenind din parul si hainele ei. M-a tinut nemiscat pentru mai mult de un minut, apoi ne-a lasat pe mine si pe Marie sa intram. Pe ea a sarutat-o pe ambii obraji, cum le era obiceiul, apoi mi-a examinat bagajul nedesfacut. Acesta se afla langa mine, iar eu stateam deja pe canapea, fara sa imi stapanesc zambetul evident.
— Dormeai cand te-am sunat, deci nu cred ca esti atat de obosit. – si-a reluat ocupatia de dinaintea sosirii mele, tinandu-si cu ajutorul buzelor obiectul nociv in timp ce o servea pe Marie cu clasica ei cafea cu lapte.
Bucataria era o incapere mica, aproximativ cat jumatate din sufragerie, colorata in albastru si alb. Intra imediat, cand usa era deschisa, in contrast cu prima camera a locuintei, una cu peretii de un portocaliu vechi, asemanator mierii din flori de tei. Aceasta adapostea patru rafturi clasice de lemn, unul pe peretele din dreapta usii si trei pe cel ce o cuprindea pe aceasta, in spatele canapelei lungi si maro.
Daca memoria nu ma insela, atunci la finalul holulu delimitat de-o parte si de alta de peretele bucatariei si de scarile puse discret intro „scobitura” a peretelui drept, se afla baia ingusta. Era putin probabil ca in aceasta sa se afle acum si altceva inafara de vechea cada alba si joasa, chiuveta de aceeasi culoare, la care nu puteam ajunge cand eram mai „tanar” si celelalte lucruri care, din cate auzisem, se aflau acolo de dinaintea noastra.
Dormitorul mamei era inghesuit, ca si cum nu ar fi trebuit sa existe de la inceput, in portiunea de dedesubtul scarilor care se intindea pana la peretele baii. Mamei mereu i-au placut lucrurile iesite din comun, dar asta doar atunci cand era singura. In societate, parea cea mai simpla persoana. Era solitara in sufletul ei...cred ca acest aspect mi l-a transmis si mie, desi nu era mama mea naturala.
Din acelasi motiv, jumatate din primul etaj il avea transformat in ate;ier de lucru, in timp ce in cealalta jumatate erau doua dormitoare, al meu si al lui Keane. Ii placea pictura, desi nu ii dadea mai multa atentie decat oricarui alt hobby, astfel rareori castigand din lucrarile sale. De cand am cunoscut-o, cred ca si-a schimbat locul de munca si specializarea de peste cinci ori. Nu o deranja sa munceasca mai mult pentru a incerca un lucru nou, inedit, promitator. Spunea ca astfel devenea constienta de existenta vietii sale.
Nici macar Keane nu a pastrat aceasta calitate a ei in interiorul sau. Tot ce mai stiu depre el este ceea ce mi-a destainuit Marie de-a lungul timpului, deoarece atunci cand traiam impreuna nu eram tocmai apropiati. As fi putut sa il sun din indepartata Canada, dar sufletul meu imatur si neinteles nici de posesorul lui mi-a spus ca este mai bine sa las lucrurile neatinse. Prost plan, proasta idee. In copilarie doar ne toleram reciproc si ne ajutam involuntar la mare nevoie. Marie mi-l descria mereu cu o nostalgie aparte in voce. Imi spunea cat de diferit este de Annie, de mama noastra. Nu ii placea linistea nici atunci cand studia, lasand deseori noaptea geamul camerei sale deschis pentru a patrunde zgomotele fara sens de afara, dar era tacut din fire. Il pasionau stiintele exacte si era cel mai probabil sa isi doreasca un viitor la fel de sigur. Ma surprindeam, spre exasperarea puterii mele de autocontrol, adancit in melancolie cand o ascultam. Parea genul de persoana care m-ar putea aduce cu picioarele pe pamant si nu pe nisipuri miscatoare cum o faceau toti cei din jurul meu. In anii petrecuti in Ottawa am plutit.
Treceam deseori in mintea mea, de la viata lui Keane la a mea. Nu am avut niciodata o imagine clara a ei, precum cea a unui aparat digital de ultima generatie, dar mie imi lipsea si poza ei alb-negru, rupta in colturi. Singura mea speranta de fericire in acest nou si totodata vechi oras, in lrgatura cu fratele meu vitreg, era aceea ca, poate, fiind aproape de el, voi deveni mai putin indecis.
As fi putut sa afirm, in ciuda faptului ca imi tremura tot corpul de emotiile unui copil timid, ca eram in locul in care era cel mai normal si mai indicat sa fiu. Am constatat de abia in momentul in care, dupa un zambet cald primit din partea mamei, cand mi-a adus o ceasca alba, fierbinte si plina de un ceai divin de fructe de padure, ca tocmai uitasem cu desavarsire de adevaratul motiv al temerilor mele. Ca si cand mintea ar fi vrut sa imi arate ca sunt un fals adevarat, mi-a luat un timp sa imi aduc aminte de ce ma temeam. Am inghitit putin lichid dulceag, desi eram sigur va urma sa ma inec, apoi mi-am inabusit tusea in palma dreapta. Inima nu imi mai batea haotic...defapt, nu mai batea deloc.

[Budinca]

Ei bine..ma vad nevoita sa fac asta, avand in vedere ca a disparut si continuarea din cauza problemelor din ultimul timp..
Enjoy si spor la critici :D






Intr-o fractiune de secunda, m-a cuprins o senzatie sufocanta de deja-vu si mi-am dat seama ca treceam pentru a nenumarata oara prin aceasta situatie. Da, urma sa supravietuiesc. Dupa cateva ore, aerul urma sa ajunga si la mine. Tusea mi s-a oprit si am oftat cu repros spre propria-mi persoana. Mi s-au intamplat astfel de lucruri la fiecare vizita a unei rude, dupa ce Annie mi-a explicat, intr-un mod atat de bland incat si acum ma simt dator ei, faptul ca nu eram fiul ei natural. Viata din Canada cu siguranta m-a facut sa imi uit regulile de supravietuire in familie.
— Te rog, nu-mi spune ca ai uitat din nou! – vocea ragusita a mamei se indrepta spre usa de langa canapea, de langa mine, odata cu trupul ei imbatranit vag si mi-am dat seama ca nu vorbea cu mine sau cu Marie. Telefonul i l-am vazut aruncat in geanta mare si cafenie de pe jos, deci ramanea o singura posibilitate.
„La naiba!”, mi-am permis sa strig inauntrul meu, apoi mi-am intors robotic privirea spre dreapta mea. M-a durut miscarea fara niciun motiv, dar, intr-un fel, ma asteptam la asa ceva. Din tocul usii, un adolescent mult mai matur decat multi adulti pe care ii vazusem, sufla ca si dupa un drum lung, cu parul ud de la ploaie si cu pielea-i inghetata. M-a privit in timp ce vorbea cu mama, zambind dupa ce si-a dat seama cine sunt. Era un zambet al unui om strain.
Lichidul din cana nu prezenta nicio imperfectiune la suprafata. Nu tremuram. Urma sa fiu inlemnit pentru putin timp. Era politicos sa il salut atunci, nu? I-am intors zambetul, dar nu mi-am dat seama daca m-a observat, deoarece inca vorbea cu mama.
— Salut. – nodul marinaresc din gat m-a impiedicat sa imi dezlipesc buzele si sa ii raspund, anuntandu-ma ca nu voi scoate oricum niciun sunet. Realizam ca nu a schimbat cu mama decat doua replici scurte.
Privirea lui imi facea un ochi sa arda si unul sa se relaxeze, ca si cum ar fi fost posibil sa plang si sa rad in acelasi timp, ca intr-o poveste veche. Era puternica si sigura, imi facea inima sa se deshidrateze pana la un nivel microscopic de emotie si sa creasca precum un burete langa apa de mandrie ca aveam un astfel de frate.
— Noi doi vom avea multe de recuperat. – a suras din nou, iar eu i-am raspuns. Folosea viitorul cu un scop prea bine stiut. Urma sa avem, adica urma sa se gandeasca si sa inventeze scenarii. Pentru prima data in cativa ani, simteam seva grea a curiozitatii curgandu-mi prin vene.

Noaptea era rece, dar uscata. Ma durea fiecare miscare a gurii, aceasta fiind lipsita de orice forma de lichid, in ciuda faptului ca, afara, ploaia era tot mai puternica. Cateodata uitam sa respir si, ciudat, nu ma deranja.
M-am hotarat sa merg pana in camera de zi, unde vazusem, cu cateva ore in urma, o sticla verzuie, pe jumatate goala, de apa plata. Dupa ce ajungeam acolo, as fi luat un pahar simplu, de whisky, din rafturile din lemn galbui ale bucatariei, l-as fi umplut, apoi m-as fi hidratat si m-as fi intors in dormitor.
Da, cu siguranta suna bine, atat de bine incat am avut impresia ca deja urmasem toti acei pasi, dar ghinion. Eram in continuare in pat, uscat si aproape adormit. Am numarat pana la trei si m-am ridicat.
Mi se parea uimitor faptul ca nu m-a durut absolut deloc. Nu aveam nici coloana rupta, nici oasele membrelor zdrobite. Nu stiam de ce aveam impresia ca trebuia sa fie asa, poate din cauza unui cosmar de caree nu eram constient inca. Mi-am intins bratele in aerul prea cald, apoi mi-am imbracat talpile goale in papucii vizibil noi, pufosi si albastri care se aflau la marginea din partea stanga a patului de o singura persoana.
De sus, totul parea mai mic, mai compact. M-am intors cu fata spre peretele care adapostea usa din lemn inchis la culoare, poate putin rosiatic. In spatele meu se afla un geam dublu, cu perdelele vechi date de-o parte si de alta a sa, pentru a face loc luminii. Ploaia torentiala chinuia sticla, dar o unda fragila de culoare rece tot imi facea posibila deplasarea. Intrarupatorul se afla de-a stanga usii, dar puteam sa aprind mult mai usor veioza clasica aflata pe una dintre mesele ce incadrau capatul patului, pe cea din dreapta. Pe cealalta imi permisesem sa-mi asez cartea favorita, din care citeam cand ma simteam nelinistit sau plictisit, alaturi de telefonul mobil care, din pacate, nu mai era unul demodat, ci unul nou pe care mi l-a daruit Marie cu cateva luni in urma. Nu-mi placea; nu intelegeam de ce trebuia sa renunt la vechiul meu „prieten” pe care il lovisem de atatea ori cu putere in diferitele noastre „incaierari” in favoarea unei masinarii care se putea deregla la prima intalnire cu podeaua. Ca si cand nu era suficient, trebuia sa fac inca o miscare pentru a-l porni, aceea de a-i ridica clapeta. Da..m-am incapatanat sa raman ascuns in intuneric.
Langa geam, in coltul peretelui drept, opus patului, mama a fost suficient de generoasa inca de cand am invatat sa citesc ca sa imi cumpere un biblioraft cu cinci etaje pe care, in timp, le-am umplut cu carti. Chiar si dupa atat de multi ani, tot ma simteam mandru uitandu-ma la ele. Langa el, linistit si nu foarte modern, se afla un birou din lemn lucios. Tineam bine minte faptul ca nu il mai vazusem nicaieri in casa, deci mama probabil il cumparase special pentru intoarcerea mea. Trebuia sa imi aduc aminte sa ii multumesc de dimineata. Ultimul obiect din acea parte a camerei s-a dovedit a nu fi nici mai mult, nici mai putin decat valiza mea adusa de atat de departe. Vazand-o, mi-am indreptat privirea automat spre dulapul de haine, cu doua usi, aflat pe partea opusa, fata-n fata cu ea, langa veioza. Ultimul perete era trist de gol, langa usa aflandu-se doar intrerupatorul si o oglinda de marime medie, inramata in lemn vechi, nelacuit, dar incredibil de atent cioplit.
Ceea ce m-a trezit din noua stare de visare nu a fost nimic altceva decat linistea; am incercat sa respir cu ajutorul gurii si nu s-a produs niciun sunet. Da, obiectivul initial: apa din sufragerie.
Usa visinie s-a deschis usor, fara niciun zgomot nedorit. Cu toate acestea, norocul mi-a fost limitat: podeaua veche din lemn dinafara dormitorului a tipat de durere inca de la primul pas. Am tras, cu greu, aer in piept si am ajuns la baza scarilor in mai mult de cincisprezece minute, sau cel putin asa mi s-a parut.
Parterul era suficient de luminat, becul galbui si economic din bucatarie fiind aprins. Pentru o clipa am crezut ca nu eram singurul care nu putea dormi, dar linistea mi-a soptit ca ma inselam. Am mers, usurat ca materialul moale al covorului era tacut, pana la canapea si am apucat cu o miscare smucita de somnambul sticla parca mai goala decat ma asteptam. Am fost tentat sa gust lichidul pe loc, dar mi-am amintit la timp ca nu era o proprietate personala. M-am resemnat si mi-am tarat papucii pana in bucatarie. Am cascat teatral, in timp ce imi duceam paharul la buze, chiar asteptandu-ma ca o prezenta invizibila sa se simta vinovata pentru ca m-a obligat sa fac un astfel de efort la ora doua si saisprezece minute, dupa cum insusi ceasul ieftin si digital de pe bufet arata.
Simtindu-ma mult mai bine in aerul racoros al acelor camere, am spalat obiectul proaspat golit, din sticla, apoi am ales, mimand un alt gest al oboselii, un pahar inalt pe care l-am umplut pana la refuz cu apa. Am atins cu buzele suprafata umeda ce depasea, in mod ciudat, limita acestuia, ca si cum l-as fi umplut cu gelatina de lamaie, nu cu una dintre substantele esentiale vietii, absorbind lichidul pana la un nivel acceptabil.
Putin mai implinit, m-am intors prin rotatie spre usa vopsita cu neglijenta in alb si am dorit sa ajung din nou in camera mea prea calda. M-am oprit o data in fata scarilor, cu paharul in mana dreapta si cu cealalta pe pilonul de lemn al acestora, amintindu-mi ca trebuia sa pastrez linistea. In acel moment am observat lumina albastra si prea stranie pentru inima mea de las, ce provenea din baie si am vrut sa urc mai repede. M-am grabit, vazand ca asa sunetul era mai scurt, insa doar pana la a treia treapta, cand am auzit un clichet si dara de lumina s-a stins. Am pufnit doar pentru mine, asteptand sa ma obisnuisc cu intunericul si, in acelasi timp, sa aud reprosul ironic al mamei, dar a doua parte nu s-a petrecut nici dupa un minut intreg de asteptare. Am inlemnit, dar nu am putut sa ma intorc, Am incercat sa urc in continuare, mult mai lent decat voiam, simtind permanent ca ceva urma sa ma prinda de haine si ca prezenta nevazuta din bucatarie se enervase.
M-am oprit din nou, inainte de a pasi pe podeaua etajului, apoi am mers si mai incet. Dintr-o data, era prea intuneric. Am intrat dintr-o singura miscare in dormitor, mirandu-ma ca apa din pahar isi pastrase nivelul. M-am sprijinit de usa, vrand sa gust din nou substanta putin calda, apoi fost surprins de un val slab de lumina. Fusese doar o pana de curent. Poate trebuia sa vizitez cativa doctori. M-am apropiat de fereastra si mi-am racorit din nou gatul, analizand frunzele arborelui al carui nume nu mi-l aminteam, fara sa fiu constient de faptul ca ploaia se risipise pana la disparitie. Dupa un numar necunoscut de clipe de visare, un lucru mi-a atras atentia.
Silueta dansa in valuri de lumina aurie a felinarelor, cu bratele indepartate de corp si cu fata greu de examinat spre cer. Primul impuls a fost sa cred ca era preot, sau, cel putin, un ucenic, modelul hainelor fiind inconfundabil, dar ora era straniu de tarzie pentru oamenii normali, nu ca pentru cei care obisnuiesc sa bantuie casele in cautarea unui pahar cu apa.
Dansatorul era gratios in lumina slaba si parea complet separat de lumea reala. Fata mi-a adoptat o masca trista, iar paharul a ajuns din doua miscari langa cartea si telefonul meu. Era tanar, iar mintea mea nu suporta ideea ca acel om nu era constient de propriul sau suflet.
„Fericiti cei saraci cu Duhul, caci acelora este Imparatia Cerurilor.”, mi-am spus cu vocea perceputa si de fizic, apoi m-am adancit in asternuturi. Atunci am avut primul somn fara vise.