02-01-2009, 07:34 PM
Ei bine ^^ ceea ce am scris mai jos e ceva facut pe moment. N-am avut somn si na ce sa faca si je decat sa mai toace tastele putin. Scz pentru greseli si poate cateva incoerente daca dati de ele. Oricum sunt mai mult memorii si ganduri. Unele adevarate altele dor rodul imaginatiei. oricum sper sa va placa. poate voi mai posta pe aici.
Inima de ceara
Viata mea� oare cand am inceput sa ma gandesc ca eu am o viata? Cand am inceput sa simt gustul timpului ce mi-a inabusit fara pic de resentiment inima plina de ranchiune. M-am urat�ma urasc si acum pentru ca sunt atat de slaba. Privesc in jurul meu si-i admir pe toti cei de langa mine. Am devenit un sacrificiu al urii ce o simt. Lumea e plina de lucruri pe care nu le disimulez, nu le inteleg si nici nu vreau sa o fac. Atunci apare un alt ego al meu. Alta parte din suflet, alta masca si alti ochi. Lacrimile se transforma in zambete, pentru ca mai apoi acestea sa fie smulse si aruncate in vidul trupului meu.
Pe inima paralizata zac scrijelite cu sange marcile adevarului. Ma absorb in pustietatea lor macabra. Acolo ma vad pe mine. Sunt prinsa in lanturi, ingropata in smoala. Intind mana spre himera ce se zbate sub privirea ucigatoarea a rationamentului. De ce fuge de mine? De ce toti se indeparteaza fara ca macar sa incerce sa ma traga afara din cosmarul in care m-am afundat?
E noapte iar. M-am obisnuit cu acest ciclu nesfarsit. A devenit... banal. Nu simt, nu aud, ci doar imi continui falsa existenta. Noaptea e singurul moment in care pot iesi sa respir mirosul intepator al vietii. Ma asez langa geam. E innorat. Nu se vede mare lucru. Insa ochii mei vad mai departe de imposibil. Norii mi se par porti, iar asta pot deschide cu usurinta. Imi trebuie doar cheia. Insa oare unde am lasat-o? O fi prinsa in mintea mea, in trup, in suflet? Prea multe locuri si prea putin timp ca sa caut in toate. Renunt la idee. Prefer sa stau de partea cealalta, acolo unde nu exista lumina. Ma exteriorizez si observ ca devin din ce in ce mai singura.
Aceeasi intrebare imi spinteca mintea inca necoapta. De cand am inceput sa renunt la ideea de a trai? Cine sau ce m-a ranit in halul asta pentru a ajunge pana aici. Clipesc fara a realiza si raspunsul imi sageteaza mintea � Nimeni... Eu am facut asta. Si tot eu am refuzat sa accept ca toata lumea reprezinta o clepsidra. La un moment dat, �totul� devine �nimic�.
Da, nimicul de care imi e atat de frica; de care incerc sa ma ascund si nu-mi dau seama ca el a devenit pentru mine oxigen. Il respir, il simt, dar ii reneg existenta. Stiu ca ma domina si ca nu sunt decat robul lui, dar traiesc cu asta si simt cum lucrul asta si doar asta ma tine in viata.
Imi accept destinul si invinuiesc soarta. Insa asta s-a intamplat pana cand mintea mea a fost acaparata de cuvintele tale.
� Soarta nu e menita s-o accepti, e menita sa o schimbi�
Si totusi eu n-am putut face asta. Chiar si acum dupa atatia ani ma intreb daca soarta ti-o schimbi singura sau ti-o schimba altul. As fi putut s-o schimb eu pe a ta. Insa nu am facut asta. Nici nu am incercat. M-am simtit neputincioasa vazandu-te cum te stingi in bratele mele. Insa chiar si acum ma intreb; oare tu mi-ai schimbat soarta?
Deschid ochii. Am adormit. Iar am ramas la fereastra pivind cerul. Insa acum e diferit. Nu mai sunt nori. Observ cum totul devine mult mai lucid pentru privirea mea.
Rasaritul spinteca melancolia zenitului, tradeaza si impune ratiunea, corupe intunericul, zavoraste stelele in labirintul norilor, sileste privirile metalice ale soarelui catre dispretul luminii. Si inca mai simt himera ce mi-a absorbit sufetul.
Asa e intotdeauna, dar invat sa ma accept. Pe mine si tot ceea ce sunt. Desi vidul a fost umplut de zambetele prietenilor mei, undeva acolo, inca mai exista o lacrima ce rataceste prin infinit.
Inima de ceara
Viata mea� oare cand am inceput sa ma gandesc ca eu am o viata? Cand am inceput sa simt gustul timpului ce mi-a inabusit fara pic de resentiment inima plina de ranchiune. M-am urat�ma urasc si acum pentru ca sunt atat de slaba. Privesc in jurul meu si-i admir pe toti cei de langa mine. Am devenit un sacrificiu al urii ce o simt. Lumea e plina de lucruri pe care nu le disimulez, nu le inteleg si nici nu vreau sa o fac. Atunci apare un alt ego al meu. Alta parte din suflet, alta masca si alti ochi. Lacrimile se transforma in zambete, pentru ca mai apoi acestea sa fie smulse si aruncate in vidul trupului meu.
Pe inima paralizata zac scrijelite cu sange marcile adevarului. Ma absorb in pustietatea lor macabra. Acolo ma vad pe mine. Sunt prinsa in lanturi, ingropata in smoala. Intind mana spre himera ce se zbate sub privirea ucigatoarea a rationamentului. De ce fuge de mine? De ce toti se indeparteaza fara ca macar sa incerce sa ma traga afara din cosmarul in care m-am afundat?
E noapte iar. M-am obisnuit cu acest ciclu nesfarsit. A devenit... banal. Nu simt, nu aud, ci doar imi continui falsa existenta. Noaptea e singurul moment in care pot iesi sa respir mirosul intepator al vietii. Ma asez langa geam. E innorat. Nu se vede mare lucru. Insa ochii mei vad mai departe de imposibil. Norii mi se par porti, iar asta pot deschide cu usurinta. Imi trebuie doar cheia. Insa oare unde am lasat-o? O fi prinsa in mintea mea, in trup, in suflet? Prea multe locuri si prea putin timp ca sa caut in toate. Renunt la idee. Prefer sa stau de partea cealalta, acolo unde nu exista lumina. Ma exteriorizez si observ ca devin din ce in ce mai singura.
Aceeasi intrebare imi spinteca mintea inca necoapta. De cand am inceput sa renunt la ideea de a trai? Cine sau ce m-a ranit in halul asta pentru a ajunge pana aici. Clipesc fara a realiza si raspunsul imi sageteaza mintea � Nimeni... Eu am facut asta. Si tot eu am refuzat sa accept ca toata lumea reprezinta o clepsidra. La un moment dat, �totul� devine �nimic�.
Da, nimicul de care imi e atat de frica; de care incerc sa ma ascund si nu-mi dau seama ca el a devenit pentru mine oxigen. Il respir, il simt, dar ii reneg existenta. Stiu ca ma domina si ca nu sunt decat robul lui, dar traiesc cu asta si simt cum lucrul asta si doar asta ma tine in viata.
Imi accept destinul si invinuiesc soarta. Insa asta s-a intamplat pana cand mintea mea a fost acaparata de cuvintele tale.
� Soarta nu e menita s-o accepti, e menita sa o schimbi�
Si totusi eu n-am putut face asta. Chiar si acum dupa atatia ani ma intreb daca soarta ti-o schimbi singura sau ti-o schimba altul. As fi putut s-o schimb eu pe a ta. Insa nu am facut asta. Nici nu am incercat. M-am simtit neputincioasa vazandu-te cum te stingi in bratele mele. Insa chiar si acum ma intreb; oare tu mi-ai schimbat soarta?
Deschid ochii. Am adormit. Iar am ramas la fereastra pivind cerul. Insa acum e diferit. Nu mai sunt nori. Observ cum totul devine mult mai lucid pentru privirea mea.
Rasaritul spinteca melancolia zenitului, tradeaza si impune ratiunea, corupe intunericul, zavoraste stelele in labirintul norilor, sileste privirile metalice ale soarelui catre dispretul luminii. Si inca mai simt himera ce mi-a absorbit sufetul.
Asa e intotdeauna, dar invat sa ma accept. Pe mine si tot ceea ce sunt. Desi vidul a fost umplut de zambetele prietenilor mei, undeva acolo, inca mai exista o lacrima ce rataceste prin infinit.