Incuiat

[Skywalker]

Acum o luna sau doua sau trei sau patru sau cinci scriam zilnic la "In acest moment" ca ma chinui cu titlul. In sfarsit, l-am gasit. Si m-am hotarat sa va ofer voua, dragi zupisti, prima mea povestioara scrisa la modul serios.

Varsta minima: 14 ani (Atat am eu, ar fi straniu sa pun mai mult.)
Gen: 50-60% romantic; 50-40% amestecatura.
Limba: Romana.
Observatii cu privire la continut: Violenta, bisexualitate. Poate limbaj vulgar, dar nu prea des si nimic hardcore. Mai adaug pe parcurs daca e nevoie. Avertizare suplimentara: secolul XIX.
Tipul de comentariu solicitat: E alegerea voastra.

Si iata si minunea:

Prolog

Priveam fiinta care se zbatea prin camera, intr-o ultima incercare de a-si recapata suflarea. Ceasca de cafea care daduse acestei morti violente un delicios gust amarui era imprastiata in zeci de bucati, primindu-si astfel pedeapsa pentru infima ei vina. Observand chinurile victimei, incepeam sa regret ca nu marisem doza de cianura. Nenorocitul ar fi fost mort demult, totul ar fi fost raportat, iar eu m-as fi aflat deja acasa, savurandu-mi propria cafea, acesteia lipsindu-i aroma subtila de migdale pe care o emanase cea dintai. Dintr-o greseala atat de usor de evitat, in locul relaxarii mult dorite eram obligat sa urmaresc cu atentie acest spectacol macabru, rugandu-ma ca finalul sa vina mai repede.

In continuare, am vazut cadavrul in devenire rostogolindu-se peste cioburile de pe podea. Spre oripilarea mea, firisoare de sange i se scurgeau pe haine. Uram chestia aia rosie si scarboasa. Ma facea sa ma gandesc la… lucruri.

M-am sprijinit de cel mai apropiat perete, rugandu-ma sa nu lesin. Imaginea s-a intunecat rapid. Fara vreo sansa de a riposta, am fost tarat intr-un trecut in care fiecare zi era un nou motiv de a-i transmite vietii un mare "Lasa-ma in pace, curvo!". Eram doar eu, inconjurat de ceata, intins pe o suprafata rece si dura. Si eram foarte, foarte speriat, dar stateam total nemiscat. O parte din mine stia de ce, dar informatia ramanea inaccesibila. Concentrandu-ma putin, am vazut ca ceva imi atarna de membre. Catuse... de asta nu ma miscam. Un minut mai tarziu, era clar ca aveam cateva rani urate. O mana foarte alba mi-a apropiat un cutit de fata. M-a cuprins o durere groaznica, dar indepartata. Anacronica.

Mi-am pipait instinctiv mica cicatrice de pe obraz. Retraiam amintiri destul de des, dar atunci nu fusese momentul ideal pentru asa ceva. Din fericire, se terminase.

Tipul de pe jos era in sfarsit mort. Am deschis fereastra, m-am asigurat ca strada e pustie si am iesit. M-am indreptat plictisit spre casa. Oricine m-ar fi condamnat pentru ca intreaga mea activitate mi se parea neinteresanta si lipsita de adrenalina. Nu era ca si cand nu mi-ar fi pasat, doar ca intrasem prin efractie, furasem si chiar omorasem de atatea ori incat ajunsesem la saturatie. Dar oricat de previzibila ar fi fost fiecare zi pe care o traiam, n-as fi putut banui ce avea sa urmeze.

Stiti acele lucruri care ne schimba vietile pentru totdeauna, in bine si in rau simultan, aducand numeroase clipe de extaz doar pentru a le inlocui cu tot atatea zile in care fericirea pare intangibila? Ei bine, in acel moment, cand existenta mea altadata palpitanta promitea sa se transforme intr-o rutina, am avut de-a face cu unul din ele.

***

Da, stiu, e scurt. E un prolog, poate sa fie cat de scurt vreau eu. Capitolele vor fi mai lungi.
Coming Soon

EDIT: Semnele alea de flashback vor ramanea acolo pentru a clarifica situatia, cel putin pana cand gasesc o cale de a modifica - adaugand, bineinteles, niste explicatii - care sa fie convenabila pentru toata lumea (Adica sa intelegeti voi mai bine ce se intampla si sa-mi placa si mie rezultatul.)

EDIT (mai nou): Am modificat scena-problema. Cei care ati citit varianta originala si va amintiti cat de cat cum arata, puteti sa-mi spuneti daca acum e mai bine? Chestia asta ii e adresata in mod special lui Chuck (Miss M), pentru ca ei i-am si explicat cam ce se presupune ca se intampla acolo.

[Mickaela]

Dupa cum ti-am promis, iata-ma aici.Pentru inceput, ma simt onorata ca sunt prima care comenteaza "prima ta povestioara scrisa la modul serios" si ma bucur ca te-ai gandit sa o faci publica.
Am citit odata, de doua ori si tot nu-mi vine sa cred:nu seamana deloc cu ce scrii de obicei, iar lucrul asta m-a surprins intr-un mod placut.(acum realizez ca poti aborda si alte teme)
Prologul nu mi se pare nici scurt, nici lung. E potrivit pentru inceput, chiar imi starneste curiozitatea! (puncte bonus)
Si acum analizand continutul, primul paragraf e genial. Imi dau seama ca tipul e sadic si obisnuit cu actiuni de genul, gandindu-se la propriul interes.(tipic) In al doilea paragraf, mi se pare ca te-ai grabit, adica puteai sa exprimi mai multe sentimente ale personajului si trecerea e destul de brusca din momentul in care a lesinat si pana s-a trezit. Dupa aceea, actiunea decurge ok.
Greseli de tastare nu am vazut. (si nici nu asteptam de la tine)
"Da, stiu, e scurt. E un prolog, poate sa fie cat de scurt vreau eu." ->nu trebuie sa ne arati cat de boss esti tu si ca faci numai ceea ce vrei. Puteai sa formulezi: "E scurt deoarece vreau sa puna stapanire pe voi curiozitatea si pentru ca nu doresc a va plictisi de la inceput." sau asa ceva. (scuze de partea asta, nu m-am putut abtine)
Astept cu nerabdare primul capitol. Spor la scris!

[Miss M]

Ok, dau si eu pe aici ca sa nu mai faci apropouri subtile din cinci in cinci minute.
Prologul e destul de scurt, dar nu prea conteaza. In general trebuie sa fie ceva ambiguu, ceva care sa starneasca interesul celor care citesc... Si ghici ce, chiar este!
Te-am batut destul la cap cu ce trebuia sa aiba sau sa n-aiba prologul asta, plus ca l-am citit de cateva ori, asa ca il stiu aproape pe de rost. Tin sa-ti reamintesc faptul ca trecerea de la tipul mort la omul ranit de mana alba care are un cutit e brusca si fara explicatie, deci e destul de greu de inteles de cititori. Serios, incearca sa explici aia ceva mai bine.
Exprimarea e neobisnuita pentru tine - ti-am mai zis si asta - dar imi place. Greseli n-am gasit, nici nu ma asteptam la un Grammar Nazi sa puna vreo litera prost. O propozitie e asezata prost, nici cu alineat, nici in continuarea altei propoztii, dar in rest totul arata bine.

Spor la scris.

[Zwai]

Sper sa ma descurc, demult nu am mai comentat la un fic.
Ai inceput tare inca de la prima propozitie, nu ai cum sa nu citesti mai departe, caci iti doresti sa vezi ce se intampla. Un criminal cu un trecut taumatizant…
Vad ca sangele ii aduce aminte de momente neplacute din viata sa. I se va intampla ceva ce-i va schimba viata.
Sunt curios ce.
Stii sa iti faci cititorii sa doreasca sa postezi cat mai repede.
Cine stie, poate o sa-l transformi intr-un baiat bun.
Daca ai sau nu ai greseli de ortografie, daca e scris sau nu correct, nu sunt eu in masura sa apreciez. Astept nextul

[Skywalker]

Pam pam pam. Merci de comentarii, am mai vorbit cu voi de atunci, deci nu prea am ce sa va raspund.

Capitolul 1

Dupa o crima cu prea mult sange pentru gustul meu, reveneam la umblatul pe strazile aglomerate din Chelsea. Paseam usor, aproape lenes, desi imi doream cu o ardoare hedonistica sa ma inchid in casa si sa renunt la orice activitate productiva pe o perioada nedeterminata. Nu aveam nimic de pierdut daca observam, chiar si in trecere, ce se mai intampla prin zona. Am aruncat o privire in jur. Totul era ca de obicei: in continua schimbare, dar ramas in esenta la fel. Avea o istorie relativ scurta, fara vreun eveniment uimitor.

Cladirile fusesera proiectate spre a avea o banalitate dureroasa, asociata cu dorinta de a nu atrage privirile vecinilor. In forma lor actuala, erau decorate cu manifestarile inspiratiei navalnice a locatarilor. Cu toate ca arhitectii originali ar fi strambat din nas, nimeni nu putea nega faptul ca petele de vopsea si micile basoreliefuri trantite in locuri neasteptate incalzeau intregul cartier intr-un mod inimaginabil. Arta care se simtea in fiecare coltisor era intrecuta doar de creatorii ei. Incepatori sau genii neintelese, dadeau Londrei fumurii un aspect mult mai vesel. Si totusi, ramaneau niste omuleti neinsemnati, remarcandu-se doar prin ei insisi, nu prin influenta asupra mirificei noastre societati atent structurate.
Cu totii atrageau atentia, insa niciunul nu era suficient de interesant incat sa ii faca pe ceilalti sa paleasca. Cu o singura exceptie. La cativa metri de mine, niste oameni se uitau ciudat la un adolescent. Dupa o intrebare indescifrabila a acestuia, cineva din multime a raspuns:

-Normal ca nu. Esti nebun?

Au urmat cateva rasete. Baiatul, acum bosumflat, a venit spre mine. Sau poate s-a indreptat pur si simplu spre drumul din spate. Nici acum nu stiu. I-am facut semn sa se opreasca. Mi-a zambit. In ochii sai de culoarea mierii se vedea o urma de speranta, eclipsata de durere si un alt sentiment indescifrabil: confuzie, tristete, frica, orgoliu lezat sau o combinatie din toate patru. Clar, pe langa rana din partea dreapta a fruntii, mai era ceva diferit la el, cauzand comportamentul tuturor.

- Ce ti s-a intamplat? l-am intrebat aproape senin, privindu-l cu subinteles.

- Ma credeti ca nu stiu?

Abordare directa, mi-am zis intregindu-mi zambetul. A doua plural era mai mult decat nepotrivita, dar aveam timp sa rezolv si asta.

- Da.

Oamenii de mai devreme se holbau la noi.

- Nu crezi ca ar trebui sa avem discutia asta intr-un loc mai putin populat?

Fara sa astept macar o confirmare din priviri, l-am luat slab de incheietura si l-am tras pe o alee pustie. Ne-am asezat pe treptele din fata unei usi blocate. Piatra rece avea ceva neprimitor, dar atat de potrivit situatiei: nepasare. Ma provoca sa ma gandesc la mine, destul de cinic ca sa ma mai pot privi in oglinda dupa tot ce faceam; la mama, atat de egoista incat ar fi dat viata mea si pe a ei pentru a-si pastra reputatia; la omul pe care eram fortat sa-l numesc frate; in fine, la multe alte lucruri care ma determinau sa-l ajut pe tipul asta.

- S-o luam cu inceputul. Ai un nume?

- Banuiesc ca da.

- Si care banuiesti ca ar fi?

- Hmm… Hamlet, sir.

L-am privit mirat.

- Nu se poate.

- Am fost informat, mi-a spus aproape solemn, dand sa se ridice de pe scara.

- Stai jos, n-am terminat.

- Regret, nu ma simt in stare sa mai ascult o data prelegerea despre sanatatea mea mintala. Poate dumneavoastra, toti, chiar aveti dreptate. Poate sunt nebun.

- Si daca eu nu cred ca esti nebun?

Nesiguranta sa, pana atunci evidenta, a disparut usor.

-Mai mult imi fac griji pentru aceasta, am spus indicandu-i pata rosie de pe fata.

- Puteti sa faceti ceva cu ea, va rog?

- Nu e chiar domeniul meu, Vrei sa incerc?

Pseudo-printisorul a acceptat propunerea. Realizand ca nu aveam nici cea mai vaga idee de unde as fi putut procura un material mai potrivit, mi-am taiat fasii jumatate din camasa. Cu mainile tremurande, am incercat sa-i sterg sangele scurs pe fata. Picioarele mi s-au inmuiat instant. Mirosul aproape imperceptibil de fier era amplificat de o forta necunoscuta, hotarata sa-si bata joc de mine. Mi-am muscat buza de jos, sperand sa scap de efectele nu chiar placute. Imagini neclare mi-au invadat mintea. Durere, frica, ura, la fel de pure ca atunci cand isi aveau rostul. De aproape zece ani fugeam de sentimente si amintiri. Tot timpul asta si inca ma mai ajungeau din urma.

- Hei, a spus noul meu prieten, aducandu-ma inapoi in realitate. Sunteti in regula?

- Da… Multumesc.

- Cred ca ar fi mai bine sa ma duc la un doctor, daca nu va suparati.

- Oamenii care se cred Hamlet al Danemarcei sau alte personaje cu tendinte criminale sfarsesc de obicei in ospicii datorita numitilor doctori. Prefer sa evitam asta.

- Totusi, de ce sunteti atat de interesat de mine?

- Cunosc cateva persoane carora le-ar sta mult mai bine intr-o camasa de forta decat tie. Subiect inchis.

I-am mutilat buclele blonde si am fixat bandajele improvizate. Dupa cateva mormaieli din partea pacientului meu si o analizare a rezultatului, am hotarat ca cineva care rezistase mai mult de o zi la o oarecare facultate de medicina ar fi fost de ajutor. Dar nu atunci. Nu cu un copil ametit care isi atribuia origini fictionale.

- Si cu mine ce se intampla?

- Hm?

- Daca locul meu nu e intr-un spital de nebuni, atunci unde e?

Am dat din umeri. Abia daca stiam unde era locul meu, cate sanse aveam sa-l ghicesc pe al lui?

- Oriunde vrei tu sa fie.

- Cam cat timp va trece pana imi dau seama?

Ar fi putut continua sa fuga de intrebarea aceea, dar a preferat sa infrunte adevarata problema: timpul. Cat sa supravietuiasca in starea curenta? Zile? Saptamani? Sa se descurce singur nici macar nu era o optiune si era bine ca el stia asta.

- Poti sa vii cu mine daca iti surade ideea.

- Ideile nu surad, sir.

- Uite ca ale mele surad, zambesc, plang, se stramba si stiu sa faca cu ochiul. Raspunde cu da, nu sau o expresie echivalenta.

A dat din cap afirmativ. Dintre strada si casa unui necunoscut, orice persoana normala conform standardelor ar fi ales strada. Omul acesta devenea din ce in ce mai interesant.

Si iata, in premiera, opera lui Blanket, facuta aproape fara sa ma rog de ea, in care Buburuzu' (In traducere, pentru oamenii normali, naratorul meu.) are o moaca abstracta. Mda, am scos-o, era prea mare. Uite link: http://img5.imageshack.us/img5/7454/img20121119214129.jpg

[Blanket]

Deci... Am venit sa-ti comentez ca sa nu ma mai bati la cap cu asta. Nu te astepta sa spun ceva prea cult. Parerea mea si atat.
Incepand cu incipitul, adica prologul, mi-a trebuit sa-l citesc de cateva ori ca sa realizez ca l-ai scris tu. Vedem noi mai incolo daca invie cineva. Dar sa stii ca per total mi-a placut si nici nu ma deranjeaza "noul tau stil de a scrie".
Primul capitol n-a fost nici el mai prejos, adica mi-a placut. Epica ideea cu Hamlet. E tipica pentru tine, Gugulico. Si cand o sa aflam si noi, muritorii de rand, cum il cheama cu adevarat pe Hamlet? (Chiar daca tu stii ca eu stiu cum il cheama). Si stii ce nume mi-a venit in minte in timp ce citeam? Buclisor. Nu intreba de ce, ca doar eu m-am gandit la asta.
In incheiere, continua tot asa!

[Miss M]

Habar n-am a cata oara zic ca L... Hamlet are poker face in imaginea aia, cert e ca sangele se scurge prea mult si epic pentru o simpla rana la cap.
Stii deja ca descrierea mi se pare atipica tie intr-un mod bun si ca naratiunea e si ea buna. Acum trecem la marele meu of, si anume dialogul.
Chiar e asa greu sa te pui in pielea unui tip din secolul in care se desfasoara povestea - inca nu stiu ce secol e ala - si sa vorbesti intr-un alt mod? Limbajul e prea modern si replicile sunt prea a la Skywalker, ar trebui sa le aduci in timpul actiunii si le modifici putin, si nu ma refer numai la "sir". Pe atunci politetea exagerata era la putere, nu se tutuiau nici in familie, dar pe strada, necunoscuti fiind...
Pe langa asta, ar merge sa mai adaugi cate o descriere mica printre replici, sa spui cine a vorbit, ceva despre mimica, gestica si toate cele.
Cam asta ar fi, nu stiu ce sa-ti mai spun avand in vedere ca deja ti-am facut capul calendar cu parerile mele. Bafta la scris si la cautat nume.
P.S. Stiu ca ai scos chestia cu "Vrei sa te cred intr-un loc mai putin populat?". Mare progres.

[Skywalker]

@Miss M, n-are sens sa reactionez ca si cand n-am fi avut discutii pe tema asta.
@Blanket, PLUS!!!!
Lume, lume! Dupa mai mult de o luna, iata si minunea. Ar trebui sa scriu mai repede, stiu.

Capitolul 2

M-am ridicat de pe canapea. Am cascat si am deschis usa, inaintand pe hol. Coborand scarile, m-am oprit pe la jumatate. M-am uitat la tabloul atarnat stramb pe un perete crapat in cateva locuri. Pictura era aproape in totalitate de neinteles. Cateva tuse care ar fi trebuit sa fie copaci, o mare pata albastra si ceva care semana cu soarele. Dovada suprema ca talentul ne chinuie pe toti. In cazul de fata, victima fusese presupusa iubire a vietii mele. Numele ei, scris prea citet pentru o semnatura, zacea undeva in coltul operei, deasupra a ceea ce parea o piatra. Sophie… uneori imi era dor de ea. Alteori, imi aminteam de ziua in care am primit acea scrisoare, ziua cand se transformase din fiinta pe care o adoram intr-o creatura isterica. Mi-am desprins privirea de obiectul oribil care se voia a fi arta si am continuat sa cobor. Ajuns la parter, am strigat:

- Doamna Martin? Femeie, femeie! Unde esti?

Raspunsul nu a aparut. Servitoarea mea multifunctionala nu era prin apropiere. Probabil se dusese la cumparaturi sau avea liber. Nu reusisem niciodata sa-i invat programul, pe care oricum si-l facuse singura, datorita lipsei mele cunostinte legate de organizarea timpului. Oarecum dezamagit, m-am intors la oaspetele meu nu tocmai obisnuit.

- Intentionam sa va servesc cu ceva, Alteta Voastra, dar circumstantele vitrege ma impiedica sa fac asta. Daca m-ati putea ierta…

A ridicat usor capul si m-a privit. Ochii sai erau impaienjeniti. Cateva lacrimi ii alunecau pe obraji, apropriindu-se de buzele subtiri, frematatoare. Oare ma vazuse macar plecand? Plangea de atunci si fusesem eu prea neatent ca sa observ?

- Orice, dar nu ma tratati in felul asta! a tipat la mine, ca si cand si-ar fi adunat putina energie ramasa pentru a putea face asta.

Mi-as fi dat o palma daca eram in locul lui.

- Scuze, nu m-am putut abtine. Ar trebui sa te obisnuiesti cu asta, vom petrece ceva timp impreuna.

M-am asezat, incercand sa redescopar pozitia comoda la care renuntasem. M-am intins dupa pachetul de trabucuri de pe masa. Am scos unul si m-am uitat prin camera dupa niste chibrituri, fara succes. Injurand printre dinti, m-am deplasat pana la semineul caramiziu, destul de simplu. Am taiat cu atentie un capat si l-am apropiat pe celalalt de flacarile jucause. L-am lasat sa arda ceva timp, rotindu-l constant, apoi m-am trantit intre doua perne aranjate aiurea. Plictisit, am examinat camera in care imi petreceam foarte putine zile si majoritatea noptilor. Intr-un fel, eram fericit ca o vedeam numai in semi-intuneric. Tapetul crem avea un model cu trandafiri, margarete, lalele si alte balarii; peste tot erau imprastiate buchetele de lavanda. Aveam pana si o vaza cu azalee, flori de lamai, garoafe striate si… rozmarin. De ce atatea flori? Baba care se presupunea ca imi face mie pe plac spunea ca acopera mirosul de tutun. Aceasta era singura masura pe care putea sa o ia, dupa ce esuase incercand sa ma convinga sa ma las.

- Fumezi? l-am intrebat pe pusti incercand sa par manierat.

Am tras lenes din trabuc, invartindu-mi fumul in gura.

- Nu, mi-a raspuns tanarul. E relevant?

Clar nu fusese o intrebare adecvata situatiei. Acest lucru dovedea ca nu aveam talent in ale comunicarii.

- De ce plangi?

A continuat sa ma priveasca, fara vreo miscare vizibila. Astepta sa-mi dau singur un raspuns.

- Bineinteles, exceptand faptul ca mama ta, regina, s-a casatorit cu unchiul tau, care apropo, ti-a omorat tatal.

Baiatul m-a pocnit. Mi-am pus mana pe fata. In prima faza am afisat o privire afectata. Dupa ce senzatia neplacuta a disparut, am realizat ca meritam de zece ori pe-atat.

- Bine, poate ca n-ar fi trebuit sa spun asta.
- Poate, sir? Poate? mi-a raspuns zambind sarcastic. In fine, daca asa ati dorit dumneavoastra sa formulati...

- Mda. Si nu sunt “sir”, nici “dumneavoastra”. “Tu” si declinarile ar fi mai potrivite.

- Si cum ar trebui sa… iti spun?

- Se intampla ca nu m-am prezentat, nu?

- Cam asa ceva.

- Thomas Kimberley, mai mult sau mai putin incantat de cunostinta. Exista sanse sa raspund doar la Tom.

Am intins putin bratul, din reflex, apoi l-am retras. Trebuia sa fi trecut mai repede prin aceasta parte a discutiei. Nu conta numele meu sau al lui, nu erau relevante formulele de adresare. Singura informatie cu adevarat importanta din acel moment era motivul din care picaturile de lichid sarat se incapatanau sa coboare din ochii lui.

- Asadar?

A incercat sa se linisteasca si si-a sters ultimele lacrimi.

- De ce plang? Pentru ca nu stiu cine sunt.

L-am privit intrebator.

- N-as putea spune ce mi s-a intamplat mai devreme, dar imediat dupa, mintea mea era total goala. Mi-a luat ceva timp sa constientizez ca eram intins pe jos, in mijlocul unei strazi.

S-a oprit. Se juca cu o hartiuta gasita undeva pe masa, cautandu-si cuvintele. Eu stateam aplecat spre el si il urmaream aproape fascinat, asteptand continuarea. Pana acum, facuse situatia mai neclara. Ce putea urma, daca nu o limpezire?

- Habar n-aveam ce e cu mine. Singurul lucru pe care mi l-am putut aminti a fost asta.
S-a ridicat. S-a dus in partea relativ goala a camerei.

- A fi sau a nu fi: iata-ntrebarea.
Mai vrednic oare e sa rabzi in cuget
A’ vitregiei prastii si sageti
Sau fierul sa-l ridici asupra marii
De griji – si sa le curmi? Sa mori; sa dormi,
Atat. Si printr-un somn sa curmi durerea
Din inima si droaia de izbelisti
Ce-s date carnii; Sa mori, sa dormi…
Sa dormi visand, mai stii? Aici e greul,
Caci se cuvine-a cugeta: ce vise
Pot rasari in somnu-acesta-al mortii
Cand hoitu-i lepadat? De-aceea-i lunga
Napasta. Astfel cine-ar mai rabda
A’ lumii bice si ocari, calcaiul
Tiran, dispretul omului trufas,
Chinul iubirii-n van, zabava legii,
Neobrazarea carmuirii, scarba
Ce-o zvarlu cei nevrednici celor vrednici,
Cand insusi ar putea sa-si faca seama
Doar cu-un pumnal? Cine-ar rabda poveri,
Gemand si asudand sub greul vietii,
Cat teama a ceva de dupa moarte,
Taramul neaflat, de unde nimeni
Nu se intoarce, ne-ncalceste vrerea –
Si mai curand rabdam aceste rele
Decat zburam spre alte nestiute.
Astfel misei pe toti ne face gandul:
Si-astfel al hotararii proaspat chip
Se galbejeste-n umbra cugetarii,
Iar marile, inaltele avanturi
De-aceea se abat din cursul lor
Si numele de fapta-l pierd. Tacere!

Cand a revenit la starea obisnuita, ma holbam neputincios la el. Izbucnirea nervoasa la care ma asteptam se dovedise a fi de fapt o interpretare geniala. Am scos un “uau” slab.

- Simteam nevoia sa fiu cineva. Unica optiune era Hamlet.

- Nu era mai bine daca o alegeai pe Cenusareasa?

- Daca iti mai bati joc de mine ii pun pe Guildenstern si pe Rosencrantz pe tine! mi-a spus razand.

Desi a revenit la seriozitatea care dadea in tristete inainte sa-l pot vedea bine, lucrurile se schimbasera.

- Ma scuzati, domnisorule printisor…

Am facut o plecaciune. Baiatul a luat un sceptru imaginar in mana si l-a indreptat spre mine.

- Eu, Hamlet, adevaratul rege al Danemarcei, iti poruncesc sa imi raspunzi la o intrebare.

- Va ascult, Maiestate.

- Ce facem cu mine?

Pai te bagam in patut si avem grija de tine. In mod straniu, mintea mea a luat-o intr-o directie perversa. Mi-am dat un sut psihic in posterior.

- Reformuleaza. Serios, i-am spus cu un zambet exagerat.

- Bine, acum ca stii ca nu ma cred Hamlet...

- Da...

- Cand mancam?

- Cat de curand. Vezi tu, exista o doamna relativ suportabila care gateste, face curat si alte d-astea.

- Sunteti casatoriti?

- Oh, nu! Femeia aia trebuie platita ca sa ma suporte.

- Aaa.

- Momentan e plecata. Esti dispus sa astepti sau ma duc eu sa experimentez in bucatarie?

- Ai mai facut asta pana acum?

- Se cere sinceritate?

Gatisem ultima data cu cativa ani in urma. Atunci imi dezvoltasem principiul conform caruia cea mai buna mancare e neagra si scoate fum.

- Eu fac asa ceva doar la ocazii speciale.

- Ca de exemplu?

- Ca de exemplu, cand am chef de un incendiu, am raspuns ranjind inocent.

- Sunt sigur ca nu vom muri de foame daca facem ceva amandoi.

- Ce?! am sarit, gandurile necurate cuprinzandu-ma din nou.

- Mancare, normal. La ce te gandeai?

- La... dat foc casei, evident.

Ce naiba se tot inampla in creierul meu? Mult in subconstient, era ceva, ceva ce simteam pentru el, care imi baga asemenea idiotenii in cap. Aveam atatea „ladies” dispuse sa se culce cu mine in orice moment – Pesemne ca aveam gene bune. Si bani. – si totusi ma apucau fanteziile cu un baiat care nu-si stia nici numele. Adevarul era ca arata mai bine ca mine. Singura fiinta care imi spusese vreodata ca sunt frumos era dragul de George, care ma torturase toata viata, deci nu il luam in considerare.

- Deci o facem sau nu?

Omul o facea intentionat.

- Nu te grabi asa.

- Dar mi-e foame!

Sinceritate. Bun, era un lucru pe care il voiam.

- Aaa, bine, hai!

L-am luat de mana si l-am tarat pe hol. Am inceput sa deschid, pe rand, toate usile din casa. Dupa dormitoare, bai, biblioteca, biroul pe care nu-l foloseam niciodata, dulapul ascuns cu otravuri, iesirea si usa care dadea in curtea din spate, mi-am amintit unde e bucataria. L-am invitat pe pusti inauntru. A inspectat dezorientat zona. Cu o mana nesigura, a luat un vas de pe masa.

- Stii, din intamplare, de unde as putea face rost de ingrediente?

- Iti dau un indiciu. Cauta prin dulapuri.

Erau cam douazeci. Ne-Hamlet s-a uitat intr-unul la intamplare si a gasit zahar.

- Ce facem cu asta?

Visam la briose cu crema de vanilie si capsune salbatice. Nicio sansa sa se poata face doar cu zahar.

- Momentan, caramel, daca gasim si apa.

- Of, caramel?! Trebuie sa mai fie ceva comestibil pe undeva.

Mi-a sarit in ochi o tava de pe un raft aflat cam sus.

- Vezi aia? mi-am intrebat printisorul. Cum o luam de acolo?

- Cu un scaun.

Fara sa ma gandesc, am luat cel mai apropiat scaun, l-am ridicat si am incercat in zadar sa daram tava cu el.

- Nu asa!

- Stiu, am vrut sa te testez.

Era o minciuna jalnica si mult prea des folosita. Primul om care spusese asta era un geniu, al doilea la fel. Cu putina ingaduinta, chiar primii zece, dar oricum nu eram printre ei. Incercand sa trec cat mai repede peste micul cliseu, m-am urcat pe nenorocitul de scaun si m-am intins dupa posibila sursa de hrana. Si m-am tot intins, m-am lungit, mi-am incordat absolut toti muschii... Dar nimic. Stateam pe varfurile degetelor mari de la picioare si nici macar nu puteam sa o ating. Incearca si tu sa te sprijini pe niste raftulete, mi-a soptit un impuls tampit. Am facut ceea ce face toata lumea cu impulsurile: l-am ascultat. Si iata-ma cocotat pe dulap, aratand probabil ca o maimuta.

Exact atunci, draga mea Helen Martin a dat buzna in camera, carand niste sacose arhipline. La inceput, s-a uitat ciudat la adolescentul necunoscut, dar apoi m-a observat pe mine.

- Ce naiba faci acolo sus, tinere?

- Exercitii de echilibru. Incerc sa iau acest obiect mirific.

Mi-am indreptat mana spre tava problematica.

- Coboara imediat!

- Femeie, tu nu-mi spui mie ce sa fac!

Mi-am simtit un picior alunecand. Am reusit sa-l opresc pe „treapta” urmatoare.

- Poate sa treaca o saptamana fara sa faci ceva lipsit de sens?

Am sarit direct pe podea. Din punctul ei de vedere, cele sapte zile n-ar fi putut trece in asemenea conditii. Din al meu, totul avea oricum sens.

Am citit, am recitit, dar am o functie de Auto-Correct incorporata in creier. Daca aveti chef sa cautati greseli de scriere, multumesc anticipat.
PS: Chestia aia lunga scrisa cu italice e luata din Hamlet, versiunea aparuta in set cu nu stiu ce ziar, n-o am la indemana in momentul asta, felicitarile mele traducatorilor si editurii. In fine, toate cele, vad mereu prin carti cand sunt citate din nea Will Shakespeare ca e scris frumos in josul pagini din ce traduceri sunt scoase.

[Zwai]

Relaxant capitol.
Nici nu ai zice ca Tom e un asasin nemilos. E atras de baiat. Pentru el vrea sa faca si pe bucatarul, desi nu prea il vad in postura asta. M-ai facut sa rad la fraza asta : Si iata-ma cocotat pe dulap, aratand probabil ca o maimuta.
Baiatul, ramane o enigma. Sunt curios, oare ce va fi el pentru Tom? Ii va aduce pieirea sau ii va arata drumul cel bun?
Blanket, desenezi minunat, datorita tie stiu cum arata personajele. Sper sa mai apara desene la urmatoarele capitole.
Astept nexul, sper ca nu prea mult.

[Skywalker]