The way it will all end

[Naruse_Ryo]

Ok, so avand in vedere ca mica plagiatoare a fost prinsa si topicul ei a fost sters o sa postez ficul din nou ca adevarata autoare. Sper ca toata faza care s-a intamplat nu o sa va faca sa nu mai cititi.... Oricum, ii dau drumul.


Capitolul 1

Inca imi mai amintesc de acele zile... desi probabil au trecut secole deja. Numele meu este Mitsuki Kiriyama si sunt cunoscut ca Lucifer. Pana si nastera mea era perceputa de toti oamenii ca fiind inceputul Apocalipsei. Probabil cel mai mare pacat al meu a fost faptul ca m-am indragostit. Nu am crezut niciodata ca se va ajunge atat de departe... sau poate por si simplu nu vroiam sa accept asta. Ma intreb acum ce s-ar fi intamplat daca nu as fi cunoscut-o... Daca ea nu mi-ar fi spus ce sunt cu adevarat... Ar fi fost probabil mai bine pentru rasa umana... sau nu. Cred ca nu voi stii niciodata cu adevarat.
Desi a trecut atata timp, gandirea si personalitatea mi-au ramas intacte. Nu stiu prea bine cum este viata muritorilor dar stiu cum este a noastra... Cruda. Nici un om nu ar putea intelege vreodata durerea de a trai fara un scop. Mereu am auzit oamenii spunand ca si-ar dori nemurirea, considerand-o un fel de dar. Habar nu au ce inseamna cu adevarat viata vesnica si nici cat de mult poate sa doara. Nu mi-am dorit niciodata sa fiu asa si oricat de mult am incercat nu am putut afla de ce mi s-a intamplat tocmai mie. Da, da, stiu... Sunt "Cel Ales" asa cum spunea unul dintre prietenii mei... Dar de ce eu?
Cand totul a inceput eram doar un copil de 15 ani. Mama mea a murit cand eu aveam un an, la nasterea sururii mele Miku, iar tata, neputand suporta pierderea ei s-a sinucis. Tipic muritorilor... Atunci cand lucrurile se complica isi iau viata fara sa se gandeasca la ceea ce lasa in urma. Neavand alte rude, eu si sora mea am sfarsit intr-un orfelinat, inchizandu-ne tot mai mult in adancul nostru. O iubeam pe Miku, dar ea nu ma putea intelege, asa ca nu am avut o relatie prea aproapriata, desi mi-as fi dorit asta. Incercam sa am grija de ea pentru ca se nascuse prematur si era extrem de sensibila. Nu mi-as fi dorit ca cineva sa o raneasca sau sa o faca sa sufere... Dar cam aici se termina relatia noastra. Tuturor li se parea destul de ciudat acest lucru, avand in vedere relatiile stranse de prietenie dintre fratii japonezi. Mereu am fost considerat un ciudat, dar nu ca mi-ar fi pasat vreodata. Aveam propriile mele probleme de care sa ma ocup. Pe la 6 ani incepuse sa imi placa la nebunie sa scriu in limba evreica desi nu imi amintesc sa o fi studiat vreodata. O stiam doar si atat. Cred ca directorul orfelinatului ma placea pentru ca nu s-a purtat niciodata urat cu mine si nu m-a pedepsit asa cum facea cu ceilalti copii de acolo. Devenise la un moment dat foarte interesat de ceea ce scriam eu si m-a rugat sa ii dau sa citeasca. I-a luat aproape o saptamana numai ca sa isi dea seama in ce limba scriam... Apoi, intr-o zi, m-a rugat sa merg cu el undeva. M-a uimit asta oarecum, pentru ca nu obijnuiam sa iesim la plimbari, cu atat mai putin alaturi de director. L-am intrebat de mai multe ori unde avea de gand sa ma duca, dar mi-a spus doar ca o sa vad cand ajungem acolo.
A oprit masina langa un bloc inalt si impunator, avand peste 100 de etaje si facut in totalitate din sticla. Era ceva normal anului 2506, la fel ca si noile automobile plutitoare care foloseau pe post de combustibil energia eoliana. Tokyo era un oras mare si populat de oameni de afaceri si oameni de stiinta pe atunci, copiii retragandu-se in Osaka, noul centru educativ. Abia asteptam sa ajung si eu acolo. Devenise deja enervant sa te plimbi pe strada printre zeci de oameni imbracati in costume negre. Parca aveau uniforme...
Directorul meu batu incet in usa cu numarul 234 de la etajul 57. Un barbat de inaltime medie, cu parul scurt si negru ne deschise. Avea tenul usor inchis la culoare si cea mai haioasa palarie pe care am vazut-o vreodata. Parea un om de treaba si ne-a poftit foarte politicos inauntru. Numele lui era Erik si avea 24 de ani. Directorul mi l-a prezentat ca fiind unul dintre cei mai buni prieteni ai lui din copilarie si mi s-a parut foarte dragut din partea lui ca ma luase cu el la intalnirea aceasta dar tot nu vedeam ce legatura aveam eu... Oricum, am hotarat sa stau cuminte si sa nu intervin deloc in discutia lor. Dar apoi, directorul i-a aratat lui Erik caietul pe care eu i-l dadusem, intrebandu-l daca poate citi ceea ce era scris in el.
-Cine a scris asta? intreba Erik fascinat.
-Mitsuki, ii raspunse. Ce scrie?
-Este Apocalipsul lui Ioan in original, exact asa cum a fost scris acum mii de ani! E incredibil! Cati ani are acest copil?
-A implinit 7 de curand.
Erik a parut foarte uimit cand a aflat acest lucru, si a sarit din canapea ca ars intreband pe cat eram nascut. Nu intelegeam nimic si mi-as fi dorit foarte mult sa aflu care era problema lui defapt.
-Este nascut pe 2 ianuarie, ii spuse directorul. De ce intrebi?
-Nimic... Ma gandeam la ceva... Nimic important. spuse Erik repede.
Acest raspuns chiar ma luminase complet. Nu suport oamenii care pun intrebari si te lasa fara un raspuns. E atat de stresant... Mai ales atunci cand este vorba despre tine.
Un timp, tot orfelinatul a vorbit despre mine si despre ceea ce scrisesem dar apoi s-a uitat, ca orice alt lucru trecator. Dar eu nu am uitat. Ceea ce scriam erau cuvinte care imi veneau in minte si simteam nevoia de a le scrie... Uneori nici eu nu stiam de ce le scriam sau ce inseamna dar nu m-am intrebat niciodata de ce numai eu cunosteam aceasta limba moarta. Poate ca ar fi trebuit sa meditez mai mult la lucrurile pe care le faceam dar la acea varasta erau doar jocuri pentru mine. Era adevarat insa ca mereu in jurul meu se intamplau tot felul de lucruri ciudate dar nu am dat niciodata prea multa importanta. Cred ca cea mai ciudata intamplare de acest gen a fost pe cand aveam vreo 9 ani. Nu obijnuiam sa socializez cu ceilalti copii, de obicei stateam singur si scriam, pierzand contactul cu lumea din jurul meu. Stiam ca nu ma suportau dar nu aveam de gand sa imi pierd timpul incercand sa ii impresionez. De obicei ma lasau in pace, vorbind intre ei despre mine si facand tot felul de glume. In acea zi insa a fost diferit. Ca in orice institut era imposibil sa nu existe un grup de batausi, care se purtau urat cu toate lumea si mereu scapau nepedepsiti. Yoto era de departe cel mai rau dintre ei. Nu il cunosteam prea bine dar auzisem destul incat sa-mi fac o parere. Avea doar 11 ani dar toata lumea stia ca avea doua obtiuni in viitor... Ori ajungea mafiot ori facea vreo 110 ani de puscarie. Totul a inceput de la o simpla cearta. Probabil nu avea de cine sa se ia in momentul ala si m-a gasit pe mine. Oricum, stiam parerea celor din gasca lui despre mine. Simplul fapt ca eram preferatul directorului ii facea sa ma urasca, poate si pentru ca ei nu gaseau nimic special la mine. Cred ca intr-un fel le facea o deosebita placere sa vorbeasca despre mine deoarece Miku imi spusese ca eu sunt in general subiectul de discuti al batausilor dar nimeni nu se mai luase de mine in asa fel pana atunci.
Era scurta pauza pe care o aveam la orfelinat iar eu, ca de obicei, eram asezat pe banca pe care obisnuiam sa scriu atunci cand aveam ocazia, in momentul in care Yoto si trupa lui de soc si-au facut apaitia.
-Ia uite cine este aici... chiar preferatul directorului! spuse el pe un ton batjocoritor. Ce tot scrii acolo?
-Ceva ce tu nu ai putea intelege, i-am raspuns.
Stiu ca ar fi trebuit sa ma port mai frumos cu el dar nu suportam ca cineva sa isi bata joc de mine. Il priveam cu mult dispret si probabil aratam destul de infricosator pentru ca prietenii lui s-au dat cativa pasi in spate. Yoto insa nu era atat de usor de intimidat si eram sigur ca avea de gand sa faca ceva. A zambit si mi-a luat foile spunandu-mi ca nu le voi mai vedea niciodata. E incredibil cat de enervanti pot fi unii oameni. M-am ridicat si l-am impins, dorind sa ii dau de inteles ca nu imi era teama de el. L-am impins insa prea tare si mi-am dat seama de asta mult prea tarziu. A cazut pe asfalt si si-a lovit puternic capul de bordura, pierzandu-si cunostinta in momentul impactului. Prietenii lui l-au ridicat si s-au grabit sa il duca inauntru, spunandu-mi ca lucrurile nu vor ramane asa. Stiam ca o incurcasem si ca aveam sa fiu pedepsit pentru asta dar nu prea ma interesa in momentul acela. Eram oarecum fericit.
Dupa cateva ore directorul a venit in camera mea si mi-a spus sa il insotesc pana in biroul lui. Din momentul in care vazusem ca Yoto se lovise tare mi-am dat seama ca avea sa fiu pedepsit si batut dar nu credeam ca de catre director.Era un om inalt,de vreo 25-26 de ani cu parul negru si o expresie blanda pe fata in ciuda aparentei lui dure. Nu stiam daca obisnuia sa bata copiii de la orfelinat dar auzisem ca inaite de a lucra acolo fusese mafiot.
De cum am intrat in biroul lui ,acesta a inceput sa tipe la mine:
-De ce ai facut asta, Mitsuki? Am crezut ca vei fi cuminte dupa ce te-am rasfatat atata ,te-am ocrotit si nu am lasat pe nimeni sa te raneasca.
Mi-am lasat usor capul in jos, simtindu-ma oarecum vinovat. Imi dadeam seama ca-l dezamagisem si imi parea foarte rau. Imi era totusi foarte teama. Nimeni nu ma lovise... niciodata. Am incercat sa-i explic ce se intamplase defapt si ca nu fusese vina mea dar tot ce a putut spune a fost:
-Imi pare rau...
Apoi mi-a dat o palma tare peste fata iar eu mi-am pierdut echilibrul si am cazut pe podea. Lacrimile au inceput sa-mi curga pe fata si mi-am pus incet mana pe obrazul stang, acolo unde ma lovise. Oricine si-ar fi putut da seama ca nu facea toate astea pentru ca i-ar fi facut placere... Probabil se simtea la fel de prost ca si mine. Stiam ca tinea mult la mine dar de data asta probabil nu avusese de ales. M-am speriat insa foarte mult cand mi-am ridicat privirea si am vazut ca avea in mana dreapta o curea. Am inchis ochii si am inceput sa plang mai rau, dar nu am spus nimic. Eram hotarat sa-l las sa ma bata deoarece pana si eu credeam ca o meritam. De cand venisem la orfelinat singurul care se purtase frumos cu mine era el si stiam ca nu ar fi facut-o daca nu ar fi fost necesar. Teama insa ma cuprins imediat si in momentul in care a vrut sa ma loveasca mi-am pus mana in fata capului, incercand sa ma apar. Zgomotul puternic care s-a auzit m-a facut sa deschid ochii si l-am vazut pe director lipit de perete, sange mult curgand pe zidul de un alb imaculat din spatele lui. Statea nemiscat si parea grav ranit la cap iar asta m-a speriat ingrozitor. De ce se intamplase asta? Nu stiam... M-am ridicat si m-am dus repede langa el, intrebandu-l daca e bine. A deschis ochii si m-a privit pentru un moment apoi m-a intrebat usor speriat:
-Tu ai facut asta?
-Nu.. Nu stiu... Imi pare rau... am spus.
Mi-a pus mana pe cap si m-a mangaiat spunandu-mi ca totul va fi bine. Probabil era singurul care tinea la mine cu adevarat. De atunci lucrurile s-au schimbat foarte mult... Directorul le interzisese tuturor sa ma loveasca sau sa ma supere, spunandu-le ca sunt foarte sensibil. Bineinteles ca toata lumea stia de cele intamplate dar nu indrazneau sa spuna ceva. Copiii au inceput sa imi spuna fiul Diavolului, pana si profesorii ma priveau cu teama. Directorul stia ceva despre mine ce eu nu stiam si oricat de mult as fi incercat nu imi dadeam seama ce eram defapt...
Cand am implinit 15 ani directorul m-a trimis in Osaka pentru a merge acolo la liceu. Era foarte ciudat pentru ca eram primul caruia i s-a permis sa paraseasca orfelinatul atat de devreme. Cred ca le era teama de mine. Cu trecerea timpului lucrurile care se intamplau in preajma mea devenisera din ce in ce mai bizare... Miku a ramas acolo, fiind inca prea mica pentru a merge la liceu. Directorul imi promisese ca o va trimite si pe ea anul urmator asa ca am fost mai linistit.
Liceul Maiyo era unul foarte renumit si din cate auzisem era genul de liceu la care mergeau pustii plin de bani si aroganti. Ma intrebam cati bani daduse directorul pentru a ma aduce acolo dar am preferat sa nu ma gandesc la asta. In ciuda prestigiului pe care acest liceu il avea arata de-a dreptul antic, ca cele din anul 2000. Cladirea era dreptunghiulara si lunga, avand doar 3 etaje in inaltime si o curte mare, plina de trandafiri. Elevii stateau in grupuri vorbind si razand, cu totii purtand uniformele acele ridicole, in diferite culori depinzand de clasa in care erau. Primisem si eu una dar nici prin cap nu-mi trecea sa o port asa cum o faceau ei. Imi placea sa fiu mereu diferit, nu sa arat exact ca toti ceilalti. Imi umplusem blugii albastri de insigne cu tot felul de imagini si imi desfacusem camasa complet, cravata aceea lunga atingandu-mi usor pieptul dezgolit. Aveam multe bratari la maini si cateva inele de argint care imi dadeau un aspect de rocker. Parul meu era scurt si negru, bretonul acoperindu-mi complet ochiul stang. Stilul emo era foarte vechi si nu mai era la moda de sute de ani dar mie mi se parea interesant si original. Oarecum, ma caracteriza. Nu cunosteam pe nimeni de acolo si tot ce stiam era ca faceam parte din clasa a 9-a C. Am hotarat deci sa nu ma bag in seama inutil si sa astep inceputul orelor.
Stateam pe o banca si priveam cerul, ascultand muzica si gandindu-ma. Totul parea atat de banal in acel loc si deja presimteam ca o sa ma plictisesc de moarte. Ma gandeam ca aveam sa fiu dat afara din liceu daca avea sa se intample ceva ciudat cu mine si acolo... Nu ca ar fi fost mare paguba de altfel...
-Tu cine esti? am auzit o voce din spatele meu.
M-am intors si am vazut un baiat inalt. Dupa camasa verde pe care o purta mi-am dat seama ca era in clasa a 11-a si chiar nu intelegeam ce vroia de la mine. M-am ridicat insa si i-am raspuns politicos.
-Mitsuki Kiriyama. Incantat de cunostinta. am spus, dorind sa dau mana cu el.
M-a privit dezgustat si a inceput sa rada, asa ca am lasat mana jos. Cu siguranta era un fel de Yoto mai mare si mult mai rau. M-a masurat din cap pana in picioare si apoi m-a intrebat:
-Esti emo? Credeam ca voi specimenele din epoca aceea ati disparut demult!
-Nu cred ca este treaba ta ce sunt eu, cum ma imbrac sau ce fac cu viata mea, i-am spus.
-Uite ce e piticule. Eu sunt seful pe aici si vei face cum spun eu! a spus, prinzandu-ma de camasa si zguduindu-ma puternic.
-Te iei de un nou venit din nou, Saigo? se auzi o voce.
Saigo imi dadu repede drumul si privi in spatele lui, vazand un baiat. Avea parul negru si des, care ii ajungea pana aproape de umeri si cei mai frumosi ochi caprui pe care i-am vazut vreodata. Era imbracat cu uniforma clasei mele si m-am simtit foarte bine. In sfarsit cineva din clasa mea. Baiatul acesta avea ceva deosebit... Parea atat de inocent si totusi il privea pe Saigo cu multa ura, acesta din urma parand de-a dreptul infricosat atunci cand il vazuse.
-Tsubasa... Nu ai terminat anul trecut? intreba el.
-Ba da, dar mi-a placut foarte mult aici asa ca m-am hotarat sa incep cursurile din nou!spuse Tsubasa zambind.
-Adica te-ai intors in clasa a 9-a?intreba Saigo, din ce in ce mai uimit.
-Cat de perspicace esti azi, amice! ii raspunse. Deci, e vreo problema aici?
-Tipul asta e nou si vroiam sa-l invat regulile! Plus ca e enervant si arogant! Merita o initiere de "Bun venit in Maiyo"!
-Stii, Saigo, daca te-as bate de fiecare data cand esti arogant si enervant ai sta numai in spital! Asa ca mai bine lasa copilul in pace si cara-te! spuse Tsubasa tare.
Saigo nu astepta sa i se spuna de doua ori si pleca repede lasandu-ma singur alaturi de Tsubasa. Acesta se intoarse spre mine, imi zambi larg si spuse tare:
-Buna! Eu sunt Tsubasa! Bine ai venit la Maiyo!
-Numele meu e Mitsuki. Incantat. Multumesc mult ca mi-ai luat apararea. i-am spus.
-Pentru putin. Imi place sa ajut! Vino! Trebuie neaparat sa o cunosti pe Layla! spuse el, prinzandu-ma de mana si tragandu-ma dupa el.
-Cine e Layla? am intrebat.
-Este o prietena de-a mea! Si ei ii place stilul emo, sigur o sa va intelege-ti bine!
Tipul asta era mult mai ciudat decat mine. Se comporta ca un copil mic si de treaba dar daca se enerva putea deveni un adevarat demon. Presimteam ca aveam sa devenim buni prieteni. Am alergat dupa el pe coridoarele lungi ale liceului pana am ajuns in fata unei clase. Acolo stateau 2 fete vorbind de zor. Cand Tsubasa a strigat "Layla" una dintre ele s-a intors si atunci am vazut pentru prima data... Era... superba...


Probabil stiti deja oarecum primul capitol asa ca o sa-l pun pe al doilea imediat ce posteaza cineva. Sper ca o sa cititi si astept parerile voastre. Si sper ca e in regula ca l-am postat avand in vedere ca a mai fost aici si a fost inchis. So astept parerile voastre si ja ne ^^

[Flash]

well...fic destul de lung si frumos.Mi-a placut, dar ar fi
si mai frrumos daca ai lasa alineat sau spatii intre paragrafe.Asa nu se prea intelege si dauneaza estetic.la asta trebuie sa mai lucrezi.Ideea este draguta si originala capitol lung, pasaje descriptive frumoase.Astept nextul sa vad ce se mai intampla.

[Naruse_Ryo]

Akasuna Lynn ma bucur ca ti-a placut. Despre alineat nu stiu ce se intampla, eu in word le am frumos aranjate si cand am pus capitolul arata frumos dar cand am postat arata asa...O_O Este ciudat, nu stiu de ce se intampla asta dupa ce postez si e chiar enervant >.<" Oricum, cum tot am 7 capitole scrise deja o sa-l postez acum pe al doilea pentru ca oricum n-am ce face ^^ So here you go


Capitolul 2


Nu exista in aceasta lume o fata care sa fi fost macar pe jumatate atat de frumoasa ca ea... Chipul ei parea al unui inger si toate celelalte fete din liceu paleau in fata ei. Avea parul lung si negru, pe care il purta mereu despletit. Ochii ei mari si albastri erau uimitori... Atat de sinceri, atat de expresivi... Avea buzele rosii si un nas mic iar trupul ei parea mai delicat decat o floare. Purta fusta rosie si scurta de la uniforma si camasa alba care ii scotea in evidenta formele perfecte. Avea un cercel mic in spranceana dreapta si unul in buza, iar ghiozdanul pe care il avea in spate era plin de insigne si de scrisul ei de mana. La gat purta un acesoriu frumos care arata ca o "zgarda" de tipul celor care le poarta rockerii doar ca aceasta parea a fi din metal si nu din piele. In mijloc avea o piatra mare si rosie si de jur imprejur mici diamante. Observasem ca si Tsubasa purta asa ceva dar ma indoiam ca facea parte din uniforma. Cand s-a intors pentru a ma privi expresia chipului ei s-a schimbat radical si m-a privit cu multa uimire.
-Layla, el e Mitsuki si e nou aici! Va fi in clasa cu noi! Nu-i asa ca e minunat? a spus Tsubasa entuziasmat.
A continuat sa ma priveasca uimita si a facut un pas spre mine. Eram atat de aproape incat nasurile ni se atingeau si am simtit cum ma inrosesc tot la fata. Mi-a pus usor mana pe fata, privindu-ma adanc in ochi dupa care a spus incet:
-E el...
-Poftim?! spuse Tsubasa uimit. Esti sigura? Este chiar el?
-Nu am nici cea mai mica indoiala... El este...
-Cine? Eu? Ce sunt eu? am intrebat, neintelegand despre ce vorbeau.
-Esti perfect pentru a intra in clubul nostru! se auzi o voce.
M-am intors si am vazut un baiat venind. Avea parul blond, frumos aranjat si ochii negri ca noaptea. Mi-am dat seama ca era in clasa mea dupa uniforma lui si am observat ca purta la gat acelasi tip de acesoriu ca Tsubasa si Layla. Nu intelegeam deloc ce se intampla si de ce ma priveau toti asa. Era posibil ca ei sa stie de toate lucrurile ciudate pe care le faceam fara sa vreau? Mi se parea imposibil ca ei sa stie asta. Baiatul s-a dus in spatele lui Tsubasa si l-a prins de talie, stangandu-l in brate si sarutandu-i usor buzele. Tsubasa zambi si il intreba:
-Hide-kun, unde erai? Te-am asteptat mult timp! Credeam ca nu mai ajungi!
-Am avut ceva de rezolvat... Pentru club.
-Mitsuki, el e Kitazato Hideaki, iubitul meu! Poti sa-i spui Hide! Toti ii spunem asa! spuse Tsubasa.
-Incantat, am raspuns. Despre ce club tot vorbiti? Si ce sunt lantisoarele alea ciudate de la gatul vostru?
-Astea? Sunt un fel de simbol al clubului! Cat despre club se numeste "Lumina intunericului" si avem deja cam 50 de membri. Ne-ai face o imensa favoare daca ai accepta sa intri, imi explica Layla.
"Lumina Intunericului? Bizar nume..." imi spuneam eu. Dar pe atunci nici nu imi imaginam cat de important avea sa fie acest club pentru mine..
-Cu ce se ocupa? am intrebat curios.
-Vei afla dupa ce intri. Atunci vei intelege totul, mi-a spus Hide.
-Apropo, Mitsuki, unde stai? ma intreba Tsubasa.
Directorul orfelinatului imi cumparase un apartament la cateva strazi de liceu si imi spusese ca avea sa imi trimita bani in fiecare luna. Stiam ca aveam sa ma descurc si singur dar nu mi-ar fi stricat putina companie asa ca am fost incantat sa accept oferta lui Tsubasa de a merge la el acasa dupa terminarea orelor si a petrece noaptea acolo pentru a ma initia in club. Eram fericit ca si Layla avea sa fie acolo. Imi doream atat de mult sa o privesc. Simteam ca as putea sta o eternitate doar privind-o si sa nu ma plictisesc. Ea insa ma privea atat de ciudat incat nu imi puteam da seama ceea ce gandea despre mine. As fi vrut sa incerc sa vorbesc cu ea, sa o cunosc mai bine dar m-am razgandit repede. Un baiat inalt a venit langa ea si i-a pus mainile la ochi, dupa care a intors-o spre el si a sarutat-o. Avea parul lung si negru, prins intr-o coada. Era slabut si avea trasaturi mai delicate decat unele fete pe care le-am vazut, dar parea extrem de puternic in acelasi timp. Avea cercel in ureche, buza, spranceana, nas... Incepusem sa ma intreb serios daca in aceast liceu sa stransesera toti punkerii si rockerii din Japonia...
-Ce s-a intamplat, iubito? Arati de parca ai vazut o fantoma, ii spuse el.
Aceasta a aratat spre mine iar baiatul s-a intors pentru a ma privi. Lantisorul de la gatul lui si felul in care m-a privit m-a facut sa-mi dau seama ca si el facea parte din club. Nu intelegeam ce legatura avea acest club cu mine. Era ca si cum toti din clubul asta ciudat ma asteptau pe mine sa intru in el.
Am fost foarte fericit cand profesorul nostru a venit si ne-a pus sa intram in clasa. M-am dus repede si m-am asezat in ultima banca in timp ce Tsubasa s-a asezat langa Hide iar Layla langa iubitul ei. Vroiam sa fiu putin singur si sa imi pun ideile in ordine. Profesorul a inceput sa vorbeasca dar eu nu il auzeam. Ma intream de ce mi se parea atat de ciudat acest liceu cand pentru altii ar fi fost cel mai banal si plictisitor loc de pe Terra. Simteam ceva ciudat in legatura cu noii mei prieteni. Prieteni... Nu avusesem niciodata asa ceva... De obicei nu lasam oamenii sa se aproprie de mine, ii ignoram si ii tineam la distanta... Dar simteam ca nu as fi putut face asta cu ei. Simteam ca intalnirea noastra nu fusese intamplatoare... Simteam ca totul fusese planuit cu mult timp in urma... Inainte ca eu sa ma nasc chiar. Cine eram eu? De ce ma nascusem? Care era sensul vietii mele? Ma intream asta inca de cand aveam 6 ani... Cu totii spuneau ca este o simpla depresie si ca ar trebui sa vorbesc cu un psiholog dar nu era vorba de asa ceva. Vroiam doar sa imi gasesc sensul in aceasta lume si in aceasta viata... Nimeni nu intelelese asta niciodata dar stiam ca ei aveau sa o faca. Tsubasa ma privea din banca lui, zambindu-mi si facandu-mi cu mana. Layla in schimb privea pe geam, pierduta in propriile ei ganduri si idei.
-Sunt sigur ca ati auzit ultimele noutati si ca stiti ca Nefronicii au mai gasit 6 copii in ultima saptamana... Sper ca voi o sa fiti in siguranta si ca numarul acestei clase nu o sa scada asa cum se intampla de obicei... spuse profesorul.
Cu totii l-au privit cu mult interes si parca simtindu-se prost. Se parea ca eram singurul care nu intelesese nimic din ceea ce spusese profesorul. Nefronici? Aceast cuvant nu imi spunea absolut nimic si nu intelegeam de ce luau copiii. La orfelinat nu obijnuiam sa ma uit la televizor si nu auzisesm nimic despre asta dar dintr-un oarecare motiv mi se parea interesant. Asa ca am hotarat sa ascult ceea ce spunea profesorul.
-Copii, daca vre unul dintre voi are puterile acele despre care se tot vorbeste as vrea sa imi spune-ti. Vi s-a intamplat ceva bizar in ultimul timp? Ceva ce nu puteti explica si desi vi se pare imposibil stiti ca voi le-ati provocat?
Dupa ce spuse asta Layla,iubitul ei, Tsubasa si Hide s-au intors incet pentru a ma privi. Oare chiar stiau despre mine? Nu imi puteam da seama... Dar eram fericit!Deci nu eram singurul caruia i se intamplau lucruri ciudate! Undeva in Japonia mai existau oameni ca mine. Si toate lucrurile pe care le faceam erau defapt datorita puterilor pe care le posedam si nu le puteam controla! Acum totul avea mai mult sens... Oarecum... Dar daca acesti Nefronici aveau ceva cu cei ca mine m-ar fi putut prinde daca aflau. M-am decis deci sa nu ii spun profesorului nimic despre mine. Aveam insa de gand sa vorbesc cu prietenii mei despre toate astea.
Orele parca au zburat si m-am trezit in masina lui Tsubasa, mergand spre casa lui. Am aflat ca pe iubitul lui Layla il chema Mamoru si ca erau impreuna de ceva vreme. Ma simteam atat de prost cand ii vedeam impreuna, tinandu-se in brate si sarutandu-se... Ca si cum cineva m-ar fi lovit in cap cu un bolovan la nesfarsit. Am ales sa privesc pe geam si sa nu ma mai uit la ei. Peisajele din Osaka erau superbe si atat de diferite de cele din Tokyo. Acolo singurul lucru pe care il vedeai erau firme, blocuri inalte si masimi zburatoare peste tot. Tehnologia avansase enorm in ultima suta de ani si roboti din ce in ce mai performanti aparusera peste tot. In unele locurii chiar ii inlocuisera pe oamenii, facand munca in fabrici si uzine mult mai simpla. Dar devenise deja plcitisitor sa vezi cladiri peste cladiri care pareau ca nu se mai termina. In Osaka nu era asa. Bineinteles ca tehnologia avansase incredibil de mult si acolo dar nu era un oras atat de plictisitor ca Tokyo. Am observat insa ceva ce mi-a atras atentia. In drum spre casa lui Tsubasa am trecut pe langa o cladire extrem de ciudata. Arata ca o farfurie zburatoare asa cum sunt in filmele cu extraterestrii, doar ca foarte mare si spre surprinderea mea, plutea. In fata ei erau niste soldati care nu lasau pe nimeni sa intre inauntru. Nu ca cineva ar fi vrut sa intre acolo. Oamenii pareau sa ocoleasca acel loc si mi-ar fi placut sa aflu motivul.
-Tsubasa, ce este cladirea aceasta plutitoare? am intrebat curios.
-Este sediul Nefronicilor, imi raspunse el, cu ura in glas.
-Cine sunt acesti Nefronici defapt? am spus enervat.
-Vei afla dupa ce vei intra in club, imi spuse Mamoru.
Raspunsurile lor incepusera deja sa ma calce pe nervi. Daca tot incepeau sa spuna ceva ar fi putut macar sa si explice. Abia asteptam sa intru o data in clubul acela pentru a afla toata povestea. Stiam ca era vorba de ceva important... Ceva ce probabil imi fusese mereu ascuns.
Casa lui Tsubasa era extrem de frumoasa. Avea 4 etaje si era plina de tot ce insemna tehnologie de ultima ora. Piscina din spatele casei era imensa si stiam ca ar fi incaput toti copiii de la orfelinat acolo. Prietenul meu era probabil un fel de copil "de bani gata" asa cum se spunea pe vremuri dar sigur nu se purta ca unul. Nu parea deloc arogant si nici nu parea sa fie genul laudaros. Era chiar de treaba si statea mereu alaturi de Hide. Nu mai avusesem un prieten homosexual pana atunci dar nici nu ma deranja acest lucru. Era ceva foarte normal in Japonia si peste tot puteai vedea baieti tinandu-se de mana si sarutandu-se. In ceea ce ma privea consideram ca nu poti poruncii inimii pe cine sa iubeasca si chiar mi se parea ca el si Hide formau un cuplu dragut. Erau fericiti si la urma urmei asta era tot ce conta.
-Tsubasa, poti sa vii aici putin? spuse Layla, luandu-l pe Tsubasa de mana si tragandu-l dupa ea in alta camera.
-Uneori am impreia ca Tsubasa sta mai mult cu ea decat cu mine, spuse Hide privind usa pe care cei doi iesisera.
-Da, asa e, spuse si Mamoru. Dar asta este doar pentru ca sunt foarte buni prieteni.
Nu m-am bagat in discutia lor pentru ca nu ma privea absolut deloc. Dupa cateva minute Tsubasa s-a intors si ne-a spus ca Layla se dusese sa isi faca o baie si ca spusese sa nu incepem initierea mea fara ea.
-Mergem la bucatarie sa fumam, vii si tu? intreba Tsubasa.
-Nu fumez, am spus. Va astep aici.
Cei 3 au plecat, Tsubasa spunand ceva despre cum ar putea oamenii sa reziste fara tigari iar Hide aprobandu-l din cap si tinandu-l strans de mana. Am inceput sa ma plimb prin sufragerie si apoi am auzit un zgomot venind dintr-o camera. Era apa de la dus, probabil acolo era Layla... Lasandu-ma condus de un impuls ciudat pe care nu il puteam controla am urcat scarile si am intrat in baie. Nu cred ca am vazut in viata mea ceva mai alb decat acea incapere. Layla statea in cabina de dus si am putut-o vedea masandu-si usor trupul fin cu burtele. Eram atat de fascinat de frumusetea ei incat nici nu ma mai gandeam ca ea s-ar fi putut intoarce si m-ar fi putut vedea. Mi-am intors usor privirea spre oglinda si am vazut reflexia lui Tsubasa in spatele meu. M-am intors rapid si acolo era, zambind. L-am privit uimit, incercand in acelasi timp sa imi dau seama cum intrase si sa nu fac nici un zgomot.
-E frumoasa, nu-i asa? l-am auzit spunand.
-Da... i-am raspuns.
-Dar, din punctul meu de vedere, corpul unui baiat mi se pare mult mai atractiv decat al unei fete, mai spuse el.
Atunci, spre surprinderea mea, mi-am dat seama ca nu isi miscase buzele nici un moment. Desi il auzeam vorbind, el nu vorbea... Gandea! Ii puteam auzi gandurile! Nu intelegeam cum puteam face asta si nici cand sau cum invatasem dar eram sigur de un lucru... Tsubasa stia ca o puteam face. Probabil ei toti stiau despre mine mai multe decat eu insumi.
-Vino, sa plecam de aici pana nu ne prinde si ne arunca pe amandoi pe geam! imi spuse el, folosind telepatia din nou.
L-am urmat in sufragerie si m-am asezat pe canapea, mai uimit decat fusesem vreodata in viata mea. Tot ce vroiam era sa inteleg... Chiar ceream atat de mult? Nu am spus nimic pana cand Layla nu a aparut, cateva minute mai tarziu, imbracata intr-o pereche de pantalonii negri de piele si scurti si o bluza mov cu un craniu mare pe ea. M-a intrebat daca s-a intamplat ceva dar nu i-am raspuns si nici nu am privit-o.
-Cine sunt? Ce sunt? am intrebat, fara sa-i privesc.
-Suntem aici pentru a-ti arata cine esti... stapane! spusee Tsubasa incet.



That's all for now ^^ Astept parerile voastre in continuare and hope you like it ^__^

[Flash]

mirific ca intodeauna.Mi-a palcut enorm
de mult capitolul si de abia astept sa va d ce se intampla
in cnontinuare.Tsubasa si Hide formeaza un cuplu dragutz.IMi
place mult.:love: next k imi pace

[Naruse_Ryo]

Ma bucur mult ca-ti place si sper ca vei citi in continuare ^^ Now, some photos with the characters



Tsubasa si Hideaki


Mitsuki


Layla

Cam atat deocamdata, o sa mai pun pe parcurs ^^ Si acum continuarea


Capitolul 3


Mi-am ridicat capul si i-am privit uimit. "Stapane?" Ce naiba se intampla? Vroiam sa aflu totul dar am decis sa o iau mai incet si sa ii las sa imi explice. Nu vroiam nici sa-i presez prea mult. Tsubasa parea orecum trist dar si fericit in acelasi timp si asta ma intriga mult. Parea sa se teama de mine de asemenea... Ca si cum i-ar fi fost frica sa nu spuna ceva gresit.
-Explicati-mi totul, va rog, pentru ca nu inteleg... am spus.
Layla s-a ridicat fara sa spuna nimic si a plecat din camera. Pentru un moment am crezut ca am spus ceva imbecil si ca am suparat-o dar ea s-a intors dupa cateva minute cu o cutie in mana. Era facuta dintr-un lemn maro si tare dar parea sa fie extrem de veche. Nu suportam felul in care mereu ma puteau face sa raman blocat in ceata. Cand a deschis-o am putut vedea inauntrul ei o frumoasa coronita alba. Pietrele de pe ea straluceau atat de puternic incat m-au facut sa-mi inchid ochii pentru un moment. Era superb facuta si parea genul de acesoriu pe care printii le purtasera cu mult timp in urma, dar tot nu intelegeam ce legatura avea cu mine.
-Ce este asta? am intrebat.
-Este a ta. A fost facuta special pentru tine in urma cu 500 de ani, imi spuse Layla.
-500 de ani? Cred ca glumesti! Nu eram nici in cosmarurile mamei mele atunci! am spus eu.
-Tu nu esti un simplu om Mitsuki... Esti mult mai mult de atat... imi spuse Hide.
-Asa e.. Tu esti stapanul nostru! il completa Tsubasa.
Ma privi in ochi pentru un moment, apoi lua usor coronita din cutie si mi-o aseza pe cap. Era parca facuta pentru capul meu deoarece mi se potrivea perfect. Am simtit un puternic gol in stomac si totul a inceput sa se invarta in jurul meu, asa ca am inchis ochii. Ma simtieam ciudat, de parca as fi alunecat intr-un abis intunecat fara oprire. Am incercat sa-mi dau coronita jos dar dintr-un oarecare motiv nu reuseam. Tot ce puteam face era sa astept ca totul sa se termine. Stiam ca era un motiv pentru aceasta senzatie stranie si ca prietenii mei nu imi doreau raul. Dupa cateva momente senzatia a disparut si am deschis ochii iar spre surprinderea mea nu mai eram in casa lui Tsubasa. Stateam singur intr-o camera pe care nu o mai vazusem niciodata. Parea a fi a unui copil pentru ca era plina de jucarii, dar cu siguranta era foarte veche pentru ca nu arata deloc ca cele din Japonia. M-am ridicat de pe patul pe care stateam si am privit in jurul meu. Pe masa era un calendar. 17.09.2010 , aceasta era data marcata pe el. Nu numai ca nu mai era in Japonia, eram in trecut. Exact cand ma intrebam ce faceam acolo am auzit un zgomot puternic, ca si cum cineva ar fi cazut la podea. Am deschis usa si am coborat pe scarile lungi de lemn, ajungand pe un hol destul de lung care ducea la alte cateva camere. Un copil de cam 8 ani statea langa o usa intre deschisa privind intr-o camera. M-am dus langa el si am observat ca plangea asa ca am vrut sa ii pun mana pe umar. Am observat insa ca nu il puteam atinge si el nu ma putea vedea sau auzi. Eram acolo doar pentru a privi probabil.
M-am uitat deci la ceea ce el privea. Era o sufragerie mare si frumoasa dar foarte demodata si extrem de plictisitoare. Inauntru, un barbat inalt si bine facut de cam 35 de ani cred, lovea intr-una o femeie care plangea neajutorata. Eram sigur ca erau parintii micutului dar nu intelegeam de ce trebuia si eu sa vad asta. Baietelul a deschis brusc si tare usa si a tipat:
-Termina!
Tatal lui s-a oprit si l-a privit pentru un moment apoi a venit langa el si i-a dat o palma tare peste fata, trantindu-l cu putere intr-un perete. Micutul s-a ridicat, sangele curgandu-i pe chip de la tampla dreapta si parand extrem de furios. L-am privit uimit inaltandu-se in aer si tipand puternic. Totul a devenit negru pentru un moment si apoi l-am vazut stand singur si plangand. Totul era acoperit de cenusa si noroi iar el parea a fi singurul supravietuitor.
-Imi pare rau mama... tata... Nu am vrut sa fac asta... Vroiam doar sa nu va mai certati... Dar am distrus Rusia.. a spus el.
Rusia.. Da. Auzisem ca o data a existat aceasta tara dar acum nu mai aparea pe harta. Motivele pentru care fusese la propriu rasa de pe Glob ramasesera necunoscute dar atunci am inteles. Acel mic copil facuse asta... Atat de inocent, atat de delicat si sensibil... si totusi... atat de puternic.
Senzatia aceea ciudata m-a cuprins din nou si m-am trezit intr-o alta camera. De aceasta data eram in Japonia, imi puteam da seama dupa stilul unic si inconfundabil al caselor noastre. O fetita foarte mica statea pe podea alaturi de mama ei si radea, jucandu-se si punand sute de intrebari. Un barbat care am presupus ca era tatal ei, a venit si a luat-o in brate. Fetita a zambit larg si l-a imbratisat iar el a mangaiat-o usor pe par dupa care a spus incet:
-Layla, uite, inghite pastiluta asta si o sa-ti cumpar ce cadou vrei apoi! spuse el, dandu-i o mica pilula ciudata.
Layla? Era posibil sa fie chiar ea..? Si oare era bolnava? De ce lua pastile? Aceste intrebari ma innebuneau in acel moment dar nu as fi putut sa le gasesc un raspuns. Micuta Layla a inghitit repede acea pastila si apoi a lesinat brusc. Mama ei a venit imediat langa ea si a luat-o in brate, privind-o ingrijorata.
-Ai innebunit? De ce faci asta? Layla are doar 3 ani! spuse ea tare.
-Stiu ce fac...Experimentul va fi un succes iar Layla va trai 1500 de ani si va avea puteri uimitoare! Crede-ma scumpo, ii fac un serviciu! Va fi fericita!
"Un experiment periculos pe o fetita de 3 ani? Cine ar face asa ceva? Unii parinti chiar sunt niste nemernici..." imi spuneam, inainte ca acea camera sa dispara si sa ma trezesc din nou intr-un alt loc. Spre uimirea mea eram in aceiasi casa, doar ca fetita era acum o adolescenta de 15 ani cu parul lung si negru si ochii albastri... Layla! Era chiar ea. M-am uitat repede la calendarul de pe usa ei. 2022... Deci proiectul despre care tatal ei vorbise chiar functionase! Ceea ce insemna ca Layla avea acum 500 de ani... Am privit-o incercand sa imi dau seama ce avea de gand sa faca.
Statea pe pat cu ochii inchisi si parea sa mediteze la ceva. Nu s-a miscat timp de cateva secunde, dupa care a deschis ochii si a privit uimita spre tavan.
-Nu se poate! a spus ea tare si totul a disparut din nou.
De data aceasta nu m-am mai trezit la ea acasa, ci intr-un parc. Layla statea langa un baiat care parea a fi de varsta ei doar ca nu avea trasaturi asiatice. Mi-a luat ceva timp sa-mi dau seama unde il mai vazusem dar apoi am realizat, spre surprinderea mea, ca baiatul era acel baietel micut care distrusese Rusia.
-Vladimir, vorbesc serios! spuse Layla tare. Pese 500 de ani se va naste un alt fronic supra-paranormal!
-Un altul ca mine? intreba Vladimir uimit, dar Layla scutura din cap.
-Nu, raspunse ea. Va fi mult mai puternic decat tine! Tu ai distrus o tara atunci cand puterile tale au atins cota maxima. In cazul lui... daca ajunge la capacitate 100%... Va distruge intreg Pamantul!
-Cred ca glumesti! Dar de ce?
-Sunt intrebari la care nici eu nu stiu raspunsul... Ceea ve stiu clar esta ca se va naste si o va face pe 1 ianuarie 2500, intr-o noapte in care va ploua torential iar planetele se vor alinia perfect... In noaptea acea luna va straluci mai puternic decat niciodata, dandu-i nastere celui mai puternic om din lume!
-El nu va fi om... Va fi un Zeu! spuse Vladimir.
-Adevarat. Va avea toate puterile noastre si chiar unele suplimentare. Va fi un baiat unic si special, un adevarat stapan al Lumii. Iar noi il vom proteja!
-Si cum vom face asta? Nefronici au o armata imensa si vor fi mai multi pana atunci.
-Asa este, dar cine spune ca nu putem face si noi o armata? Si eu pot raspandi virusul si o voi face! Vom forma o noua echipa si vom devenii mai puternici, asteptand venirea lui!
-Apropo, Layla, de unde stii tu ca acest baiat se va naste?
-Am visat...
Ma intrebam cum se putea raspandi acest virus dar urmatoarea scena pe care am vazut-o m-a lamurit. Era Layla, facand dragoste cu Tsubasa, ochii lui schimbandu-si brusc culoarea pe masura ce inaintau. Deci virusul asta putea fi transmis printr-un act sexual... Oare asta era singura cale? Pe masura ce ma gandeam la asta peisajul din jurul meu s-a schimbat pentru a 5-a oara.
De data aceasta am ajuns intr-o cladire ciudata, cu peretii albi si sute de holuri lungi si intortocheate. Arata ca un labirint sinistru din care imi doream doar sa ies. Dar daca ajunsesem acolo era clar ca trebuia sa vad ceva, dupa cate realizasem din aceste calatorii ciudate in timp si spatiu. Am observat ca una dintre usile de pe acel hol era deschisa si ca se auzeau voci din acel loc, asa ca m-am grabit sa ajung acolo. Inauntru erau 2 barbati si 6 copii. Primul barbat avea parul scurt, negru si un zambet care ar fi putut ingheta si soarele. Purta un costum negru si destul de comun, dar expresia pe care o avea pe chip m-a facut sa tremur si eram sigur ca avea sa-mi provoace cosmaruri. Celalalt barbat era blond, cu parul pieptanat pe spate si ochii verzi. Nici unul dintre ei nu era japonez si nu stiam cine erau sau ce faceau acolo. Copiii stateau fiecare in alt colt al camerei si se jucau singuri, parand sa nu se observe unul pe celalalt. Aveau la ochi niste ochelari ciudati ce pareau sa straluceasca oarecum. Atunci mi-am adus aminte de ceea ce ne spusese profesorul in clasa despre acei copii care sunt prinsi si am inteles unde ma aflam.
-Domnule Darryl, va rog sa ma ierta-ti daca ma bag in probleme care nu ma privesc, dar nu inteleg un lucru, spuse barbatul blond.
-Te ascult, Jake, spune-mi ce s-a intamplat.
-Ei bine, mai sunt 100 de ani pana cand acel Fronic puternic se va naste. De ce luati copii fronici de acum cand puteti astepta ca anul 2500 sa vina si sa-l prinde-ti direct pe el? intreba Jake.
-Ei bine, este foarte simplu. Acesti copii nu au puterea acelui mic Diavol impielitat care va aparea peste 100 de ani, dar pot fi si ei periculosi. Daca nu i-am prinde s-ar alatura echipei pe care o are Layla si nu putem permite asta. Daca nu ii poti invinge, fa-i sa ti se alature! Asta e motto-ul meu.
-Dar ei nu vi s-au alaturat, nu va asculta si nici macar nu stiu de existenta dumneavoastra. Tot ce fac ei este sa stea acolo, cu acei ochelari care le controleaza creierul, prinsi intr-o lume virtuala pe care ei o cred realitatea. Nu ii pute-ti folosi ca arme si nu ii puteti face sa lucreze pentru dumneavoastra.
-Vad ca ti-ai facut temele, spuse Darryl zambind. Da, este adevarat, dar atata timp cat stau aici ii pot controla si cerceta atat cat imi doresc. Cat despre lupta cu Fronicii, nu-ti obosi tu creierul cu aceste probleme. Am luptatorii mei care fac cat 100 de-ai lor.
-I-as putea vedea? intreba Jake.
-Bineinteles! Urmeaza-ma.
Am mers alaturi de Darryl si Jake pe un coridor lung pana am ajuns la o noua camera. Inauntru erau 6 adolescenti, 3 baieti si 3 fete, cuplati in perechi de cate doi. Cu totii s-au oprit din ceea ce faceau si s-au inclinat in fata lui Darryl atunci cand acesta a intrat.
-Ei sunt cele mai bune echipe de luptatori si te asigur ca nu mai exista in lume cineva mai puternic decat ei! spuse el mandru.
-Nu inca, ii raspunse Jake.
-Ei sunt Ying si Yang, spuse Darryl, ignorand comentariul lui Jake si aratand spre un baiat si o fata.
Baiatul avea parul scurt si negru iar ochii lui erau mai albastri decat cerul. Purta o camasa roz, descheiata si o pereche de blugi albastri. Pe abdomenul lui, nu cu mult deasupra buricului avea un tatuaj cu simbolul Ying&Yang pe care il avea si sora lui, tatut pe mana dreapta. Fata avea parul lung si rosu si ochii indentici cu ai fratelui ei. Era imbracata intr-o rochita mov si avea pe cap o bentita ciudata ce arata ca o coroana si ii dadea aspectul unei regine malefice. Amandoi zambeau rece, cu ochii stralucind.
-Sunt gemeni, spuse Darryl, si lucreaza pentru mine de 200 de ani, la fel ca si Natsuo si Daisuke.
Natsuo si Daisuke erau aproape identici. Singurul lucru care ii deosebea oarecum era parul. Daisuke avea parul scurt si blond in timp ce Natsuo il avea mai lung, putin ondulat si negru. Trasaturile fetei, corpul si inaltimea erau insa exact la fel. Erau imbracati in niste costume negre si aratau ca niste simpli oameni de afaceri din Tokyo, dar la o privire mai atenta puteai vedea ca nu erau doar oameni. Aveau ochii reci si lipsiti de sentimente...
-Banuiesc ca si ele sunt surori, nu-i asa? intreba Jake, aratand spre ultima echipa.
-Nicidecum! spuse Darryl, zambind. Ele doua sunt iubite si sunt cea mai noua achizitie a mea. Le am de doar 50 de ani dar sunt foarte eficiente si le place sa lucreze curat fara sa lase urme!
-Sa inteleg ca ei sunt un fel de roboti? intreba Jake.
-Nu, sunt oameni si au fost Fronici candva. Dar i-am luat in echipa mea si acum sunt cei mai buni Nefronici in viata! In afara de ei mai am 100 de echipe de acelasi gen dar nu ii folosim prea des. Ei 6 ajung de obicei cat o armata intreaga. Sunt minunati si il vor aduce aici pe Lucifer si voi fi foarte bucuros sa ii dau si lui o perche din acesti ochelari la moda!
-Copilul acela nu este Lucifer, spuse Jake. Ar putea salva Planeta!
-Dar ar putea-o distruge in acelasi timp! Pericolul ca el sa ajunga la 100% este prea mare si nu ne putem perimte riscul. Trebuie eliminat inainte sa ajunga o amenintare pentru toata lumea.
"O amenintare pentru toata lumea"... Acele cuvinte mi-au rasunat de sute de ori in cap si m-am trezit in bucataria din casa lui Tsubasa. Erau toti acolo. El, Hide, Layla, Mamoru si Vladimir. Fumau toti 5 si pareau ingrijorati de ceva.
-Peste o saptamana incepem scoala, spuse Mamoru.
-Da, asa e... Anul asta il vom cunoaste, nu-i asa? spuse Hide.
-Da... Anul asta implineste 15 ani si va venii la Maiyo, spuse Layla.
-Dar esti sigura ca va veni la acel liceu? intreba Mamoru.
-Ti-am spus deja, am visat intalnirea mea cu el si eram pe unul dintre holurile din Maiyo, ii explica Layla. Stiu cum arata, cand il voi vedea va voi da de inteles ca el este. Dar sa nu il brusca-ti.. Trebuie sa il luam usor, nu vreau sa-l speriem.
-Stai linistita, stiu sa ma port cu oameni! Imi place sa-mi fac prieteni noi! spuse Tsubasa fericit.
-El nu va fi prietenul nostru, Tsubasa... El este stapanul nostru... spuse Layla.
-Stiu, dar asta inseamna ca nu putem fi prieteni cu el? intreba Tsubasa suparat.
-Asta depinde de el... Daca el va vrea vom fi si prieteni... Dar nu va uitati misiunea! Trebuie sa il protejam cu pretul vietii daca va fi necesar! Noi suntem scuturile lui si nu vom lasa pe nimeni sa se atinga de el! S-a inteles?
-Da, Layla... au spus cu totii in grup.
Imaginea a inceput sa se indeparteze de mine si m-am simtit atras din nou in acel abis intunecat si ametitor. Cand am deschis ochii eram din nou langa prietenii mei, in sufrageria lui Tsubasa din prezent. Acum ca aflasem totul chiar si ei mi se pareau diferiti. Nu doreau sa fie prietenii mei pentru ca ma placeau ci doar pentru ca ma credeau stapanul lor. Se temeau de mine si probabil daca nu as fi fost "Cel Ales" Layla nici nu m-ar fi bagat in seama. Si de parca nu era suficient, Darryl avea sa trimita acele echipe de razboinici dupa mine ca sa ma bage in acea lume virtuala pe care o controla cu ajutorul acelor ochelari sinistri. Simteam ca imi explodeaza capul si ca nu mai puteam rezista.
-Acum intelegi cine esti? ma intreba Layla.
-Da... Sunt Diavolul... am spus incet.
-Nu este adevarat! sari repede Tsubasa. Tu esti stapanul nostru si esti un om bun! Darryl este singurl Diavol de aici!
-Nu il putem invinge pe Darryl... Suntem depasiti de armata lui atat numeric cat si la putere...
-Te temi de Darryl? intreba Layla.
-Ma tem de mine insumi... Nu vreau distrugeri, nu vreau sa ranesc oamenii... Vreau doar sa fiu un om obijnuit, cu prieteni obijnuiti... Dar simpla mea existenta provoaca teama, oamenii ma cred un demon venit pentru a aduce distrugerea!
As fi dorit sa mai spun ceva dar in momentul urmator usa se deschise si Vladimir intra in camera.
-Imi pare rau ca am intarziat, spuse el. I-ati spus, nu-i asa?
-Da.. spuse Layla. Cred ca voi doi aveti de vorbit. Nimeni nu il poate intelege pe Mitsuki mai bine decat tine. Va lasam singuri.
Cu totii au plecat iar Vladimir s-a asezat langa mine pe canapea, evitand sa ma priveasca si spunand:
-Stapane, ati dori sa stiti ceva?
-Da... Cum pot sa ma sinucid?
-Poftim? spuse el uimit.
-Viata mea este un pericol pentru intreaga omenire asa ca prefer sa ii pun capat acum inainte de a fi prea tarziu, i-am spus hotarat. Spune-mi, cum imi pot lua viata?
-Nu poti. Nimeni si nimic nu te poate invinge. Noi vrem doar sa ii impiedicam pe Nefronici sa te ia cu ei, dar ei nu te-ar putea omora oricat ar incerca. Tu nu poti muri. Esti nemuritor.
Daca pana acum toate cele pe care le auzisem umplusera paharul acum acesta daduse complet pe dinafara si se prabusise. Nu puteam sa mor... Aveam sa traiesc pe Pamant fara un sfarsit, privind disparitia tuturor, fara a putea face absolut nimic decat a produce si mai multa distrugere. Acesta era destinul meu... Blestemul meu... Si nu puteam face nimic pentru a opri asta.


Hope you like it it si astept pareri si critici ^___^