Neliniste metafizica

[a beautiful lie]

As always,kat, iti sunt recunoscatoare ca "ti-ai batut capul" cu compunerile mele...
Cateodata am impresia ca intelegi mai bine chiar decat o fac eu insami… fara sa-ti dai seama unele cuvinte completeaza puzzle-ul intamplarilor. Si nici macar eu nu mai inteleg; procesele sunt complexe :-< Chiar daca intamplarile sunt reale(verosimile) doar starile au fost exacerbate in acele imprejurari ; asa le-am percepu eu…
Crede-ma ca mie mi-au stors mai multe lacrimi decat era necesar, decat probabil situatia merita in final.
Puritatea in contextul acestei (si a altor) amintiri s-a cam lasat prada fascinatiei exercitate de noua lume din care ea face parte ” lumea ta priveste in lumea noastra’’
Uneori ma condamn doar pentru ca am trait si inca o fac , hranindu-ma cu voluptatea durerii ; sa zicem ca o consider fata ascunsa a fericirii /:)

[kat2108]

In primul rand, nu "imi bat capul" cu lucrarile tale, fiindca parca "m-am obisnuit" cu stilul tau de a scrie, si asa descifrez mult mai usor (plus ca mi-ai oferit informatii suplimentare). Stii, uneori e bine sa stii si o parere din inafara, pe ansamblu.
In legatura cu lacrimile pe care le merita mai mult sau mai putin situatia... Nu vad nimic rau in a-ti pasa atat de mult de cineva, astfel incat sa traiesti la aceasta intensitate emotiile. Iubirea e un lucru frumos care merita explorat cu cea mai mica minutiozitate. Poate ca daca nu-ti pasa atat de mult, n-ai mai fi scris asemenea "declaratii de existenta". Sper ca nu te deranjeaza denumirea pe are le-am atribuit-o eu lucrarilor tale. Cred ca asa iti exprimi viata si faptul ca o traiesti si, sincer, nimic nu este mai frumos decat sentimentele, fie ele de orice natura, caci ele constituie o arta omeneasca, indispensabila. Aproape ca sunt invidioasa pe tine ca poti trai la o asemenea intensitate:)
In fine, nu ai de ce sa imi multumesti, pentru ca, ti-am mai spus, si tu m-ai ajutat mult cand eram la greu, fie si acest ajutor fara sa-ti fii dat seama.
Iti astept urmatoarele lucrari:*

[a beautiful lie]

Sevraj

“Ma arde o vina/ Ca-mi pare viata straina”

Ma intorc la tine, ca de fiecare data, oricat ar fi fost ziua de lunga si noaptea de tumultoasa, indiferent de vizitatorii perindati ocazional prin viata mea sau amicii frecventi din prezent. Tu invingi timpul, esti omniprezenta, esti totul si chiar mai mult poate decat ar fi putut fi vreodata o prietena. Pe nesimtite, ai devenit ratiunea mea de a trai, de a lupta cu existenta. Esti inceputul si sfarsitul, noua mea religie, caci sufletul nascut din sentimentele pentru tine se va mistui in cenusa daca fiinta ta va disparea si tu vei ramane goala in palma destinului. Esti o eu pe care o iubesc asa cum ar fi trebuit sa ma iubesc pe mine, ca orice muritor egoist : pentru mine am pastrat doar ura, fiindca simtamintele mele sunt mai in siguranta la tine. De mult ti-am captivat mirajul si plasmuirea duhului tau pe pamant, iar acum ti-am ademenit identitatea, esti prizoniera mintii mele, nadajduind ca impreuna vom aduce prietenia noastra mai presus de intrigile timpului. Amintirile noastre vor ramane, intr-un sfarsit, singura cianura dupa care voi tanji pentru a-mi gasi linistea, unica definitie a fericirii depline ele vor ramane.

Nu voi lasa tradarea sa se infiltreze in interior, jur ca voi reusi sa inving acest inamic puternic cu tine de partea mea. Insa nu vreau sa cred ca acum, cand ma indrept spre tine, port imprimat in piele parfumul unei altei fiinte si mai apoi, cand te intalnesc, sa am ramasa pe retina imaginea celeilalte, sa am urmele atingerii carnii ei calde cicatrizate pe trupul meu.

Sunt bolnava, sunt dependenta de tine, te-ai infiltrat in arterele mele precum un drog psihedelic, iar acest presupus sevraj imi intoxica lumea din masti si fum. Ai ramas mult iubita mea obsesie din realitatate… Sangele imi arde venele, gandurile razvratite mi-au otravit sinapsele si sufar de insomnie cronica in nopti. Am credinta ca tu esti narcoticul care imi poate aduce vindecarea, acelasi pe care am continuat sa il administrez in supradoza inca de la inceput.
Imi este atat de frig- nu am certitudinile si raspunsurile care mi-ar putea incalzi trupul vlaguit de lupta sau care mi-ar putea fi fatale. Nu vreau sa gasesec explicatii, chiar daca intrebarile imi sunt pietre ale mormantului, tarusul ce va curma cursul haotic al vietii.

Mi-am lasat picioarele si mainile sa zaca pe pat intr-o pozitie nefireasca, coloana arcuita tremurand convulsiv in ea maduva si fluturii din stomac intemnitati inconstient in negura, cu aripile inerte. Cutia toracica protesteaza inversunata pentru a pastra inima ce pompeaza frenetic elixir si plamanii care se incumeta sa se zbata lipsiti de aer, ingenui in credinta ca pot supravietui independenti de mine. Pieptul palpiteaza sub efectul stupefiant al respiratiei sacadate, lasand sa se contureze prin materialul bluzei rotunjimea sanilor.E atata mister intr-un corp omenesc, atatea taine intr-un mic univers, atat de simple de patruns cu ignoranta.

Sub niciun chip, in pofida stradaniei mele, nu reusesc sa-mi focalizez atentia... parcurg pasaje intregi, in timp ce cuvintele se insiruie si se rostogolesc dinaintea ochilor mei, insa sunt total absenta. Ma simt atat de singura, ramasa aici, acasa, in toiul noptii, arsa pe rugul temerilor. Ochii si-au parasit orbitele, ferindu-se din calea sagetilor inveninate in lacrimi si ratacesc muribunzi in pustiu. La intervale scurte scurte imi revin, aparent, si fixand cu privirea un punct, in felul acela in care numai un nebun sau un posedat ar face-o. Apoi, fortandu-ma sa ma concentrez, revin la lectura, in minte desfasurandu-mi-se actiunea, traind intens sub comanda ratiunii autorului. Destainuirile sale, devenite imortale odata ce au fost consemnate, se impletesc cu strangul amintirilor mele si ravasesc luciditatea pe care in zadar incerc sa o tin captiva astazi.

[a beautiful lie]

Hectic

"Nu cred sa- nvat/ Sa nu mai simt/Atata timp cat si cel mai mic detaliu/ E mai viu... Nici cuvant, nici somn, nici stare, nici gand, nici zgomot, nici culoare..."

Vantul suiera trecand pe aleile pustii, caci numai la rastimpuri vezi indreptandu-se grabit spre casa cate un om.
Orele se scurg in clepsidra vietii una dupa alta: tic-tac! Ceasul nu-l pot indupleca sub nici un chip sa se opreasca, pentru ca, odata cu el, si timpul sa stea in loc. Asa ca ascult resemnata cum moartea se apropie, caci clepsidra vietii nu o va intoarce nimeni: cu fiecare secunda ce-si gaseste locul in oceanul timpului, noi imbatranim.
O melodie rasuna slab in aceeasi camera, insa eu o aud in departare, iar versurile se repeta haotic in mintea mea ’’ You’re mu obsession/ My comfusion, My confession/ The question and conclusion’’.Vibrarea acelei voci atat de puternica si totusi atat de suava se contopeste cu ploaia ce cade neincetat de ieri, intr-o armonie perfecta.
Stropii reci se desprind din panza cenusie a boltii ceresti si se lasa purtati de rafalele de aer, se pierd in mana destinului. Acesti picuri sfarsesc prin a saruta pamantul incins, pietros, care avea atat de multa nevoie de ei.
Si, ca de fiecare data cand lacrimile invrajbite se arunca din cer, eu privesc din spatele ferestrei jocul feeric al naturii. Apoi, intr-o clipa, lumea se opreste in loc si-mi pot auzi inima batand in tactul ploii, respiratia sacadata si-mi puteam imagina cum toate acele fragmente ale melodiilor pulsau in fiecare celula a corpului meu. E acelasi joc- intotdeauna va fi- insa de fiecare jucatorii se schimba, trecand la un alt nivel.
Acum privirea nu-mi mai ratacea, ci fixa ceva.. Buzele mele refuzau insa a primi semnalele transmise de creier si nu le puteam indupleca sa rosteasca ceva. Stateam buimaca in fata ferestrei, holbandu-ma la acel ceva, incapabila de a reactiona: pentru mine fiinta aceea nu era omeneasca, nu reprezenta umanitatea obisnuita. Si desi nu izbuteam sa-i zaresc aripile, nimeni nu m-ar putea convinge vreodata ca nu este un inger captiv in trupul unui muritor. Suvitele de aur ascunse printre cele castanii se miscau rebele in bataia bantului, acei ochi de smarald atat de visatori si cele doua petale de trandafir care se deschideau schitand un zambet gingas, fermecator, ce reusea fara nici un efort sa te topeasca.
Priveam cu sfiala, caci desi nu ma putea vedea, simteam ca e un pacat sa-mi doresc sa-l vad mai de aproape. Eram doar o imperfectiune, defecta, ce-si inalta cu nerusinare gandul la idealul ingerului ratacit printre muritori. Ah ! Cat de minunata era acel mecanism virusat de viata, cu frumusetea lui nepamanteana. De ce a trebuit sa te vad, sa mi te scoata in cale soarta nemiloasa, sa spulberi colbul iluziilor ?
O lacrima o urmeaza pe cea de dinainte si, la randul ei, este urmata de o alta… Nici macar ele nu-mi mai aduc alinare…

[kat2108]

Ah, ultima proza a fost atat de lacrimogena incat m-a facut si pe mine sa ma umezesc in coltul ochilor. Foarte frumos, nu stiu daca e de la mine sau nu, dar mi s-a parut neobisnuit de frumoasa proza asta. Cred ca devin dependenta de sentimente :) Nu stiu cat de ok sunt la cap, dar m-a vrajit total textul, m-a indus in starea aceea de depresie/tristete si apoi in starea de visare/euforie, iar la final melancolie/vina... Superb. Acum inteleg semnificatie metaforei "mecanism virusat" si mi se pare atat de Incepcion-gen, stii, o idee ce nu-ti mai iese din cap, un sentiment ce te bantuie zi si noapte si nu te lasa sa respiri. Asta si este dragostea, o continua chestie care ne obsedeaza (precum si cantecul din proza:>) si ne face sa ne pierdem mintile, considerand fiinta iubita ca fiind nepamanteana si de o frumusete ireala, nedemna de noi (aici intervine nesiguranta de sine). Serios ca mi-ai creat scena in cap, parca m-am si teleportat, m-am si pus in pielea fetei, parca auzeam ploaia. Nu pot spune mai mult de teama de a nu strica perfectiunea acestei scrieri... Apropo, ce inseamna titlul?

[a beautiful lie]

"I'm here again/ A thousand miles away from you" ( ;)) mai aproape sufleteste, my Special K). Denumirea de "hectic" face referire la ceva de lungă durată( spre ex. despre febră) , care este lent şi continuu, insa deopotriva se poate traduce ca ceva confuz frenetic, delirant sau echivalentul expresiei" hell broke loose" (motive suficiente care m-au determinat sa-l asociez cu acele stari sau sa-l consider definitoriu)

Cat pentru azi, desi nu sunt recente, urmatoarele randuri poarta, invesmantat in lintoliul lor straveziu, emotii si nelinisti inafara timpului si a spatiului, niciodata uitate ori estompate.
Limba: Romana( intr-un dialect al durerii izvorate din neputinta, un limbaj criptic al sufletelor ratacitoare, un ritual ezoteric al rememorarii viselor nascute moarte)
Varsta la care a fost scrisa: 15 ani
Orice critica sau opinie este importanta, fiindca indiferenta creatorului cat si cea a cititorului nu reprezinta un mijloc de evoluare si nici pe departe unul de imbunatatire al stilului.
Gen: Introspectie... elegia unei existente prafuite... marturisesc ca asta sunt eu, cea pe care o vezi, o auzi sau poate chiar o simti, insa pe care cu siguranta o condamni; cu adevarat eu, cu toate defectele pe care te las sa le descoperi si cu multe altele pe care iti dau timp sa le obseverzi. Nu dau absolut nimic pe buna impresie de inceput, cu care ipocrizia se chinuie sa se amageasca, ci doar pe cea de mai apoi; nu sunt prefacuta doar pentru ca tu sa ma placi sau sa ma cataloghezi: sunt ceea ce sunt si poate chiar mai sincera in esenta decat atat.

Fortissimo

"All my emotions spinning in circles/ I don't believe in anything if your not with me"


Versuri ce alearga neobosite prin mintea mea… jocul lor haotic rasuna puternic. Cuvinte ce se concretizeaza in sunete, vibratii ce pornesc din nu stiu care colt al mintii si razbat pana in strafundul sufletului linistit, tulburandu-l. Ritmuri slefuite intr-o multitudine de culori si nuante, cu care spiritul meu isi imbraca sentimentele, trairile, gandurile.
Razbat sute de voci care transforma simple cuvinte ce nu spun nimic in sunete complexe ce dezvaluie totul si care nu se opresesc in misiunea lor- rascolesc in adancuri si scot la suprafata adevarul. Ele nu vor conteni nicicand in a-si face cunoscuta menirea. Ah! Atatea dezvaluiri pe care mi le face sufletul si la care auzul meu se inspaimanta. Cel mai tare ma sperie gandul ca nu-l pot face sa se opreasca… va continua sa mi se destainuie la nesfarsit, pana ce voi recunoaste ca suntem una si aceeasi persoana.
In fiecare celula a trupului meu pulseaza cate un fragment dintr-o melodie; astazi doar dintr-un cantec de al lui… maine el va fi doar o umbra din sunete pe care eu o voi ascunde in intuneric. Atat de mica este distanta dintre noi in sufletul meu, incat mereu ii pot atinge amintirea. Il ating, ii simt perfectiunea si-mi ingadui sa-l privesc… e doar un alt pacat la care nu vreau sa renunt. Nu-i simt caldura ! Ecranul in spatele caruia se ascunde e atat de rece, cu toate ca fiinta lui emana atata dulceata, iar lacrimile mele sunt atat de amare. Creatorule, dar stii ca imi doresc numai lucruri imposibile ! La fel si acum: as vrea sa dispara acel ecran, sa ramanem doar noi. Secundele trec. Jocul acesta stupid la care ma indeamna hazardul sa particip imi arata urmatorul nivel.
O stiam inca de la inceput, insa nu am vrut sa o recunosc nici macar o clipa- nu as fi capabila de nimic daca el nu ar fi atat de departe si daca ecranul dintre noi s-ar sparge.
Jocul a trecut la un alt nivel, insa eu il abandonez, caci de undeva rasuna in acorduri de chitara si de bas vocea lui fascinanta’’ We are all toys, but who plays with us ? ’’

[a beautiful lie]

In ritmurile armoniei cosmice

"Mirosul tau persista in camera mea/ Parca si vocea ti-o aud undeva"

In intuneric nu se mai aud decat pulsul sacadat al corpurilor noastre si ticaitul obsesiv, agresiv al ceasornicului. Se apropie ora sufletelor ratacitoare- granita mortii o devoreaza pe cea a vietii.
Fereastra mea e deschisa- lumile noastre interfereaza. La miezul noptii, n-ai sa crezi, poate, dar se aude acel cantec demult stiut, versurile mult iubite ce ingana suferinta noastra” Ploua incet, incet, / Ploua si-mi este dor de ochii tai caprui/ Sa mor, imi e dor.”
Imi revin in minte toate acele zile cand din cer se aruncau lacrimi invrajbite, frangand in imbratisarea lor aripile ingerilor si sarutand oamenii, caci acestia, in ratacirea lor pe pamant, le-au pierdut.
Incantatia sufletelor inca neizbavite de pedeapsa cu viata nu s-a pierdut- versurile „Ploii” continua sa fie purtate de adierea sagalnica a vantului, de mireasma ravasitoare, profunda a racorii noptii si de apa involburata a Dunarii. Iar daca pielea mea se infioara, iar trupul imi tremura, nu e pentru ca ma doare... in acel fel... Deja la vomul maxim si totusi ai nevoie de mai tare, mai intens... Nu inteleg prin asta vointa- sunetul e ca un drog care iti manipuleaza vointa- e mai presus de autocontrol.
Ascult pierduta intr-o toropeala dulce amaruie a simturilor, destainuindu-ma lunii, acelui craniu mut cu piviri de foc, ciuntit in noptile pustii, suspendat de cer si ingan in agonia momentului” Te petrec si ma uit la tine/ Parca pierd ceva din mine/ Zau, imi e greu”...
Te voi visa! E ora placerii, a desfatarii...Ah! Fiinta mea, din trup si suflet, miraje si aparente, se mistuie in miezul negurei. Ma zbat sa salvez amintirile noastre din pandemoniul in care le-am aruncat cand ma simteam singura si neputinciosa, banala si nedemna. Nu am reusit in incercarea-mi zadarnica, caci am realizat la sfarsit ca intotdeauna au fost ascunse, cu pretul vietii mele, intr-un colt intunecat stiut numai de mine.

[kat2108]

Buna seara, falie de luna! (pe moment, nu ma injura xD)
Sunt atatea de spus si totusi atat de putine cuvinte... O sa incerc sa traduc limbajul codificat in mintea mea intr-o limba propriu-zisa, insa nu garantez nimic.
Ultimele doua proze sunt unice in felul lor, dar parca s-ar completat (in timp ce se afla si la poli diferiti ai pamantului). Sunt ceva in genul unui sir in care nu mai exista timp, spatiu, nu se stie nimic altceva inafara de suferinta, dor si iubire. Prima data, am avut impresia ca "papusa ta voodoo" nu e aceeasi in texte si ca te referi la cu totul alte spirite. Insa, gandindu-ma mai profund, am ajuns la concluzia ca sunt unul si acelasi elixir. Poate ca minciunile contextuale (fictive) sunt total diferite, insa adevarul dureros este ca intruchipezi in chipuri diferite aceeasi esenta. Nu pot spune ca ai procedat gresit, si eu cred ca as fi facut la fel, de dragul artei. Ma intriga faptul ca ceva din mine imi spune raspicat ceva ce nu vreau sa aud, dar totusi nu pot ignora vocea aceea, caci fara ea, n-as mai fi eu. Ecranul acela de care vorbeai (fie el real sau imaginar) nu e nimic altceva decat un perete subtire fata de zidul lui Anderson captusit cu cartofi dulci! Nu ar trebui sa te descurajeze asta, pentru ca (,) cu atat cat distanta e mai mare, cu atat esenta e mai puternica. Sta in firea omului sa vrea imposibilul, mereu vrea sa fie impotriva curentului si uneori ajunge sa se intrebe daca asa trebuia sa fie. Ei bine, cred ca tu si Creatorul sunteti (poate mai mult tu...) putin confuzi. Nu stiu de ce, dar stiu ca asa este. Oricum, (ca de obicei) foarte frumoasa exprimarea si sper sa nu-ti pierzi niciodata harul asta:* Al doilea text pare ceva mai apropiat de real. Adica cei doi se pot atinge, mirosi, privi, asculta... Ca si cand fiecare ar fi universul celuilalt si n-ar mai avea nevoie de nimic altceva. O relatie de proprietate si, totusi, de inferioritate. Nu inteleg de ce trebuie sa fii tu cea slaba, iar "el" cel perfect si cu chip de sfant. Uneori, oamenii de genul asta sunt cu totul diferiti. Cred ca inferioritatea aceasta are rolul de a umfla in pene o dragoste ideala, un paradis, un tunel al dragostei, o seara de vara petrecuta pe lumina stinsa in care ai impresia ca totul e mai tare ca tine si simti nevoia de a fi protejata. Lovely, my dear.
As vrea sa mai scriu, insa mi-am pierdut ideea cand m-am gandit la paradisul tau:">
Astept si alte scrieri, mult succes pe lumea asta si pe cealalta, scumpo :*

[a beautiful lie]

Multumesc ca mi-ai impartasit opinia ta si ca imi apreciezi "harul", dar si pentru incurajari,Kitty Kat! *big hug* Desigur ca fiecare are o cu totul alta perceptie asupra aceluiasi lucru, mai ales in cazul unui om asa "complicat in cuvinte" ca mine ;)) Sunt atat de multe sensuri si sentimente transfigurate in realitatea fiecaruia, incat cred ca exista interpretari nenumarate, chiar departate de ideea autentica.

Sibilin

Suspendat de firele subtiri si nesigure, putregaite ale viselor, penduland intre miile de realitati, exaland eresul si luptand cu toata existenta pentru scopul niciodata avut, ci doar abandonat in mintea celorlalti. Am ingaduit milei pentru timpul care parea sa se sacrifice pentru noi sa devina o slabiciune si priveste-ma acum, ajunsa un instrument anodin uzat in sacerdotiul lui execrabil. Caci nu minciunile vor fi cele acuzate de felonie, ci eu imi voi gasi intemnitarea pe esafodul regretelor.
La inceput nu am stiut daca acel zombie cu ochii mult prea mari, iesiti din orbite straniu si cu ranjetul sinistru e insasi intruparea timpului. A fost o clipa si as fi putut jura ca sunt singura capabila sa vad, sa inteleg, sa inebunesc si sa fug. Abandonul- instinct primar, reflex, josnic. Acea fantasma s-a dispersat in negura prin care continui sa trec, sa ma ratacesc, sa implor dupa tine ca sa-mi gasesc calea.

Nonsensurile care nu ma lasa sa traiesc… de altadata poate, din prezent, insa cu siguranta cele din viitor

Amintiri care-si poarta trupul descompus in giulgiuri stravezii se ridica din cavoul mintii si strabat pana dincolo de tenebrele trecutului ; Stiu ca au venit dupa sufletul meu. Intr-o clipa are sa mi se declare sentinta la acea viata de care ma temeam. Iar eu nu am incetat sa sper decat in ultima clipa, cand mi-am vazut viitorul executandu-ma. Va trebui sa imi port pe brate capul cazut, caci nimeni nu-si aminteste de cei condamnati. Si de ce si-ar mai cauta un mort-viu sicriul ?! Asta sunt eu, cea cu sangele inecat in cloroform, de cand am intrat in sevrajul de tine. Te implor, deja mi-am ucis orgoliul si tot ce vo mai fi tinut de trecutul acela, nu ma lasa aici pustie! Atat de singura si rece, goala si pacatosa, neputincioasa, infectata si agonizand in stare critica, intr-o faza terminala a nebuniei. Inainte si dincolo de tine nu e nimic : doar negura si ceata din groapa comuna a cadravelor banalitatii, osemintele realitatii lor.
Pledez vinovat fiindca m-am lasat condusa de stupiditatea unei idei: aceea ca voi reusi sa ating telul de care abia daca eram constienta ca ratiunea il fixase. A fost dintotdeauna prea tarziu si m-ati lasat sa ma cred oarba. Acum nu ma mai pot ierta ca ieri si inteleg de ce-ati venit sa-mi pangariti fiinta cu lintoliul vorbelor.Si ar mai fi totusi scaparea in lanturile ruginite ale uitarii, dar voi continua razboiul, caci e singurul lucru de care sunt demna.

[a beautiful lie]