Eter

[Syryus]

N-am mai scris de mult timp, dar sper ca asta nu a facut creatiile mele sa devina mai proaste. Binevoiti sa nu aveti mila.

Original scrisa pentru un concurs, am decis sa dezvolt lucrarea de fata ceva mai mult si astfel am ajuns la ideea actuala, cu trei capitole. Le voi posta pe rand, in asteptare de critici si poate idei.

I.

Zi de vizita. Nu puteam spune ca iubesc asemenea zile, desi uneori eram entuziasmata de apropierea lor. Simteam un sentiment ciudat, ca cel dinaintea intalnirii cu un prieten de departe pe care nu-l voi mai revedea curand, desi nu era vorba de un prieten, ci de tatal meu, si stiam ca urmeaza sa-l vad din nou, la aceeasi data, luna urmatoare.

Soneria izbucni in triluri, anuntandu-ma ca tata era chiar in fata usii, asteptand politicos sa o deschid si sa-l salut. Ceasul arata exact ora trei, dar deja nu mai eram mirata privindu-l, cum fusesem in primele dati. Domeniul de expertiza al tatei nu era unul in care intarzierile sa fie admise. Nu stiam prea multe despre ce putea si ce nu putea sa faca o Calauza, dar presupuneam ca, daca ar fi vrut, tata ar fi putut sa treaca pur si simplu prin metalul rece al usii si sa pluteasca fara zgomot pana in locul in care ma aflam. M-am intrebat, in timp ce deschideam usor usa, cum ar fi aratat ochii lui urmarindu-ma prin pereti, in timp ce ma miscam prin apartament. Odata ce privirea mea intalni masca alba ce ii acoperea chipul insa, orice incercare de imaginatie pieri.

- Buna...tata, am soptit catre barbatul inalt din fata mea si l-am poftit cu un gest inauntru.

- Bine te-am gasit, scumpa mea.

Nu ii spuneam aproape niciodata pe nume, desi in conversatiile cu alte persoane se intampla sa scap cate un „Azrael” in loc de „tatal meu”. El imi copia obiceiul si acest lucru ma multumea in mare parte, deoarece in rarele ocazii cand imi pronunta numele o facea atat de suierator incat simteam fiori in tot corpul.

In timp ce ii primeam scurta imbratisare mintea imi fugi la numeroasele filme de la televizor in care barbatii misteriosi erau mereu imbracati in negru. Nu crezusem niciodata ca e mai mult decat un cliseu cinematografic, asta pana sa il vad prima oara pe tata in obisnuita lui costumatie. El si celelalte doua Calauze pe care le cunoscusem pana atunci erau imbracati in acelasi tip de pardesiu negru, iar restul vestimentatiei accentua culoarea intunecata atribuita mortii. Doar mastile ce le ascundeau chipurile erau de un alb imaculat, o referinta poate la ceea ce se ascundea dincolo de ele.

Observand ca ma uit atenta la masca lui fara sa spun vreun cuvant, desi ne asezasem pe canapeaua din sufragerie de cateva minute, tata imi facu usor din mana pentru a-mi atrage atentia.

- Vrei sa...? a intrebat, aratand cu stanga spre masca sa, odata ce ochii mei s-au desprins de albul acela pur.

Am dat din cap in semn de aprobare, iar el si-a scos incet masca, la fel cum facuse aproape la fiecare intalnire de pana atunci, de cand i-o cerusem prima data. Nu stiu daca trupul sau sufletul meu suferea intr-adevar o schimbare dupa acele momente, sau poate doar ritualul acela ce facea parte din lumea lui ma apropia cumva de ea, insa ceea ce stiu sigur e ca dupa aceea eram in stare sa discut cu el aproape normal, ca orice adolescenta cu tatal ei.

Mi-am ridicat privirea catre chipul lui si imediat am simtit mii de ace cum imi gauresc corpul. Durerea de o secunda a fost inlocuita subit de o raceala ce imi facea pielea sa se stranga imprejurul muschilor si al oaselor ca o menghina. Camera nu mai era de mult timp acolo, nici tatal meu, doar un tunel lung, sau poate adanc, deoarece lumea fusese golita de orice senzatie a orientarii, iar pe marginile lui, trecand pe langa mine cu viteze astronomice, se insirau galaxii intregi, ale caror nume nu aveam sa le stiu vreodata. Cu fiecare secunda care trecea ma simteam mai relaxata, iar corpul meu rece si greu, asa cum imi parea acum, era doar un lucru vechi si rau ce ma incetinea. Ma apropiam de capatul tunelului si lumina ce se zarea in fata era blanda si plina de caldura, in contrast cu corpul meu nefolositor, ce ma deranja tot mai mult...

Fiorii m-au cuprins aproape de indata ce mintea mi-a revenit in camera acum aparent lipsita de viata. Am apucat sa-l vad pe tata asezandu-si masca la loc inainte de a veni incet spre mine si a ma prinde de mana. Caldura mi-a invadat instantaneu corpul si paloarea fetei s-a schimbat in roseata, insotita de un zambet larg. Teoretic, sufletul imi parasise pentru cateva secunde trupul, iar acesta proceda de fiecare data ca si cum ar fi fost mort: se racea si devenea alb ca marmura.

- Cand va fi timpul, poti sa o faci tu? l-am intrebat, gandindu-ma la acea lumina si cum ar fi fost sa ajung la ea.

- Daca va fi vorba tot de Sursa, as prefera sa o fac eu, spuse in timp ce se intorcea la locul sau. Insa daca prin nu stiu ce nefericit eveniment ar fi nevoie de Stergere, nu cred ca vreau sa asist la asta.

Puteam sa jur ca zambise amar pe sub masca aceea la ultimele sale cuvinte. Stergerea, Infernul, Nefiinta, lucrul pe care tatal meu il oferise de multe ori fara niciun regret altor persoane, dar nu ar fi putut-o face propriei sale fiice.

- Inca ma contrariaza faptul ca iti face placere sa experimentezi moartea, ma intrerupse din ganduri vocea lui baritonala. Pentru cei ce mai au de trait ar trebui sa fie neplacuta greutatea unui trup in acel tunel.

I-am zambit drept raspuns, deoarece nu stiam ce sa spun. Cand ma aflam acolo speram, poate chiar ma rugam pentru asta, ca tata sa intarzie doar cateva secunde, destul pentru ca sa pot sa imi las trupul in urma si sa ajung la Sursa. Dar tata nu facea niciodata astfel de greseli, iar eu nu imi doream niciodata acest lucru in afara tunelului. Poate dupa accidentul ce imi lasase mama in stare de coma as fi avut multe motive sa imi doresc ceva apropiat de moarte, insa afectiunea mamei fusese inexplicabil compensata de fascinatia pentru un tata ce nu isi facuse fizic prezenta in viata mea pana atunci.

Nu erau multe Calauze care aveau copii, le puteai numara pe degete, iar faptul ca Azrael era una dintre cele mai bune ma facea sa ma simt oarecum importanta. La inceput, cand fusese ales pentru a deveni Calauza, tata era departe de noi, in cautarea unui tel pe care nu l-am inteles nici pana in ziua de astazi, dar datorita caruia se indepartase de femeia pe care o iubea. Mai apoi, odata cu anii, desi i-a spus mamei adevarul, a pastrat mereu distanta fata de familia sa. Abia cand am ramas cu adevarat singura, desi amandoi stim ca aparitia lui nu a schimbat cu nimic acest aspect, tata s-a transformat dintr-un super-erou, cum era in povestile mamei, intr-un barbat inalt, imbracat in negru, ce ofera moarte semenilor mei.

Nu le-am clasificat niciodata pe Calauze in aceeasi specie cu oamenii. De altfel Rahela, o Calauza ce imi oferise informatiile necesare inainte de a-l vedea pe tata pentru prima oara, imi descrisese procesul prin care devenise Calauza ca o „dezbracare de umanitate”. Totul afara de sufletul in sine devenea complet diferit, iar uneori parea ca nici sufletul nu scapase intreg, fiindca legaturile lui cu trupul, precum perceptia, fusesera grav distorsionate.

In timp ce imi vedeam de ganduri, degetele mainilor se arcuiau ciudat, inclestate de canapea. Probabil tata mi-a observat framantarile si, cunoscand foarte bine natura umana, n-a insistat asupra conversatiei. S-a multumit sa-mi aminteasca doar, in timp ce ne indreptam spre usa, ca ne vom vedea mai repede de luna urmatoare. Nu era necesar sa mai specifice motivul, deoarece vocea il trada chiar si pe el.

Curand, foarte curand, avea sa o conduca pe mama spre Sursa.

[Lia]

Nu am mai citit nimic interesant pe aici de mult, mai ales in aria supernatural fantasy. Lucrarea imi e reminiscenta celei a lui Christopher Moore, A dirty job, iar umorul sec in privinta supernaturalului imi aduce aminte de personajul Death a lui Pratchett.

Ma rog, sarind peste referintele literare, care de fapt au prea putina legatura cu ce ai scris tu, mi-ai captivat interesul asa cum ar face-o expozitiunea unei carti.

Revin

[CyBeR]

O singura problema MARE are ce ai scris, si cateva mai mici.
E un info-dump. Ai decartat TOT despre tatal copilei asteia fara sa ne lasi sa-l cunoastem noi deloc, fara sa o lasi pe ea sa se exprime vreun pic. Inteleg ca ai vrut sa ai un carlig de la inceput, o aruncare a zarurilor sa vezi ce prinde si ce nu, dar e totusi prea mult si oarecum prea plicticos cand ne zici despre calauze si mama ei si alte calauze si sentimentul de moarte si masca alba si si si si si si...
Eu zic ca daca tai un pic din expozitiunea din capitolul asta si bagi ceva dialog mai clar intre personaje in care sa ne facem o mica impresie despre ele, si pastrezi ceva din expozitiune pentru a baga dupa...ar fi mai mult decat ok.

Apoi, dupa cum ti-am zis si la llama drama, ar fi nevoie sa mai scurtezi un pic frazele, sa le faci mai digerabile. Asta e a doua problema, cu unele fraze care se pieeeeerd in neant odata ce le-ai inceput.

Si a treia problema e una de punctuatie. Pe ici pe colo ar trebui sa ai grija un pic la virgule.

In rest. Carry on.

[Syryus]

[Yaku-chin]

Despre textele tale, pot sa spun si eu la fel ca personajul tau...Interesant. Sincer, nu-mi pot forma o parere, nu am idee daca imi place sau nu imi place, si aici ma refer la stil. Greseli nu ai si lectura e relativ usoara, ceea ce e ok din punctul meu de vedere.

Subiectul e interesant si exact cum am zis, nu pot sa imi formez inca o parere, dar imi sporeste interesul si curizitate...

Astept urmatorul capitol :)

[Batsy]

Dude. Ti-am zis si cand mi-am facut topic de descriere ca unul dintre motivele pentru care am ales sa ma inscriu pe forum il reprezinta chiar acest one shot. Prozele scurte mi se par underrated, fiind uneori prea scurte, deci nici nu apuci bine sa fii entuziasmat ca totul deja se termina, dar asta nu inseamna ca nu pot fi facute ca la carte, sa fie foarte bune. Chiar daca se spune ca o astfel de proza e bine sa aiba pana in 3 capitole, consider ca limita, mai ales in cazul de fata, poate sa fie si de 5, mai ales ca tu nu le lungesti, ci sunt fix cat trebuie.

Nu pot sa zic ce mi-a placut atat de mult, uite, eu nu am o problema cu frazele tale "prea lungi", mi se par potrivite, dar cred ca aici e vorba si de gusturi. Poate apreciez mai mult decat ar trebui ce-ai scris, dar am facut o comparatie cu alte one shots de p'aici, Eter e mult peste toate, imho. O data ce incepi sa citesti nu te mai opresti (asta poate si pentru ca e printre putinele creatii din aceasta sectiune fara greseli gramaticale uriase). Asa ca sper din tot sufletu' sa-l continui, sa-ti gasesti timp, chef si inspiratie.

Oh, am uitat, am daddy issues, deci cred ca si relatia asta ciudata de tata-fiica m-a cucerit mai mult.

[Syryus]

Well, azi am reusit sa termin partea a doua, daca mai am inca sase ore de germana la fel de plictisitoare am sa incep si partea a treia curand. Scuze ca scriu asa fragmentat si putin, dar chiar n-am inspiratie si tre' sa trag de mine putin (ergo multe greseli),

II.2

I-am privit pe rand, putin mirata, inainte sa intreb din nou.

- Asta ce inseamna?

Rahela isi dadu ochii peste cap inainte de a se indeparta, iar tata il invita din priviri pe Mefisto sa-mi raspunda el.

- In majoritatea cazurilor stim cand o persoana va ajunge la Sursa si cand nu, incepu Calauza. Dar sunt anumite momente in care cineva care era programat pentru Sursa este Sters in schimb. Cred ca e cea mai neplacuta experienta pe care o Calauza poate sa o aiba. O numim anomalia Icarus si dupa parerea noastra apare la persoane care au stat in coma mult timp.

- Si de ce...? am incercat eu sa-l intrerup, dar Mefisto continua pe acelasi ton.

- Nimeni nu stie ce o cauzeaza si in ce conditii apare. E atat de rara incat majoritatea Calauzelor nici nu afla de ea. Eu si tatal tau am intalnit-o cate o data pana acum, de aceea stim mai multe lucruri. Unele Calauze, spuse el privind spre Rahela, sunt de parere ca anomalia e doar o interpretare proasta a datelor.

N-am mai indraznit sa spun nimic, rusinata oarecum de intorsatura pe care o luasera lucrurile dupa intrebarea mea. Chiar ma gandeam cum sa readuc atmonsfera la starea relaxata dinainte, cand tatal meu ii atinse pe spate pe Rahela si Mefisto, vorbind pe un ton vesel.

-Ati venit aici sa va certati sau sa-mi fiti alaturi?

Apoi se intoarse spre mine, intinzandu-mi mana.

- Sa mergem, Sonia. Totul va fi bine.

Era pentru prima data cand il percepeam ca pe un tata, iar daca n-ar fi fost cele doua Calauze de fata probabil l-as fi imbratisat. Asa insa i-am luat mana si l-am urmat spre patul mamei. Mefisto si Rahela ramasera in urma, iesind mai apoi pe hol. Acum ca ma apropiam de momentul in care aveam s-o vad pe mama murind inima incepuse sa-mi bata tot mai tare. Eram sigura ca voi izbucni in lacrimi curand, dar tata paru sa nu bage in seama starea mea si, la indemnul lui, am luat mana mamei intre palme, in timp ce el se duse de partea cealalta a patului.

- Incearca sa nu o privesti, imi spuse tatal meu, pana si mie imi va fi greu.

Apoi se apleca asupra ei, mangaind-o usor pe fata, ca si cum s-ar pregati sa o sarute. Sunt sigura ca tata isi daduse seama ca nu imi puteam dezlipi ochii de chipul mamei, dar isi indeparta masca oricum, continuand sa ii tina mana pe obraz. Am simtit cum trupul ei tresare pentru o clipa, dar nu am fost pregatita pentru momentul in care deschise ochii si zambi, privind direct spre chipul tatei. Ramase asa pentru aproape zece secunde, timp in care lacrimile deja imi curgeau siroaie pe obraji, inainte sa ii simt mana racindu-se subit. M-am aplecat si i-am sarutat-o, nemaiputandu-mi stapani hohotele de plans.

Tata se ridica putin dupa aceea, dar nu veni langa mine, nici nu spuse nimic. Puteam doar sa-i aud pasii indepartandu-se spre fereastra, unde se opri la fel de tacut. Dupa cateva minute, sau poate zeci, cand in sfarsit am reusit sa ma opresc din plans, s-a apropiat si mi-a pus mana pe umar, probabil singurul gest de afectiune de care era capabil in acel moment.

- Sa mergem de acum, imi spuse bland.

L-am ascultat, aruncand o ultima privire trupului nemiscat pe care curand urma sa-l vad pus intr-un sicriu. Singurul lucru care m-ar fi ajutat ar fi fost sa-mi aud tatal vorbind despre frumusetea Sursei, asa cum facuse de multe ori inainte, dar in momentul de fata nu puteam sa-i cer asa ceva. Mama murise cu un zambet pe buze pana la urma, un lucru pe care nu multi oameni il fac.

Pasind pe holul ingust am simtit o oarecare usurare, desi era de asa natura incat imi venea sa izbucnesc in plans din nou. Tata insa se indrepta spre cele doua Calauze care il asteptau, adresandu-se barbatului.

- Transmite te rog Consiliului ca acumm sunt liber pentru alte cazuri acum. Ah, si un cod zece aici.

Atat Mefisto cat si Rahela il priveau incremeniti, dar cum nu le puteam vedea expresiile fetei am banuit ca erau pur si simplu uimiti de cum poate sa fie atat de calm dupa ce tocmai asistase la moartea sotiei sale. Motivul insa, dupa cum aveam sa aflu mai tarziu, era altul mult mai trist.

- Zece? intreba intr-un sfarsit Mefisto. Vrei sa transmit un cod zece in cazul sotiei tale, Azrael?

- Da, exact asta am spus. Multumesc ca ati venit aici, raspunse tatal meu, indepartandu-se usor. Sonia, ne vom revedea curand.

Nu i-am raspuns nimic, ci doar i-am facut usor din mana, iar in cateva secunde Mefisto il urma, disparand subit in modul in care doar o Calauza poate sa o faca. Rahela, ramasa singura acum cu mine, se apropie si ma cuprinse cu bratele.





PS: i fucked up some times, but i'm too lazy to change them now >.<

[yzyy]

Ha?? Atat?? Doar atat?? Nu-i corect!! :(( Vroiam mai mult!!!! Mie in general imi place foarte mult ce si cum scrii tu. Si acum mi-a placut,dar ma asteptam la mai multa descriere. In special sentimentele Soniei trebuiau putin dezvoltate....un pic mai mult. Vorbim totusi de o pierdere ireparabila. In rest,nu am ce sa comentez negativ. Sper ca ai sa vii cu o continuare,de fapt sper ca ai sa-l transformi intr-un fic. E prea interesant sa ramana one-shots. Parerea mea. In fine,am aberat destul pe aici! O sa ma rog tuturor sfintiilor sa-ti redea inspiratia mai repede! :))