Full Moon

[fake_fate]

1-Locul



Drumul mă obosise mai mult decât crezusem iniţial. Doamna Doyle nu mai termina de vorbit, oricât de atentă încercam să fiu nu auzeam decât „taca taca taca şi apoi taca taca”. Am încercat să îi dau un imbold de plecare, dar ea se aşezase confortabil pe patul meu şi îmi vorbea în timp ce mă prefăceam că despachetam. Începusem să îmi zic că dacă eram mai vigilentă, găseam pe alt cineva să îmi arate unde era camera. Dar ce tot ziceam, eram frântă, nu credeam că era posibil să mai fiu în picioare.
- Şi sincer până ajung în oraş mă plictisesc, bine că locul ăsta este mereu plin. Şi tipul care aduce lactatele este un scump. Dacă vrei drăguţă să îţi fac cunoştiţă cu el să mă anunţi.
Eu renunţasem să încerc să o mai ascult sau să o fac să plece deja şi Miss Doyle ar fi continuat dacă uşa de la intrare nu ar fi fost trântită cu putere. În cameră năvălise o furtună. O fata cam de aceeaşi vârstă cu a mea îi aruncă invitatei o privire glacială.
- Miss Doyle, sunteţi chemată la recepţie!spuse aceasta făcând cu mâna în semn de “ La revedere!”. Doamna Doyle s-a ridicat trufaşă de pe pat, şi-a aşezat costumul bleumarin şi şi-a luat un cald rămas bun, în schimb nu am putut decât să îi ofer un zâmbet.
Imediat, fata ce o expediase atât de repede pe musafira nepoftită mi-a întins mâna:
- Rouge Arwin!
- Chloe Raymond, i-am răspuns strângandu-i mâna .
- Doyle este o adevărată moară stricată şi nu scapi de ea decât expedind-o, deşi e bine să o ai de partea ta.
Vorbea de parcă ar fi cunoscut-o de mult pe aceea doamnă, poate era din anul 2 orice era posibil.
- Presupun că tu nu o ai!
Rouge a zâmbit în semn de vinovăţie.
- Am ajuns ieri, am căutat pe cineva care să mă ajute dar nu era decât ea…după două ore de “taca taca taca” am plecat din cameră închizând uşa după mine…Pledez vinovată!
Am încercat să nu îmi fac o primă impresie imediată despre colega mea de cameră, dar îmi era imposibil. Nu era atentă, dădea cărţile pe faţă; poate era din neglijenţă sau poate nu avea nimic de ascuns. Oricum ştiam sigur că dacă era ceva care o va deranja la persoana mea îmi va spune…speram doar că nu într-un mod oribil.
- Dacă face aşa de fiecare dată…însemnă că nimeni nu o suportă.
Era logic defapt, dacă ei nu îi plac cei ce nu o lasă să vorbească cât o ţinea gura, şi nimeni nu ar putea să o facă, ca ea să nu înghită pe nimeni.
- Mmm am făcut “cercetări”, Carsoni sunt preferaţi ei.
- Carsoni..dar, ieri? începeam să mă bâlbâi. Cu siguranţă ştia o mulţime de lucruri. Şi cu siguranţă nu i-a fost greu să afle. Era întradevăr frumoasă şi eram sigură că ştia deja să folosescă acel atu.
- Toţi îi ştiu…tatăl lor este directorul adjunct şi profesor de istorie, iac nici aici nu scap de ea, adăugă ea strâmbând din nas, oricum sunt doi băieţi şi o fată, toţi fraţi dar şi o protejată..ştii tu, dar se zice că fratele cel mare şi protejata sunt împreună!spuse acele ultime cuvinte de parcă era un secret hazliu. Şi cum a fost zborul?
-Groaznic. Mă limitasem doar la un cuvât căci dacă îmi dădeam drumul la gură nu mai terminam decât în jumătate de oră. Văzând că eram prea obosită pentru vorbit între fete, se duse la dulap şi işi luă un prosop.
-Eu mă duc să fac o baie!
Deci aceea avea să îmi fie colega de cameră, Rouge. În mod sigur era una dintre acele persoane care vrea să ştie tot despre toţi şi nu îi scapă nimic. Părul scurt, creţ si blond cu acei ochi albaştri şi mari detonau personalitatea de la îndepărtare. În liceu cu o asemenea personalitate putea deveni uşor majoretă sau să fie la revista şcolii. Dar aveam destul timp să îi aud povestile despre preţiosul liceu. Dintr-o dată mă simţeam iarăşi obosită, m-am îndreptat spre oglinda dintre cele două paturi. Sub ochii căprui aveam deja semne că nu am dormit prea bine în avion, iar din bentiţa galbenă, îmi ieşeau şuviţe. Părul castaniu nu mai arăta deloc pieptănat. Hainele drăguţe cu care mama insistase să mă îmbrac erau şifonate…şi în mod sigur nu se mai simţea mirosul parfumului sau al deodorantului. Dar la ora aia nu îmi mai păsa. Mi-am dat jos bentiţa şi am luat elasticul de la încheietură prinzându-l într-un coc neglijent. M-am aşezat în pat fără să mă mai fi obosit să mă învelesc şi totul a devenit negru.
Fără vise, fără coşmaruri, fără gânduri…

[starnight]

Trec si eu pe aici.....
Imi place.Ai avut descriere si dialogul nu a fost sec
Imi place numele ficului,asta imi aminteste de cartea New Moon,cea cu vampiri.
Poate e ceva de genul....
Oricum...astept nextul si sa stii ca voi fi fanul tau in continuare.
Mi se pare interesant inceputul!
Spor al scris!

[starnight]

Wow....imi place nextul.
AI descris bine si e destul de tare faza cu capul de mort
Deasemenea esti talentata la desen si ce pot as zic...chiar imi polace cum ti-au iesit.
Dialogul nu este sec
Astept nextul!

[fake_fate]

4. ÃŽn miez de noapte





M-am trezit odihnită, proaspătă şi cel mai important cu mintea limpede. M-am ridicat din pat şi am observat că încă nu era dimineață, ceasul arăta 2:34. M-am culcat foarte devreme, așa că nu ar trebui să mă mire nu-i așa?
Mi-am luat o pereche de jeanşi,un tricou si o jachetă pe mine şi am ieșit afară. Chiar dacă era seară, asta nu însemna că nu puteam să mă gândesc la problemele mele. Când veneam spre universitate singurele preocupări erau dorul de mama şi neadaptarea…dar din prima zi m-a lovit precum un fulger.
Era ceva neînregulă cu mine, de asta eram sigură. Măcar de un lucru eram. Era în mine şi se zbătea să iasă la suprafaţă cu fiecare secundă...Nu! Nu cu fiecare secundă, ci de fiecare dată când îi vedeam pe ei, pe Carsoni; când le simțeam parfumul. Dar de ce reacţionam așa? Mi-am bătut capul câteva ore plimbându-mă pe domeniul universităţi. Pădurea era deasă şi întunecoasă, iar trunchiurile copacilor erau aşa de groase, de vaste. Puteam pune pariu că erau acolo de când lumea. Nu am îndrăznit să mă aventurez în pădure, îmi era bine pe margini. Din când în când se mai auzeau foşnituri în iarbă, însă nu îndrăzneam să mă gândesc la ce ar fi putu să fie. Poate un şoarece, un gândac…un animal sălbatic? Nu în mod sigur nu vroiam să ştiu. Aş fi putut jura că aerul proaspăt şi umed mă va ajuta să elucidez anumite aspecte, dar nu făcu decât să mă ajute cu şi mai multe întrebări.
Mă plimbam de ceva timp, iar aerul răcoros îşi făcu treaba. Eram cu adevărat îngheţată aşa că hotărâsem că ar fi fost timpul să mă întorc în cameră înainte ca cineva să observe. Mergeam pe lângă perete, încet, când mi-am dat seama că nu eram singura care decise să profite de aerul curat. Începusem să merg în şi mai multă linişte, ne vrând ca acele persoane să mă descopere, puteau fi profesori. M-am oprit chiar la colţ unde nu îmi cădea umbra în vreun fel ce m-ar fi compromis şi mi-am ciulit urechile.
-Vă…vă rog!spuse o voce joasă, chinuită. Bietele sunete se străduiau să iasă din gâtul acela.
Am mai stat ceva timp, mă simţeam ca un agent secret ce i-a informaţii secrete despre cine ştie ce ţară străină sau o organizaţie teroristă. Îmi plăcea...gustul adrenalinei. Dar asta nu însemna că ar fi trebuit să fac ceva.
Eram doar spionul ce aduna informaţii, de aş fi trecut la acţiune. Asta îmi mai trebuia, aş fi avut după cu adevărat duşmani. Mi-am ridicat privirea spre cerul plin de stele, una era mai strălucitoare ca oricare si până atunci nu o observasem: Luna. Apoi am auzit….Aceea chemare ce mi-a făcut pielea de găină. Un strigăt prelung, unul ce mi-a pus sângele în mişcare.
Nu am mai gândit ce fac, pur şi simplu am dat colţul şi fără să mă uit măcar la cei doi agresori, am luat-o de mână pe fata ce stătea pe jos trecând mai departe. Din spate auzeam proteste şi înjurături, dar mie una nu îmi mai păsa, mergeam încet, sigură pe mine. Unul dintre ei m-a împins de la spate. „ Ce laş!”mi-am spus.
M-am oprit pentru două secunde apoi dintr-o dată m-am întors spre el, l-am apucat de gât apoi l-am buşit în peretele din dreapta. Nu îmi venea a crede ce făceam. Era mult mai mare decât mine şi cu siguranţă mai puternic. Şi totuşi acolo eram, şi nu eram eu cea bătută!
-Valea paraziţilor!am spus prima replică dintr-un film cu poliţişti pe care mi-am amintit-o.
L-am eliberat, iar cei doi au luat-o la fugă strigând că voi plăti pentru ceea ce am făcut. În mod sigur erau beţi, iar dimineaţa aveau să nu îşi mai amintească nimic. I-am luat din nou mâna fetei în a mea. Tremura din toate încheieturile şi aia era perfect normal, logic. Aceea era ceea ce şi eu ar fi trebuit să fac, în mod sigur nu să o fac pe salvatoarea. Totuşi cei doi erau de speriat. Dar ceea ce m-i se tot întâmpla din ziua precedentă m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva de mine era speriată. A trebuit să verific.
- Eşti bine?am întrebat-o urcând scările spre dormitor.
- Ddd..d.a.
Un răspuns nu prea convenabil, era prea speriată ca să fi putut scoate de la ea ceva în seara aia. Îmi trecuse fulgerător prin minte să îmi zic numele să aflu cine era şi dimineaţă să aflu ce probleme avea, dar intenţia a dispărut la fel de repede cum a şi venit. Poate doar trebuia să stea departe de aceia, dacă nu erau beţi cu siguranţă erau speraţi de mine. Dacă erau beţi cu siguranţă nu aveau nimic cu ea sau poate aveau tot dreptul să se certe cu ea, poate ea era vinovata.
-Aaa…
Eram prinsă în gânduri şi nu observasem că ajunsesem la etajul meu. M-am oprit şi am aşteptat ca ea să continue.
-Eu sunt anul 2…Lili Rice!
Şi-a spus numele atât de tare încât eram sigură că tot holul a putut auzi, apoi a fugit spre etajul ei, roşie ca o pătlăgică. Poate aşa arătasem şi eu când am avut „discuţia” cu Kyle. Mi-am spus că şi eu ar trebui să mă duc în cameră aşa că am pornit-o de-a lungul holului. Ceasul arăta 6:02 iar eu mă tot gândeam la aceea fată Lili. Atunci mi-am dat seama; să fiu pe lângă Carsoni îmi făcea rău deci trebuia să îi evit. Asta era tot…simplu.
Am făcut o baie apoi mi-am schimbat tricoul cu un pulover mov subţire. Prima oră avea să fie la 8 apoi aveam un curs deschis sau ceva de genul. Mi-am luat cărţile şi am pornit-o spre cantină încercând să aranjez cât de cât părul. În clasă am ajuns prima şi am ales un loc cât mai ferit de ochii profesorului, nici sus dar nici jos.

[starnight]

Well....imi place nextul
Banuiesc ca ficul esste inspirat putin din Twilight,dar mi place cum ai imbinat idseile
Sunt curioasa ce se va intampla
Descriere ai avut cat incape.
Ce pot as zic.....astept nextul

[fake_fate]

Thank you very very very much! Ficul..hmm acum ca ma uit da cam seamana...desi totul a inceput de la ninja:))
Ms inca o data ca citesti poop dolce
Cap acesta e dedicatie speciala pt you

5. Un minus




Mă gândeam la mama şi la vechiul meu liceu când observasem că mai mulți băieți s-au așezat lângă mine. „Ciudat…”,mi-am spus. În decursul orei fiecare a reușit să facă cunoştinţă cu mine, desigur nu reţinusem nici un nume pentru mai mult de 20 de secunde. La sfârşitul orei m-am strecurat cum am putut mai bine până la cursul următor încercând ca de data aceea să nu mai pic în mijlocul lor.
Ghinionul s-a ţinut scai de mine; Kyle Carson era în spatele meu iar eu de abia puteam să mă abţin să nu îi dau una, să nu mai vorbesc de a fi atentă la curs. Lângă mine stătea cel care mă porecli ” Cap de mort”. Desigur în mod surprinzător schimbase porecla cu „ Fluturaș” Aproape jumătate din ora aceea, dacă eu nu mă înşel, încercase să filtreze cu mine. Toate bune, cât de cât, analizele rapide pe care trebuia să le fac ori de câte ori îi dădeam replica mă distrăgeau de la colegul VIP Carson.
- Puu! Ce miros…Hey Jessy ai tras un vânt?am auzit o voce familiară din spate, din reflex am vrut să mă întorc şi să îi dau una, dar m-am încordat cât am putut de tare ţinându-mă de scaun pentru a nu sări din el. Aveam să o fac pe proasta, toţi mă ştiau de „Chloe”.
- Raymond, băiete, zău ce ai mâncat?
Tonul acela glumeț îmi făcea urechile să pulseze, deja știam că eram roșie de rușine şi furie.
Aveam să mă întorc şi să scot ce era mai rău din mine, aveam să îmi înfing o dată pentru totdeauna dinţii în gâtul lui, din fericire colegul din dreapta i-a dat o replică pe măsură:
-Ghiocei pe pâine. La tine cum a fost bălegarul?
Dacă până atunci clasa a râs, la răspunsul lui Sam pur şi simplu dădeau cu pumnul în bancă.
M-am întors spre Sam şi i-am mulțumit. Restul orei s-a stat de vorbă, iar eu m-am prefăcut bolnavă aşa că am reușit să dau drumul în sfârșit la scaun. Aveam degetele albe şi mâinile îmi tremurau, dar mă puteam controla mai bine. Mult mai bine. Aveam să o i-au razna în curând totuşi , asta dacă nu eram deja bolnavă mintal. Poate dorul de locurile natale…
Începuse să plouă cu găleata afară, iar o cană cu cacao, o carte bună şi un șemineu era tot ce imi doream.
-Chloe!
Mă întorsesem, era Miss Doyle.
-Dar draga mea, nu eÅŸti la autobuz cu restul?
Nu știam de nici un autobuz, în mod sigur vestea a fost dată după escapada mea.
- Nu…ăm nu mă simt prea bine aşa că am ieşit…ce autobuz?
- Oh vai! Se duc sa vadă rechinii, cred că vin deseară, asta daca nu hotărăsc să stea până mâine…oh draga mea , ești bine?
- Da! Da sunt bine, o să îmi treacă, cred că am mâncat prea mult azi dimineață.
Eram sigură că dacă o mai ziceam de două ori chiar începeam să o cred şi eu. Se gândi un pic şi îmi spuse că o pot chema ori când apoi plecă. Deci aveam să am toată universitatea la cheremul meu. Gata cu ia-o pe ascuns , gata cu apelative şi puteam să mă gândesc în liniște la ceea ce vroiam. M-am așezat în canapea strângând perna în brațe. Focul din șemineu încălzea încăperea cu parfum de brad. Se simţea chiar bine; o clipă de linişte în toată aceea furtună. O clipă să simt cât de rău mă durea capul. Telefonul începu să îmi cânte „Chloeeeee îţi scriiieee unn fraaierrr!”
„Cuţu, acum ţi-ai luat protectori? Cum a fost aseară, cam gălăgie nu-i aşa?”
-Ce? Omul asta nu e în toate mințile zău…
Am hotărât să nu bag în seamă mesajul. Alt ceva îmi atrase atenția, nu o mai sunasem pe mama. Fiind fata ei am avut ocazia să cunosc multe persoane frumoase şi am fost crescută să mă comport ca o adevărată domnișoară. Am format numărul din agendă, mi-a răspuns secretara.
- Agenţ..
- Cara!
- Chloe, cu ce te pot ajuta?
- Mama e prin apropriere?
- Îţi fac legătura imediat.
- Chloe, puiul meu, cum este acolo?
- Ploios…
Mă gândeam să îi spun despre pornirile de furie pe care le aveam, am renunțat repede, nu aveam să o împovărez, în mod sigur era din cauza creierului meu, avea să îmi treacă şi aveam deja nouăsprezece ani. Era cazul să devin adult, prea smiorcăita.
-Tu… cum o mai duci?asta avea să îi distragă atenția un sfert de ora. După ce a pălăbrăgit vrute şi ne vrute, m-a expediat cu două cuvinte, Paris Hilton era pe linia alăturată. Am închis telefonul şi m-am ridicat de pe canapea, stomacul meu făcea o gălăgie de nedescris. Totul era liniștit fără colegi gălăgioşi. Mi-am luat un sandwich cu ton şi o friptură în sânge. Mirosul era pur şi simplu extraordinar. Începusem să înghit în sec. Eram ca o diabetică şi un tort de ciocolată, nu îmi venea a crede. Înghițeam rapid, fără să aştept ca mâncarea să fie bine mestecată. Friptura a avut un gust mult mai bun deşi era cam făcută. Am luat şi o a doua porţie, pe care am mâncat-o ceva mai normal .
Am verificat ceasul de pe perete, 12:23. Aveam destul timp să îmi pun în sfârşit lucrurile la locul lor. Rouge probabil crezuse că nu aveam de gând să stau cu ea. Nu o învinovățeam; toate arătau acel lucru: geamantanele, evitarea, Doyle….Trebuiau lămurite lucrurile neapărat, nu o vroiam pe Rouge în tabăra „dușmanilor” , tabăra din care făceau parte şi Carsoni şi cei doi atacatori a Liliei.
-Mă bucur că aţi reînceput să vă alimentaţi corespunzător, domnişoară Raymond. Sper că acum putem să purtăm o conversaţie..civilizată.
M-am întors complet luată prin surprindere. Un domn cam între 40-45 de ani stătea la câțiva metri în spatele meu. Avea părul alb, tuns scurt, dar încă nu începuse să cadă, fără barbă, cu un maxilar proeminent şi buze subțiri. Ochii lui erau mari, radiau de viaţă şi înţelepciune, erau aceeaşi ochii negri pe care restul familiei îi aveau. Aceiaşi ochii negri plini de mistere…poate chiar mai complicate decât vorbele lor.
-Bună ziua domule Carson.
Domnul Carson a zâmbit şi s-a apropriat de masa mea încet, prea încet, exact ca un om care se aproprie de un câine care mănâncă. M-a întrebat dacă se poate așeza, iar eu l-am poftit.
-Spuneţi-mi, v-aţi acomodat bine în această minunată universitate?
Pentru o clipă crezusem că mă va mustra; pentru ce nu ştiam sigur, dar aveam destulă experienţă cu cadrele profesorale ca să mă aştept la orice din partea lor. Am zâmbit încântată şi i-am răspuns:
-Desigur, totul este minunat, vă mulţumesc pentru întrebare.
L-a rândul lui a zâmbit satisfăcut.
-Şi cum ţi se pare locul, colegi…, mă întrebă din nou, lăsând de data aceea nişte puncte de suspensie.
Dacă tot m-i se părea că Carsoni ştiau ceva ce eu nu ştiam acela era un moment în care cu strategia corectă aş fi putut afla. Bineînţeles, dacă totul nu era decât imaginația mea, nu avea să fie bine…psihologul mă aștepta.
Dar dacă aveam să îi spun fleacuri şi prima variantă era cea bună, în mod sigur avea să spargă el gheaţa. Şi dacă varianta a doua era cea corectă, aveam să îi las o impresie plăcută.
-Colega de cameră este o persoană minunată si interesantă, primele zile aici au fost un pic cam obositoare…nu am apucat să despachetez dar plănuiesc să o fac împreună cu Rouge, colega mea. Pădurea este magnifică, atâta viaţă, mă simt…ştiu că v-a suna ciudat dar…mă simt protejată de ea. Totul este minunat, iar Miss Doyle este o dulce, cum ar spune dânsa.
În tot acest timp, domnul Carson nu a încetat să zâmbească. Era ca şi cum tot ceea ce spuneam îl fascina, îl încânta aceea conversaţie.
-Da, am auzit că ţi-a făcut cunoştinţă cu fiul meu, Kyle.
„Oh, totul mergea atât de bine! De ce a trebuit să aducă vorba de el?” O dată spus numele lui mi-a venit în minte imaginea lui spunându-mi numele . Mi-am dus mâna la obraz; era fierbinte.
„Nu se poate… am roşit?” Domnul Carson probabil şi-a dat seama de ceva fiindcă zâmbit şi mai plăcut apoi adăugă:
-A fost o plăcere să stăm de vorbă, nu am avut nici o dată plăcerea de a vorbi cu unul dintre semeni tăi. Pe data viitoare şi aveţi grijă să vă alimentați corespunzător. Mă bucur că am putut rezolva…neînțelegerile!
- Da…ăm mulţumesc!
Acel lucru nu a trebuit să îl gândesc, mi-a venit în minte precum ceva ce ştiam de când mă născusem. Domnul Carson ştia sigur ceva, nu a fost doar ca să mă îngrijesc, a fost un sfat. Pe lângă Carsoni mă simţeam ciudat, dar nu şi de data aceea. Am simțit parfumul dar nu am reacționat. Nu…eram hrănită! Ce deveneam?
O întrebare în minus, dar mai multe în plus…atât de multe încât umerii îmi erau grei, atât de multe încât nu mă lăsau să dorm…

[starnight]

Merci pt dedicatie.Kiss you!
Imi place cum ai descris,iar titlul este foarte inspirat.....
Interesanta discutia avuta si sunt curioasa ce se va intampla
Faza cu mesajul nu am prea inteles-o....poate nu am fost atenta,dar ti-as ramane datoare daca mi-ai spune la ce se refera: „Cutu, acum ţi-ai luat protectori? Cum a fost aseară, cam galagie nu-i aşa?”
In fine...astept nextul
Spor la scris

[fake_fate]

Normal ca explic! Pai cand a zis cutu s-a referit la ceea ce era ea....(nu c***a). Era enervat ca ea fiind cea ce trebuia un om sa ii -a apararea. Si faza cu Cum a fost asear?, cam g?l?gie nu-i a?a? se referea la atunci cand a salvat-o pe Lili de batausi...a avertizat-o intr-un fel de a zice ca stia ce face!
Daaa......intrebare ti-ai dat seama ce e Chole? Sau ai inteles acum cu faza cutu?:D



6. Eleganţă


Am aşteptat ca Rouge să ajungă, nu puteam dormi, nu aveam de ce să încerc să dorm! Totuși camera era atât de goală…ca şi cum nimeni nu locuia acolo, dar asta numai în partea mea de cameră. Asta îmi aduse din nou aminte de îi spusesem domnului Eric Carson. Nu mai puteam aștepta, mă simțeam singură, uitată într-o altă lume. Eram gata să mă duc să văd dacă au ajuns, când Rouge a intrat în cameră. La fel ca în prima zi…prima mea zi acolo şi ultima mea zi de normalitate…era ca o casetă care se derula, făcându-mi în ciudă. Rouge avea camera de filmat pornită:
-Zâmbeşte!îmi”ordona” ea. A fost grozav! Păcat ca nu ai putut veni…Sam a vomat în maşină la cât burrito a mâncat!
Era veselă, iar veselia ei mă prinse în joc; eram cu o persoană normală aşa că am decis să îmi las problemele într-un sertar special amenajat al minţii mele.
- Şi ce aţi văzut?
-Păi…se face că cică trebuia să vedem rechini! Am văzut rechini dar şi mai şi: băieţi au făcut concurs de mâncat; de aici a vomat Sam în maşină.
-Şi cine a învins?am întrebat-o eu imitându-i starea de euforie la perfecţie.
-Eu! Bineînţeles!imi căzuse faţa. Când te uitai la ea, vedeai o creatură aşa micuţă şi fragilă, numai piele şi os…trebuia să fiu sigură că am înţeles corect.
M-am uitat întrebător la ea încrucişându-mi braţele la piept. Unora le plăcea asta, dădea impresia că persoana respectivă nu îi vine a crede. Mama spunea că faci persoanele să se simtă importante.
-Pe bune! Am dovezi!îmi spuse aceasta ridicând camera şi arătând spre ea cu degetul. Aaa! Că tot veni vorba, trebuie să vezi asta!
M-a lua de mână şi am ieşit din cameră la pas alergător. Holurile erau din nou pline de studenţi, dar doar holurile căci era târziu şi erau obosiţi. Până în camera de informatică am fost târâtă practic, Rouge oprindu-se din când în când să salute şi apoi pornea în trombă.
-Scuze că merg aşa, dar nu am fi ajuns în mai puţin de o oră dacă nu am alergam în felul acela.
Nu mă interesa scuza, oricum nu mă supărasem. Eu eram atentă la locul unde eram. Fiind seară, camera semăna pur şi simplu cu o scenă dintr-un film de groază în care fetele neajutorate se duc să îşi vadă caseta care au filmat-o pentru un concurs…iar acolo în întuneric monstrul legendar Bau-Bau aşteptă.
M-i se făcuse pielea de găină, din totdeauna am avut ceva cu Bau-Bau! M-i se ridicase părul pe mână şi bine înţeles acest fapt nu a trecut ne observat de Rouge. Îmi aruncă o privire amuzată, după care deschise doar una dintre lumini.
„Doar una!!!!!” Ne-am îndreptat în partea întunecată a sălii….acolo unde ne aştepta Bau-Bau. „E nebuna…o da e nebuna de legat!” Ne-am aşezat la unul dintre calculatoare şi am aşteptat ca Rouge să conecteze camera de filmat. Aş fi vrut să spună ceva, orice ce; numai să îmi distragă atenţia de la închipuirile mele cu un bărbat negru tot, cu gura de cioară şi ochi de crocodil. Dar nu am fost eu aşa norocoasă. Am stat cinci minute în linişte, eu una uitându-mă în stânga şi în dreapta…să nu uit să precizez în sus şi sub birou, trăgându-mă cât mai aproape de Rouge. Într-un final instalase programul cu care putea deschide camera şi accesă al doilea film. Primele imagini se mişcau prea repede pentru a înţelege ceva, pur şi simplu o îmbulzeală de copii iar sunetul era groaznic.
-Aşteaptă un pic!mă rugă, văzând că încep să îmi pierd răbdarea.
Apoi l-am văzut pe Sam ce îndesa o plăcintă de măr în gură. Rouge chiar ştia să filmeze lucruri plăcute. A pus câte un cadru cu fiecare de la masă, nu s-a grăbit, ci a filmat un pic din conversaţia fiecăruia, mărind câte o dată pe gesturile lor. Părea mai mult un documentar despre fiecare şi nu o simplă casetă de distracţie. Deşi eram chiar atentă, nu puteam să nu mă întreb ce ar fi vrut să îmi arate. Apoi am început să îi aud mai clar vocea pe casetă; cineva a întrebat-o despre colega ei de cameră, iar Rouge i-a răspuns că trebuie să apar şi eu în orice moment. Caterinca continuă cu Sam ce îi spuse în glumă că pariază pe 50 de dolari că sunt o ciudăţenie urâtă. Rouge a râs uşor în spatele meu.
-Asta pentru că nu ai apărut nici o dată cu mama ta pe la televizor.
Mă deranjase totuşi acel comentariu inofensiv, nu trebuia să arunce cu vorbele aşa aiurea. Nu mă duceam fiindcă nu mă interesa ca viaţa mea să înceapă să fie scormonită de fotografi. M-am reîntors la film înghiţind o replică pentru Sam, Rouge tocmai anunţase că am intrat şi camera s-a îndreptat spre intrare luând un prim plan cu mine. Prima dată nu m-am recunoscut, pielea îmi era mult prea albă…nu aveam nici o urmă a adolescenţei, ceva nou şi aveam bujori în obraji. Părul prins la spate într-un coc începea să îmi iasă formând o roată de spice, era amuzantă coafura, total rebelă. Nu observasem…când am intrat în cantină deschisesem uşile larg iar eu am stat pentru 2 secunde în centru fără să mă mişc; ca şi cum aş fi zis” Hei toată lumea! A venit diva!”.
-Cât aş da să pot merge ca tine fară să mă împiedic….
Prima dată nu am ştiut la ce se referea, dar am continuat să vizionez filmul, şi apoi m-am văzut; mergeam ca pe cat walk. Cu privirea înainte şi toate cele. Eram eu…într-un fel în care nu mă mai văzusem. Locul acela făcuse ceva rău cu interiorul meu însă ceva bun cu exteriorul. Arătam puternică, sigură pe mine…ca un star.
Mă întrebasem fulgerător oare cum mă văzuse Blade când am fost să îl ajut cu mâncarea…cum arătasem când mi-a zis pe nume? Am gonit imediat acele gânduri, nu puteam să fiu distrată în acel moment, aveam destul timp să mă gândesc. Subiect împachetat şi pus în sertarul special al minţii. Ne-am uitat la restul filmărilor râzând împreună cât ne ţinea gurile. Iar în timpul aclea m-am mustrat că am gândit, că vroia să îşi bată joc de mine…trebuia să îmi fi dat seama că ea nu era aşa. Ultima scenă era ea dansând dansul victoriei. Era caraghioasă cum stâlcea mişcările de dans celebre. Rouge reuşise să sustragă două cutii de bere de afară, eram prea euforică să îi mai zic cât de rău şi repede mă îmbat. Am terminat cutia fără să îmi dau seama şi din una în alta am început amândouă să facem acele mişcări.
-Hei uităte la mişcarea asta!am rugat-o eu şi am început să o imit pe mama dansând când încerca să mă înveselească. Îmi ieşea şi cântecul, Rouge râdea ţinându-se de burtă.
-Uob uob o yeh o yeh!dar nu am mai avut ce continua. Unul din firele calculatorului s-a prins de tocul pantofului iar în căderea mea pe spate am încercat să mă prind de monitor. Poate că dacă gândeam înainte să fac acel lucru mi-aş fi dat seama ce greşeală făceam, dar totul s-a mişcat prea repede. Monitorul, mai ghinionist decât mine săracul; a ajuns primul jos apoi capul meu a făcut omletă cu circuitele lui. Uaa totul se învârteeaa.
Cineva se apropriase de mine, prima dată imaginea se mişca aşa de repede încât nu distingeam decât galben şi albastru, apoi m-am concentrat cât de tare am putut asupra vocii.
-Chloe eÅŸti bine? O nu..spune ceva!
-Aaam făcut…buba!am reuşit eu să îngân. Eram atât de ameţită încât puteam crede că tocmai coborâsem dint-un carusel. Urechile îmi vajâiau la propriu şi un lucru ştiam sigur: mă curentasem un pic. Rouge încerca să mă ridice, însă mai rău mă ameţea. Cu gândurile făcute praf începusem să mi-o imaginez pe Rouge chinuindu-se să mă care, era aşa hilară. Fără să vreau am început să râd.
-E mai grav decât am crezut…acum râde!
Din una în alta eu nu mă mai puteam abţine să nu râd…mă durea capul îngrozitor şi de câte ori mă atingea Rouge eu o curentam, ea făcând un „Au!” aşa haios, iar eu amuzându-mă şi mai tare.
-Roughi puuu e curentatăăăăă!lungeam cuvintele aiurea. Ştiam că era aiurea dar nu mă puteam abţine. Începusem să simt din nou parfumul acela ameţitor, îmi dădea fiori pe şina spinări. Ştiam că unul dintre ei era în apropriere şi începusem involuntar să mă întind în încercarea de a găsi sursa.
-Ce s-a întâmplat aici?
-Ne prosteam şi şi s-a împiedicat şi şi acum vorbeşte în dodii, îmi îmi zice că e amuzant şi râde şi nu se mai opreşte şi şi mă curentează….
Ştiam a cui era acea voce seducătoare, deşi acea fantă de îngrijorare era ceva nou. Rouge îi explica lui Blade ce se întâmplase. Mă chinuiam să gândesc clar dar nu puteam fiindcă mă chinuiam să mă abţin să nu râd şi să vorbesc aiurea. Dar cel mai mult să gândesc ceva concret, deoarece acel parfum îmi făcea mintea să se gândească la lucruri nu tocmai spirituale…..
-Bladey puu…mmm ce bine miroşşşi!i-am zis eu cu toată sinceritatea mea în timp ce încercam să mă apuc de ceva ce părea a fi un guler. Ce făceam?
-Ok! Chloey puu trebuie dusă la cabinet.
-Uaaa ochişori negri e îngli, am făcut o pauză să râd, îngrijorat?l-am întrebat încercând să îi imit vocea.
Din spate s-a auzit un râset înăbuşit, probabil al lui Rouge, dar eu tot continuam să fiu ameţită din toate punctele de vedere….Am întins mâna în spate şi am arătat cu degetul spre forma ce părea a fi ea.
-Oaaa tuuu! Nu râde de Kyle al meu că te fac…Nu am mai continuat căci am început să râd la unison cu Rouge şi Blade. Am râs!…E tot ce îmi aduc aminte că era cât de cât real…apoi totul a devenit atât de negru.
Alergam! Alergam cât puteam de tare, dar întunericul nu se mai termina. O lumină începuse să se vadă în îndepărtare. Mi-am zis că mai am atât de mult de alergat până am să o ajung, dar ea s-a apropriat dintr-o dată cu viteză şi am intrat în lumină. M-am aşteptat să găsesc Raiul, dar în schimb am simţit o durere imensă în tot corpul, nu puteam vedea, dar auzeam. Auzeam atât de bine, era Kyle şi domnul Carson şi încă câteva persoane ce se certau. De ce? Înainte ca eu să încerc să aud ceva, o forţă m-a tras din acel trup în dureri. Mă trezisem!

[starnight]

Wow....ce tare capitolul
Imi place foarte mult cum ai descris totul
Dialogul nu a fost sec
Merci pt lamuriri,acum am inteles
Ce pot sa zic...astept nextul
Sunt foarte curioasa asa ca grabeste-te

[fake_fate]

Scuze pentru big intarziere la cote maxime! Parca toti profi s-au gandit sa dea teste in perioada asta! So here is nr 7 si promit o data cu 8 poze si cap 8 va fi plind ce cearta comica si masini rapide:P


7. Nu ar trebui să fiu aici!




Mă străduiam să îmi deschid ochii, dar lumina era prea puternică. Am crispat, apoi am auzit pe cineva mişcându-se. Totul era în ceaţă, dar după ce m-am străduit să îmi aduc aminte ce s-a întâmplat, totul deveni clar…clar ca durerea surdă de cap.
-Cum te simţi?
Am încercat din nou să îmi deschid ochii, dar de aceea dată o siluetă neagră blocă lumina. Am închis din nou ochii, punându-mi mâna stângă peste ei.
-Lumina!
-A da! Scuze!
Am aşteptat o confirmare că a închis-o sau să aud sunetul întrerupătorului înainte de a mai încerca să îi deschid.
-Gata!
I-am deschis uşor, nu mai era becul aprins. M-am uitat în jur, eram la cabinetul medical. „Probabil că am căzut în comă alcoolică…dar doar de la o cutie?” Rouge stătea lângă mine cu nişte cărţi în mână şi camera la gât.
-Cum te simţi?repetă întrebarea văzându-mă buimacă. Mi-am întors privirea spre ea şi i-am zâmbit gândindu-mă cum să o întreb ce făcusem fără să par o totală bleagă.
-Mmm…chiar bine, durerea de cap nu este aşa mare.
-M-ai speriat îngrozitor! Doamne! De ce nu ai zis?
-Mmmm…dacă te referi la bere, nu mi-am dat seama. Potrivit spuselor ei, aveam voie să stau acolo în aceea zi; mă lovisem destul de tare la cap. A stat un pic uitându-se în gol spre perdeaua trasă din dreapta mea, asta mi-a dat timp să o întreb despre ce se întâmplase.
-Şi spune-mi…am pictat pereţi cât am fost beată iar directorul şi ieşit din minţi? Sau am crezut că pot zbura şi am plonjat pe geam, am întrebat-o arătând locul unde eram. A început să râdă cu gura până la urechi. „Am fost amuzantă…dar nici chiar aşa!” Se aşezase pe scaun şi începuse să se ţină de abdomen. Deşi nu mă bufnise râsul, am zâmbit amuzată şi am întrebat-o de ce râde. Îmi făcu semn să aştept şi după câteva secunde se liniştise.
-Nu…Nu ai făcut nimic de genul…, a mai râs un pic apoi mă anunţă că are oră şi plecă, dar înainte să iasă se opri şi se întoarse spre mine spunându-mi „Kyle al meu!” prostindu-se, apoi plecă lăsându-mă în urmă să întreb pereţii dacă era sau nu cu el.
Aveam să îmi petrec ziua uitându-mă pe pliantele a diferite cluburi iar aceea perspectivă nu mă încânta câtuşi de puţin. M-am aşezat mai bine în pat şi m-am băgat sub pătură. Albul din aceea cameră friguroasă îmi aduse aminte de coşmar, de acel „Rai”. Închisesem ochii gândindu-mă la tot ce se întâmplase în doar câteva zile. Ajunsesem sâmbătă…duminică îl întâlnisem pe Kyle…luni mă certasem la oră cu el…şi marţi…marţi avea să fie ziua în care voi visa în patul cabinetului medical.
Oscilam între trează şi adormită, gândeam mult mai bine nu doar mult şi prost. Devenisem ceva, nu ştiam ce, dar Carsoni ştiau…Un singur răspuns am putut dezlega din vorbele lor si acela era că dacă vroiam să îmi păstrez calmul pe lângă ei, trebuia să îmi i-au porţia de carne. Nu aveam de gând să mănânc zilnic ci să văd câte zile aveam la dispoziţie ca interval. Uşa de la cameră se deschise dar nu mă obosisem să mă întorc să văd cine era deoarece răspunsul îl ştiam: asistenta. Paşii s-au oprit lângă patul meu, pentru a fii sigură că nu îşi va da seama că nu dormeam, mi-am încetinit respiraţia. La început a fost greu să o păstrez aşa dar uşor m-am obişnuit, nu mai gândeam ci doar respiram. Era linişte iar eu puteam să îmi odihnesc mintea pentru prima dată în 14 ani, nu era umbră de ameninţare nu erau gânduri pentru mâine! Am fost întreruptă din meditaţie de sunetul aceloraşi paşi. Persoana s-a aşezat pe scaunul în care cu ceva timp în urma stătuse pe scaun Rouge, permiţându-mi să simt mirosul. Fără să mă mai întreb dacă fac bine sau nu mi-am dat pătura de pe cap.
Kyle Carson stătea pe scaunul din stânga, sprijinindu-şi coatele pe picioare şi privindu-mă zâmbind. Mă aşteptasem ca de data aceea ochii lui atât de negri să îmi lase inima în pace, dar fusese aşa. Mi-am simţit urechile calde…foarte calde iar el a zâmbit plăcut.
-Bună dimineaţa!
-Neaţa, i-am răspuns la salut zâmbind mai mult decât dorisem. Din fericire nu m-a făcut să mă simt prost ci a zâmbit şi el arătându-si zâmbetul fermecător. Mă înroşisem şi mai tare.Nu mă puteam gândi decât la buzele lui curbate într-un zâmbet nemuritor, la ochii lui a căror întunecime m-i se părea că întrece universul.
-Cum te simţi?
-Hăm…bine?ce ruşine..îl întrebam pe el dacă eram bine. Mi-a răspuns totuşi cu un zâmbet ce mi-a trezit fluturi în stomac. Sau poate era doar aceea foame ce o simţeam pe lângă”ei”.
-Sigur? Eşti cam roşie la faţă!mă întrebă un pic amuzat. Era clar că îşi dăduse seama, doar îşi bătea joc de mine. M-am ridicat în cot ducând-mă mai aproape de el; aveam să îi demonstrez că nu mă ruşinasem. M-am apropriat cât am putut de mult de faţa lui şi m-am abţinut să nu îmi muşc buza de emoţie, apoi i-am şoptit:
-Foarte sigură!
S-a dat înapoi; nu cu repeziciune dar cu mult tact; lucru ce m-a deranjat. Apoi s-a ridicat de pe scaun şi s-a îndreptat spre capătul patului şi se sprijini în coate. Faţa i-se schimbă, sprâncenele i-se uniră într-un unghi neplăcut, părea supărat…îngrijorat.
-M-ai speriat îngrozitor!mi-a stat inima în loc pentru o secundă. Privirea lui mă făcu să mă simt vinovată iar glasul său mă atrăgea să îl iau în braţe. Ar fi fost totuşi prea culmea dacă o făceam. M-am apropriat de faţa lui din nou şi l-am întrebat:
-De ce?
Am stat amândoi câteva clipe uitându-ne unul în ochii celuilalt. Am avut destul timp să gust din sentimentele ce privirea lui le trezea în mine, am avut destul timp să memorez aceea senzaţie pentru a mai vrea iar şi iar. Apoi chipul lui se schimbă din nou atât de repede. Părea chinuit de ceva…Oare aşa arătam şi eu când aveam ceva pe suflet? Am simţit nevoia să i-au orice ar fi fost asupra mea….
-Nu ar trebui sa fiu aici!
Fără intenţie şi faţa mea se schimbă. Cuvintele nu aveau sens oricum le întorceam…poate nu vroiam să aibă sens, pentru că avea atâtea sensuri. Nici unul pe placul meu, nici unul ce să îmi liniştească tremurul. L-am întrebat derutată la ce se referea, dar câteva secunde nu a făcut nici o mişcare se uită undeva departe. În cameră era linişte, prea linişte să nu observ că cineva trecu prin faţa cabinetului şi se oprii câteva clipe. Am inspirat adânc în aceea parte…era clar unul dintre Carsoni. Mi-am trecut imediat în revistă faptul că pot deci recunoaşte pe cineva după miros. Nu mai eram atentă la Kyle când începu din nou să vorbească apropriindu-se incredibil de mult de mine…de faţa mea:
-Ştii ceva…să nu te mai aud cu „Kyle al meu”! Nu sunt al tău!
-Ce? Nu înţeleg…
-Şi mersi pentru compliment, din păcate tu mirosi ca un câine ud…
-Singurul compliment care o îl ai de la mine vro dată va fi pumnul meu în dinţii tăi.
-Nu ai decât să încerci!mă provoca..eram sigură, ştia că eram în stare.
-Nu! Nu o să te pălmuiesc, am ceva mult mai bun!am făcut o pauză. De fapt nu am ceva mai bun!
Privirea îmi era întunecă şi tot ce vroiam era să îi rup capul. Nu…nu era furie, era alt ceva, un nou sentiment ce mai bine nu l-aş fi simţit vro dată. Am încercat să îi dau o palmă dar a fost prea rapid..mult prea rapid pentru un om şi o evită. După ce am putut să îi văd faţa în întregime am fost surprinsă să văd că nu exprima nimic. Nu mai fusese în acel fel, nu mai fusese o mască pietrificată.
-Prea încet!
-Firai tu să fi de…de…aaaaaaa!
Schiţă un zâmbet jalnic şi ieşi din cameră, lăsându-mă să trag cu dinţii de cearceaf. Aş fi vrut să îi rup mutra dar în acelaşi timp vroiam să îl protejez de acel lucru pe care nu îl puteam vedea. Cuvintele m-au rănit inconştient…iar chipul său mi-a înmuiat inima.
„Nu ar trebui să fiu aici….”
-Firar….acum dau apă la raţe…
Vaza cu flori lovindu-se de peretele din faţă scoase un sunet ciudat…parcă îl mai auzisem!