Cand viata se complica

[Miss M]

Buuun, deci am venit cu un capitol nou, putin grabit, necorectat, dar na :)), simteam nevoia sa postez.
@ Leontina, iti va trece repede dorul, sunt pe cai mari cu scrisul zilele astea :)). Mi-am propus sa nu mai las atata timp intre capitole, ca vad ca se uita repede actiunea. Sa vedem daca reusesc ce mi-am propus.
@ Chris, ma bucur mult ca-ti place povestea si ca ti-ai facut cont ca sa poti comenta :). Sper ca vei continua sa citesti si sa-mi spui parerea ta despre fiecare capitol.


Capitolul XIX

- Esti rea, imi sopteste blondinul in momentul in care il prind de brat, concentrata pe pozitia acestuia.
Nu pot fi sigura cum vor tinti soldatii lui Williams, dar pot presupune ca vor avea pozitia tipica celor din armata. Incerc sa reproduc acea pozitie cat mai fidel, ca sa imi pot adapta miscarile la ea. E important sa iau in calcul toate conditiile secundare inainte sa tintesc.
- Stiu, draga, stiu, ii raspund cu un zambet micut, dorind parca sa adaug: “Dar nu ma poti refuza.”. Intr-adevar, el este printre ultimii oameni din lume de la care m-as astepta la un refuz. Sunt tentata sa afisez o fata inocenta, dar ma abtin amintindu-mi contextul in care ne aflam.
Ii intind mana cu atentie, pozitionand pistolul fals spre mine, de parca ar vrea sa ma impuste. Ma asigur ca nu se misca. Ma indepartez repede, calculand distanta care ar reflecta cel mai bine realitatea. Apoi, cu o miscare scurta a mainii imi indrept arma spre el, tintind patul pistolului sau. E timpul pentru o scurta avertizare.
- Acum, daca nu tintiti bine, e ca si cum i-ati semna condamnarea la moarte bietului om.
Inspir adanc, punand degetul pe tragaci. Glontul isi ia zborul, aterizand in locul tintit si facandu-l pe Allan sa scape pistolul din mana. Se pare ca nu mi-am pierdut toata indemanarea. Totusi… E o problema de milimetri. Fiecare miscare gresita poate valora o viata. In acest caz, viata unui om pe care nu-mi permit sa-l pierd.
Nu stiu ce sa spun despre cei de aici. De fapt, ma cam tem ca ar putea tinti prost si sa strice totul. Nu mai e o joaca, e vorba de viata unui om. E serios. Prea serios ca sa ma risc. Ma gandesc daca sa-i las si pe ei sa incerce. Ar putea fi o prostie, dar am incredere in cateva persoane. Intrebarea e urmatoarea: cu cine sa incep?
- Sa vedem… Alex.
- Eu? se mira acesta facand cativa pasi spre mine si privindu-l cu ochii mijiti pe blondinul care lua un nou pistol din lada cu arme de jucarie. Va fi o onoare, ranji acesta in final, facand un ultim pas spre locul pe care i-l indic.
In el am cea mai mare incredere, ceea ce nu se poate spune si despre Allan. Chiar daca incearca sa para prietenosi, realizez ca cei doi nu se prea inghit. Dar asta nu inseamna sa stric antrenamentul. Ii intind arma cu o privire serioasa, avertizandu-l parca sa nu faca vreo prostie. Il vad in stare sa-l impuste pe blondin. Ba chiar sunt destul de sigura ca daca nu as fi eu ar face-o fara vreo strangere de inima.
- Nu uita sa…
Impuscatura ma intrerupe intr-un mod nepoliticos. Pistolul din mana lui Allan e pe jos, iar Alex ma priveste cu fata tipica de “Doreai sa spui ceva?”. Ma enerveaza ca e asa de bun la… toate. Serios acum, nu exista nimic la care sa nu se priceapa? Trebuie sa gasesc eu ceva. Ii arunc o uitatura urata, luandu-i pistolul din mana. Omul asta ii va dezarma pe toti politistii in mai putin de zece minute.

Dupa alte cateva incercari reusite am ajuns sa devin mai increzatoare in ai mei dragi mutanti. Poate nu sunt asa de nepriceputi pana la urma. Dar acum e acum. Urmeaza Eric. Nici nu stiu de ce il las sa faca asta si nici n-am de gand sa aflu. Ii dau plictisita cateva instructiuni, rugandu-ma sa fie la fel de indemanatic ca si Carol.
Se pregateste sa traga. Ceva nu e in regula. Dar ce?
Traiectoria!
Nu am timp sa il opresc, sunetul impuscaturii raspandindu-se in vaduh. Inchid ochii din reflex, prea speriata ca sa pot reactiona. L-a omorat, l-a omorat, l-a omorat! Astept inghetata cateva secunde, dupa care deschid un ochi, decisa sa infrunt adevarul. Allan e in picioare, parand la fel de terifiat ca mine. Dar e viu! Dar cum? Rasuflu usurata, aruncand o privire in jur, apoi ii dau o palma geamanului doi.
- Tampitule, puteai sa-l omori! ii strig scoasa din minti, oferindu-i inca o lovitura dupa ceafa. Ce idiot! Esti bine? il intreb repede pe Allan, care da din cap aproape imperceptibil. Ma apropii incet de el, punandu-i o mana pe umar in semn de incurajare. Trebuie sa-si revina, sau Megan ma va ucide ca l-am marcat pe viata. A fost la limita dintre viata si moarte pentru o clipa... O clipa care putea schimba tot viitorul.
- N-am idee cine, dar m-a salvat. A fost prea rapid ca sa vad…, bolboroseste acesta privindu-si mainile pentru a se convinge ca nu a trecut dincolo. Confuzia disimulata in soc il despart de lumea reala momentan, aruncandu-l intr-o agonie ciudata.
Inseamna ca cineva a oprit glontul. Dar cu ce? Prea multe intrebari, prea putin timp. Cercul format in jurul nostru imi arata ca nu sunt singura care a observat pericolul in care s-a aflat blondinul. Inspir adanc, incercand sa-mi calmez bataile neregulate ale inimii. A fost atat de aproape… Mult prea aproape ca sa mai continuam. Nu ar fi bine sa-l pun pe Eric drept tinta acum? Si-o cam merita, avand in vedere ce era sa faca.
Arunc inca o privire cercetatoare imprejur, apoi imi acopar ochii cu dosul palmelor, incercand sa ma deconectez. Un moment in care am cedat m-a costat o informatie cruciala. Cine ar fi fost in stare sa prinda un glont in zbor si sa treaca neobservat? Din cate stiu eu, nimeni. Dar totusi, ceva s-a intamplat. O clipa…
- Alex, deschide pumnul.
Ma intorc spre el, cercetandu-i fata blocata. Isi revine imediat, mimand un “Ce?” incurcat. Buna incercare. Dar nu destul de buna.
- Deschide-l. Acum.
Ochii dati peste cap imi confirma ipoteza. Imi prinde mana intr-a lui, lasand bucata contorsionata de metal sa cada in causul palmei mele. Privesc restul lucios pret de cateva secunde, nestiind cum ar trebui sa reactionez.
- Cum? e tot ce pot spune, evitandu-i privirea satenului. Ii strang mana cu a mea, deschizandu-i palma si cercetand semnul lasat de obiectul prins. Nici macar nu s-a ars, in ciuda caldurii metalului. Asa ceva nu e posibil.
Intr-adevar, singura problema care se poate pune acum este cum a facut asta. E imposibil chiar si pentru mine sa opresc un glont si sa ma intorc la locul meu intr-un interval de timp atat de scurt.
- Nu stiu ce am facut. Am actionat din reflex.
- Trebuie sa fii tare mandru de reflexele tale, i-o intorc aruncandu-i totodata si o privire asasina. Esti mai rapid decat mine! izbucnesc imediat.
Oare chiar nu-i pasa cum a reusit asa ceva? Dupa patru ani de antrenament sunt invinsa in cateva secunde. Si tocmai de Alex… Ceva nu e in regula aici. Si trebuie sa aflu imediat ce.
Nici nu stiu ce ma deranjeaza mai tare: faptul ca m-am purtat ca un copil speriat sau faptul ca tocmai am descoperit ce puteri de nimic am in comparatie cu satenul. Probabil ca ambele lucruri sunt deranjate, dar cel mai rau dintre toate e faptul ca nu stiu cum de reactia lui Alex a fost posibila. Un amalgam de sentimente si ganduri contradictorii ma acapareaza, fara a-mi lasa sansa de a separa ceea ce e important de amanuntele care pot astepta. Si asta ma scoate din minti.

***
Sunt momente in viata in care nu mai inteleg nimic. Si, de fiecare data cand asta se intampla, cea mai buna solutie este un dus fierbinte care sa ma faca sa uit de tot.
Picaturile de apa imi mangaie corpul, facandu-ma sa uit de tot ceea ce s-a intamplat azi. Nu am gasit inca explicatia pentru viteza lui Alex, dar nici nu o mai caut. Sunt prea obosita ca sa ma gandesc si la asta. Iar faptul ca Miriam, Andrew si Matthew nu vor nici in ruptul capului sa-si spuna parerea in legatura cu incidentul nu ma ajuta. Cei trei crai de la rasarit ascund cu siguranta ceva de mine, de noi toti. Dar nu pot ceda inainte sa aflu acel ceva. De fiecare data cand cred ca totul este clar trebuie sa se intample ceva care sa dea peste cap tot ce credeam. Si, pe langa aceasta intorsatura de situatie, trebuie sa gasesc un mod de a le spune celorlalti despre Melanie. Problemele se aduna, cersind o rezolvare cat mai rapida, iar eu nu stiu cum as putea proceda pentru a rezolva totul intr-un mod cat mai eficient.
Incetisor, durerea placuta provocata de apa fierbinte este inlocuita de o senzatie neplacuta. E… rece! Bajbai repede dupa halat, stergandu-mi ochii inchisi cu maneca. De ce e apa asta atat de rece? Scot capul pe usa cabinei, analizandu-l pe Alex care se spala pe fata fara nicio treaba cu ceilalti utilizatori ai baii. Ma rog, eu sunt singura utilizatoare, dar asta nu inseamna ca are dreptul sa ma lase sa fac baie in sloiuri de gheata!
- Alo… Inchide aia, sunt aici, ii ordon nervoasa.
Am fost intrerupta din ritualul meu preferat si ma deranjeaza asta.
- Nu.
Omul asta e incapatanarea in persoana. Probabil ca nu are rost sa insist, asa ca am sa fac altceva. Un zambet malefic imi lumineaza fata in timp ce inchid usa, luand dusul in mana si asigurandu-ma ca apa este inghetata. Indrept jetul spre zona de deasupra cabinei, lansand o ploaie de toata frumusetea asupra intregii bai.
- Ce naiba faci?
Mda… Cabina asta este clar prea mica pentru amandoi, si totusi… Iata-ne. Probabil ar fi trebuit sa ma gandesc ca asta era primul loc in care ar fi intrat pentru a se feri de stropii inghetati de apa inainte sa imi pun planul in aplicare. Eh, prea putin timp sa ma gandesc si la asta...
Intr-un moment de neatentie sunt stropita din cap pana-n picioare. Unde e chestia aia? Fir-ar. Mi-a luat dusul din mana! Viteza asta… E nedrept! Tocmai a descoperit de ce e in stare si deja isi foloseste puterile pentru a rade de mine. Incerc sa ma feresc de apa care devine din ce in ce mai calda, dar halatul de trei ori mai greu decat ar fi trebuit ma impiedica sa ma misc destul de repede. Curand sunt lipita de perete, fara a ma putea misca.
Ii prind mana lui Alex, indreptand apa spre podea, apoi ii zambesc intr-un mod angelic, apropiindu-mi fata de a lui. Satenul raspunde imediat initiativei mele si imi cuprinde talia cu o mana, privindu-ma o clipa in ochi. Imi unesc buzele cu ale sale pentru o secunda, simtind cum temperatura din cabina creste considerabil. In mintea mea toate imaginile devin neclare, pe masura ce aerul imi devine insuficient. Cand sarutul devine mai intens plamanii imi cer mai mult oxigen, dorindu-si parca sa ma opresc cat mai pot.
Imi ridic incet mana de-a lungul spatelui lui Alex, oprindu-ma in parul sau. Il aplec brusc peste umar, rotind cealalta mana pentru a-i trimite jetul de apa fix in fata. Acesta icneste uimit, incercand sa se elibereze din stransoarea care e destul de puternica incat sa-l pastreze imobilizat. Imi dau seama ca probabil nu poate sa respire, dar ideea aceasta dispare in momentul in care ii simt buzele pe gatul meu. Isteata miscare.
- Ce-i cu tot zgomotul asta? Ce naiba se intampla ai…?
Ma intorc spre Eric, care ne priveste buimac. De atata soc scap dusul din mana, permitandu-i lui Alex sa se elibereze din stransoare si sa ridice capul spre fratele sau. Chiar atata zgomot am facut?
- S… Scuze! balbaie geamanul doi incurcat, trantind apoi usa si parasind baia incercand sa nu alunece pe gresia uda.
Il privesc un timp pe satenul care continua sa gafaie, incercand sa-si recapete aerul pierdut, apoi incepem amandoi sa radem amintindu-ne fata lui Eric. Ma strecor pe langa Alex ajungand in camera din cateva sarituri. Nu vreau sa continuam bataia cu apa, desi devenise destul de amuzanta.
In dormitor sunt intampinata de clasicul comitet format din Carol, Jo, Michael si Eric. Toti ma privesc incurcati, ultimul rosind atunci cand imi indrept atentia asupra sa.
Pic, pic, pic… Apa continua sa picure udand parchetul.
- Mi-ai distrus halatul! ii strig geamanului unu, cautand o camasa de noapte si cateva prosoape.
- Mi-ai udat pijamalele! mi-o intoarce acesta pe un ton agasat.
Gasesc ceea ce cautam si ma intorc in camera, bucurandu-ma de senzatia de usurare provocata de camasa. E mult mai usoara decat halatul ala imbibat cu apa. Aceleasi priviri ma intampina, doar ca de data asta le simt ca pe niste sageti ce incearca sa patrunda adanc in mintea mea. Nici nu vreau sa ma gandesc ce le trece prin cap oamenilor astora acum. Curand atentia imi este distrasa de Alex, care apare in prag cu o mutra de catelus plouat. La aceasta imagine contribuie si suvitele ude lipite de fata, care ii dau un aer de om parasit in mijlocul drumului in timpul unei ploi torentiale. Satenul ma priveste infumurat, facandu-ma sa chicotesc.
Ii fac semn sa se apropie, luand un prosop de pe pat si aruncandu-i-l in cap. Satenul raspunde initiativei mele trantindu-se pe podea, in timp ce mainile mele se plimba energice prin parul sau, incercand sa-l usuce. Timp de cateva minute nimeni nu mai spune nimic, toti privindu-ne intr-un fel ciudat. Fiecare se uita la fiecare, cercetandu-l, iscondindu-l, asteptand o reactie catusi de mica. In clipa in care acele priviri devin prea stresante pufnesc usor enervanta, apoi imi indrept atentia catre geamanul doi.
- Scuza-ma daca vei ramane cu sechele, ii soptesc printre dinti lui Eric, tragand cam tare de o suvita din parul fratelui sau, care se intoarce spre mine cu o fata posomorata.
Zambesc, prinzandu-i fata intre palme lui Alex si sarutandu-l scurt, apoi continui sa-i usuc parul. Baiatul asta este o enigma din ce in ce mai mare pentru mine. Ma intreb daca voi reusi vreodata sa stiu totul despre el. Probabil ca nu. Intotdeauna va fi inaintea mea cu un pas, ascunzand un nou secret.
Dar nu ma deranjeaza asta.
Viata fara surprize nu ar fi interesanta.

[Leontina]

Ma bucur ca macar una din noi e pe cai mari cu scrisul, ca eu una nu am mai scris de muuult timp :))
Ok, deci, in primul rand capitolul asta nu mi s-a parut absolut deloc grabit si nici greseli nu am vazut, sau sunt eu prea obosita acum ca sa le mai vad.
Partea mea favorita, inainte de alte comentarii: Alex si Lizzie(sper ca nu am gresit numele, ca este foarte posibil la cum sunt in ultimul timp :))) in baie batandu-se cu apa. Geniala faza!!! Ai niste idei tare traznite uneori, iar pe Alex incep sa-l palc din ce in ce mai mult.
Asa, puteri noi!! Bun bun bun! La asta nu ma asteptam, mai ales ca nu el e personajul principal al acestei povesti, dar chestia asta din punctul meu de vedere cred ca poate duce la multe chestii, deci astept o clarificare din partea ta legat de subiectul asta cat mai curand posibil.
Asa, ce as avea de comentat: parca totul se misca muuult prea incet de la un timp incoace. Nu stiu, dar parca actiunea tinde sa stagneze, chiar daca se intampla niste chestii pe ici pe colo. Plus ca mi-am amintit ceva legat de cineva care a incercat la un moment dat sa o impuste pe Lizzie in timpul unui antrenament si din cate imi amintesc tot nu s-a aflat cine anume e. Iar avand in vedere ca urmeaza o mare batalie(stiu ca tre sa fie una) parca totul e prea calm in jur. (asta poti sa o ignori, ca e povestea ta si probabil ai tu un plan in legatura cu ce urmeaza sa se intample, dar eu nu m-am putut abtine:)))
Asa, legat de nume, ai putea sa pui mai des numele personajelor in loc de "blondin" sau "satenul" si cum mai scrii tu. Parca e mai usor de urmarit la cine te referi atunci cand folosesti nume prorpiu-zise. Sunt de acord ca daca se repeta prea des devine putin enervant, dar la tine chiar nu e cazul, poti sa spui numele putin de tot mai des.
Cam atata as avea eu de zis, cred ca si asa m-am intins cam mult. Mult succes in continuare cu scrisul!!
(PS: cand mai intri pe mess da-mi si mie un buzz, ceva, ca vreau sa-ti spun ceva si nu pot sa o fac aici:P)

[Skywalker]

Ultimul capitol mi-a placut mai mult decat cele de pana acum. Nu pot sa formulez un comentariu coerent in privinta descrierii si chestiilor de genul asta, asa ca voi trece direct la motivul pentru care meriti un biscuitel: scena din baie a fost geniala. Bine, poate nu e acel tip de scena care contribuie foarte mult la plot(Gaseste-mi o traducere pentru cuvantul asta si primesti si al doilea biscuit.), dar era exact momentul de relaxare de care aveam nevoie dupa tot stresul emanat de Lizzie.
Apropo, nu esti obligata sa faci chestia asta, dar in locul tau mi-as folosi cinci minute inainte sa postez apasand asa, de vreo doua-trei ori, pe Space inaintea fiecarui paragraf. Stiu ca tu ai folosit Tab cand ai scris, dar cum nu functioneaza pe site, textul e destul de greu de urmarit.
In final, primesti al treilea biscuit, ca sa ai energie pentru un capitol nou!

[Miss M]

@ Leontina, ma bucur ca ti-a placut bataia cu apa, nu stiu ce mi-a venit sa scriu partea aia. :D Incepand cu acest capitol, timp de vreo 10 capitole actiunea nu va mai decurge deloc incet, te asigur. Cat despre nume, incerc sa creez un balans intre el si denumirile de genul "blondin, antrenor, saten" ca sa nu devina sacaitoare. Am sa incerc totusi sa folosesc mai des numele.
@ Googga, merci de biscuiti :)) Traiasca Tantita. Plot = fir narativ, am mai spus asta. Ma bucur ca si tie ti-a placut scena aia, in ciuda asteptarilor despre ea. Incerc in acest capitol experimentul cu space.
Enjoy!

Capitolul XX

In ultimele doua saptamani nu s-a mai intamplat nimic notabil. Antrenamentele au continuat, ideile mele diversificandu-se odata ce toata lumea a dat semne de talent. Si, de fiecare data cand ceva a mers prost, m-am retras cu incredere in imbratisarea lui Alex, care a fost mai grijuliu ca niciodata. De fiecare data cand nu am fost in apele mele, un sarut din partea lui a rezolvat totul. Ca sa nu mai vorbim de momentele de intimitate de care am avut parte atunci cand Eric dormea in camera lui Carol.
Intreaga relatie ar putea parea mult prea grabita, dar, avand doar trei luni la dispozitie, fiecare zi conteaza. As vrea sa descopar cat mai multe lucruri despre saten, sa ma apropii cat mai mult de el in acest timp. Nu vreau sa mai pierd nimic din cauza unui termen stupid.

O iau la fuga pe holuri, incercand sa nimeresc infirmeria. Inima imi bate cu putere, impiedicand orice incercare a creierului de a intelege cu adevarat informatia primita. Picioarele imi ating podeaua din zbor, fiecare salt trezindu-ma din reverie pentru o clipa al carei ecou slabeste in timp, pierzandu-se in marea de ganduri care se impotmolesc, asteptand sa fie aduse in discutie. Ma ghidez dupa tipetele agasate care se aud la rastimpuri, ajungand intr-un final in fata unei usi duble de metal. Ma opresc buimacita, ascultand semnele agonizante ale dezastrului care tocmai s-a intamplat. Cu fiecare respiratie intretaiata ma pregatesc pentru ceea ce urmeaza sa vad, dorindu-mi ca totul sa fie un vis din care sa-mi revin in clipa in care voi pasi inauntru. Doar vise, caci noul val de tipete si suspine venite de dincolo de zid ma conving de realitatea dramaticului incident care a avut loc.
Imping usa cu putere, dand nastere unui scartait ascutit care ma face sa ma cutremur. Ceea ce vad in incapere ma lasa cu gura cascata. Mai mult de douazeci de paturi se intind de o parte si de alta a camerei, tot felul de aparate strajuind fiecare pat. Aparatura de aici este mai performanta decat cea din multe spitale in care am fost. Ma intreb cum de nu am vazut locul asta mai devreme, dar renunt la idee pentru a ma concentra pe raniti.
Ce s-a intamplat?
Pierdeam vremea cu o parte din mutanti, asteptandu-i pe ceilalti sa se intoarca de la cursuri. Cativa insistasera sa mearga la facultate macar de doua ori pe saptamana, pentru a nu ramane in urma cu lectiile. Nu intelegeam dorinta aceasta apriga de a invata, mai ales ca realizam pericolul la care se expun parasind baza. Dar nu au vrut sa ma asculte. Intr-un fel, ii intelegeam. Linia dintre viata si moarte se subtiase considerabil si, desi trebuia sa avem grija sa nu trecem dincolo dintr-un accident stupid, trebuia sa ne preocupam si de viitor. Viitor ce depindea de facultate, de gasirea unei slujbe, de intemeierea unei familii... Lucruri normale care mie imi par atat de indepartate si imposibile.
Williams a avut grija sa imi trimita o amenintare destul de clara, datorata faptului ca m-am aliat cu “dusmanii”. Cum a facut asta? Simplu. Mi-a impuscat vreo zece oameni in timp ce mergeau la cursuri. Probabil a realizat cat rau imi face ranindu-i pe ei, scotandu-i din joc macar temporar. In opinia lui, toti vor fi morti in o saptamana. La fel si toti acei presedinti si regi care vor face greseala de a veni la congresul care, de altfel, a fost amanat de prea multe ori. Mintea acelui om este prea incurcata pentru a ma obosi sa o inteleg. Dar nu ma asteptam sa faca asa ceva, nu acum. Incidentul ar fi putut avea consecinte grave pentru el. Nu imi pot explica de ce si-ar risca intregul plan doar ca sa-mi raneasca niste oameni. Dar va trebui sa imi dau seama, si asta repede.
Ma indrept spre primul pat, de unde o satena micuta ma priveste cu ochi mari si speriati. Oftez vazandu-i piciorul insangerat, bandajat intr-un mod delasator. A fost nimerita fix deasupra genunchiului. Mi se pare interesant ca nu se vaita deloc, indurand acea durere cu o putere neobisnuita unei fete. Stiu prea bine cum e sa fii impuscat. Durerea aceea care parca te arde, glontul fierbinte muscandu-ti din carne… Nu e deloc placut. Inghit in sec indepartand bandajul si constatand ca glontul nu a fost inca indepartat.
- Cum de s-a intamplat asa ceva? o intreb pe fata care ma priveste cu raceala, de parca ar da vina pe mine pentru ceea ce a patit. Sparg gatul unei fiole de anestezic, golindu-i continutul intr-o seringa. Injectez serul direct in coapsa, dorind sa-i grabesc efectul.
- Mergeam de la un curs la altul, cand s-au auzit cateva impuscaturi. In urmatoarea clipa eram pe jos, cu o durere insuportabila la picior. Apoi a aparut Carol, care ne-a ajutat sa mergem pana la masina. Nu i-am vazut prea bine pe cei care au tras, erau…
- Imbracati in negru, cu ochelari negri si se aflau in spatele unor copaci sau pe vreun acoperis, o completez, realizand dupa fata ei ca am ghicit. Williams procedeaza mereu la fel, constat fara pic de uimire, luand o penseta din cutia de ustensile medicale. Te-as sfatui sa nu te uiti.
Introduc cu grija varful pensetei in rana din picior, tragand repde glontul afara si oprind sangerarea cu un nou bandaj. Tipetele nu ma mai impresioneaza deloc, desi stiu ca sunt sincere. Durerea aceea e teribila. Deschid repede dulapul cu medicamente, bajbanind dupa niste fiole de ser cu care as putea incropi un calmant. Reusesc sa gasesc ceea ce cautam si injectez serul sperand ca durerea va trece cat mai repede.
Din fericire, in cazul ei nu a fost atins niciun vas de sange important. Isi va reveni destul de repede. Iau grabita un halat din cuier, aruncand in buzunarele lui toate bandajele, seringile si fiolele pe care le gasesc. Nu avem timp de pierdut. Ii arunc o privire rapida lui Miriam, care incearca sa treaca pe la toti ranitii intr-un timp cat mai scurt. Un zambet mic ne lumineaza fetele amandurora, in timp ce ne indreptam spre un nou pacient. Incercam sa ne incurajam, sperand ca nu exista nicio rana prea grava. Un spital e ultimul loc in care vreau sa ajungem acum. Probabil ca oamenii lui Williams ne-ar manca de vii acolo.
Il privesc timp de cateva clipe pe brunetul al carui brat este acoperit de firicele de sange. Se pare ca tinta tragatorilor nu a fost una anume. Unicul lor scop a fost sa raneasca, nu conteaza ce sau cum. Procedez la fel ca in cazul satenei, indepartand repede glontul si oprind sangerarea cu un garou. Miriam poate face restul oricum. Ma gandesc care ar fi sansele de recuperare in cazul in care cuiva i-a fost afectat vreun vas de sange, sau, mai rau, un nerv. Nici nu vreau sa imi imaginez ca asa ceva s-ar putea intampla.
Singurul lucru care ma consoleaza acum este ritmul rapid de vindecare a celor de aici. In cazul unor asemenea rani, timpul in care vor trece nu poate depasi doua saptamani. Si poate ca saptamana viitoare, la marea lupta, vor fi capabili sa se miste destul de bine incat sa dea o mana de ajutor.
O saptamana... Timpul a zburat mult prea repede, ziua cea mare fiind acum la o apropiere apasatoare pentru noi toti. Nu pot sa cred ce urmeaza sa se intample, ce haos se va dezlantui in sapte zile. Sper doar sa fim pregatiti destul pentru a face fata presiunii.
- Cred ca ar trebui sa mergi in sala de sedinte, ma anunta Miriam in timp ce sparge gatul unei fiole de somnifer.
Nu o mai intreb de ce, ghicind imediat motivul. Cum indrazneste sa mai vina aici? Omul ala va fi mort in cateva minute! Dupa tot ceea ce a facut, sa se arate aici e ca si cum m-ar implora sa-i pun capat acelei vieti obscure si nefolositoare. Si nu ma deranjeaza deloc ideea de a-l ajuta sa scape de suferinta aceasta interminabila pe care o reprezinta - sau o va reprezenta - fiecare zi a vietii sale. Pornesc hotarata spre locul indicat de Miriam, izbind cu putere usa de perete. Odata reperata, tinta devine singurul lucru pe care il pot vedea. Imi simt narile frematand de furie si indignare, dar continui sa ma apropii de el fara sfiala. Toata lumea a luat un loc, asteptand inceperea spectacolului.
- Am dat de belea? ma intreaba Allan uitandu-se la mine cu o expresie speriata care imi provoaca repulsie. Fata aceea care incearca sa tradeze inocenta pe care stiu atat de bine ca n-o are, calmul acela teribil pe care il pastreaza in ciuda a ceea ce tocmai s-a intamplat, totul ma deranjeaza in momentul asta.
- Tu ce crezi? ii raspund ironica in timp ce-mi scot pistolul de la curea, indreptandu-l spre el. Blondinul face un semn evaziv din maini la vederea armei, incercand sa se indeparteze de mine. Realizezi ca puteau muri? il intreb desi stiu deja raspunsul. Probabil ca nici nu-i pasa.
- Dar n-au murit. Ce-ti spune asta? mi-o intoarce imediat acesta, inspirand adanc cand lipesc teava pistolului de pieptul sau.
Il privesc cateva clipe neintelegand prea bine ce vrea sa spuna. In definitiv ar trebui sa multumeasca tuturor sfintilor ca prietenii mei sunt inca vii. Viata lor il tine pe el aici. Dar modul in care mi-a spus-o ma pune pe ganduri. Oamenii lui Allan sunt elite a caror pregatire o intrece cu mult pe a celorlalte trupe ale lumii. Desi suna putin exagerat, este adevarul.
- Asta ne spune ca nu oamenii lui au fost de vina. Williams a avut grija sa le faca felul tuturor fara sa-i spuna idiotului, imi explica Melanie luandu-mi pistolul din mana. E descarcat, constata putin suparata, aruncandu-i o privire ucigasa blondinului care chicoteste amuzat, eliberat de grija faptului ca ar putea fi impuscat.
Caut cateva cartuse, realizand ca sunt imbracata cu un halat plin de sange. Mi-l dau repede jos, indreptandu-ma spre un scaun pe care iau loc imediat. O voi lasa balta cu pedepsitul preaiubitului meu prieten... macar pe moment. Trebuie sa gandesc la rece. De ce nu i-ar fi spus Mark planul lui Allan? Sa fi descoperit ca e de partea mea?
Imposibil.
Si totusi, omul asta incepe sa se comporte suspicios din mai multe puncte de vedere. Mai intai faptul ca si-a imprastiat oamenii prin toata tara in ciuda faptului ca asta nu ar ajuta la nimic, apoi neobisnuita liniste manifestata de firma lui in ultimele saptamani... E ca si cum ar incerca sa nu iasa deloc in evidenta, desi cu cat ar deveni mai cunoscut, cu atat ar atrage increderea oamenilor. Incredere cruciala in cazul unei revolte impotriva unor asa-zisi dusmani de moarte ai poporului.
Incep deasemenea sa cred ca Williams incearca sa se detaseze de cei doi stalpi ai familiei Carter, desi ei sunt unicul lui sprijin. Toti ceilalti l-au tradat intr-un mod necunoscut mie... dar l-au tradat. In acest caz lipsa asta de incredere nu are niciun rost. Nu e ca si cum, daca cineva ar aparea la televizor spunand ca o persoana in care populatia are incredere vrea sa domine planeta, acel cineva ar fi crezut. Si atunci...
- Bingo! ma trezesc deodata din visare, ridicandu-mi capul spre cel care sta in fata mea. Ai de gand sa ne spui astazi adevaratul plan al lui Williams? il intreb apasat, sesizand zambetul care i se formeaza pe fata.
Stiam eu.
Stiam ca omul acela a folosit un truc ieftin pentru a ne da o impresie falsa, pentru a-si lua timpul necesar realizarii adevaratului sau plan, oricare ar fi acela. Dar acum s-a terminat si cu secretele de genul asta. Vom afla in sfarsit ce urmareste acel psihopat si vom reusi sa-l oprim.
Sper.
- Credeam ca nu mai intrebi. Vezi tu, draga mea, el nu vrea sa cucereasca lumea. Daca te gandesti, e logic. Un asemenea plan e prea exagerat pana si pentru un om ca Mark. El vrea doar sa va omoare pe voi.


* Nu merge nici cu space. Guga, tre sa te descurci asa.

[Skywalker]

Dragut capitol. In mod ciudat, a fost mai usor de citit, poate pentru ca stiu ca ai incercat sa faci ceva in privinta alineatelor sau poate pur si simplu pentru ca l-am citit pe un ecran ceva mai putin lat (Netbookul meu are o forma ciudatica, ca toate netbookurile). In fine, o sa incerc sa repet experienta. Acum, revenind la capitol, a fost ceva care m-a izbit direct in orgoliul meu de tipa de clasa a VIII-a emancipata.

Mi se pare interesant ca nu se vaita deloc, indurand acea durere cu o putere neobisnuita unei fete. Stiu prea bine cum e sa fii impuscat. Durerea aceea care parca te arde, glontul fierbinte muscandu-ti din carne… Nu e deloc placut.

In primul rand, o sa banuiesc ca intre "bine" si "e" era un "cum", pe care browser-ul meu idiot il cenzureaza. Altceva nici nu prea poate fi, asa ca ma intorc la ce m-a deranjat. Lizzie e si ea o tipa independenta. Nu e chiar de varsta mea (si a ta), dar presupun ca o inteleg destul de bine in privinta asta. Prima fraza pe care am citat-o pare mai degraba iesita din capul/gura unui misogin decat dintr-a unei femei ca Lizzie. Ce face si mai nepotrivita chestia asta e ca in continuare, e descrisa doar durerea provocata de un glont. Ok, doare, mi-as fi dat si eu seama, dar as fi vrut sa aflu cam cum a reactionat extern Lizzie cand a trecut prin chestia asta. De ce? In primul rand, pentru ca se presupune ca vad prin ochii ei ce se intampla si ma astept ca atunci cand spune "Stiu prea bine cum e sa fii impuscat.", sa nu-si aminteasca numai durerea, ci si circumstantele si reactia pe care avut-o. In al doilea rand, sensul acelui comentariu despre "puterea neobisnuita" a fetei ranite depinde de asta. Daca pana si Lizzie s-a vaitat cand a fost impuscata, sa zicem, prima data, respectiva remarca devine intr-un fel admirativa. Daca ea a reusit sa taca malc, ne intoarcem la misoginismul nepotrivit despre care am zis deja. Probabil ca tu ai stiut exact ce ai vrut sa spui prin asta, dar ai uitat ca noi nu stim. Cand scriam, mi se intampla asta cam o data la doua pagini si trebuia sa dau tone de explicatii fiecarui cititor in parte (Noroc ca erau putini!), asa ca nu prea am dreptul sa ma iau de tine in privinta asta. Vreau totusi macar niste lamuriri scurte.
Restul capitolului a fost interesant si presimt ca vor urma intamplari si mai interesante. O singura problemuta mai am: m-ai pus pe ghimpi cand ai inceput cu toata chestia cu planul adevarat, doar ca sa-mi spui ceva evident: Cucerirea lumii e o idee care abia daca mai prezinta interes in povestile cu extraterestrii/super-eroi, deci un cliseu nedemn de tine ca autor si de Williams ca personaj negativ. Cred ca as putea sa mai spun cate ceva pe tema asta, dar am chef de scris.
Astept continuarea, succes la scris, distractie placuta la Praga, sa stai cat mai putin la vama, etc!
Apropo, stii cumva cum dezactivez cenzura la Opera?

[Leontina]

Heeey ^^
Ai tu un talent al tau de a pune partea cea mai interesanta a unui capitol fix la final, bag de seama. Acum, eu nu mai stiu exact cand s-a spus despre planul lui Williams de a cuceri lumea, dar ma bucur pentru intorsatura de situatie. Adica, na, asta cu cucerirea lumii nu prea mai tine, prea des intalnita.
Sincer, in afara de acea parte a capitolului, adica finalul lui, nimic interesant nu s-a intamplat. Ok, da, au fost impuscati si asa mai departe, dar atata timp cat nimeni nu a fost ranit grav pe mine nu ma impresioneaza.
Dar presupun ca acum lucrurile o sa inceapa sa o ia din loc, si sper ca ne vei spune si noua in curand ceva, orice, legat de noile puteri ale lui Alex, ma roade curiozitatea.
Cam atat, am vazut o singura litera mancata pe undeva, in rest e ok. O singura intrebare: cine e Mark? Nu sunt sigura daca ai mai spus asta inainte, ca nu imi mai amintesc prea bine actiunea. Daca da, atunci lumineaza-ma si pe mine, te rog, iar daca nu astept viitoare lamuriri in poveste.
Atat am avut de zis momentan. Astept urmatorul capitol.

[Miss M]

@ Kimokatoka, te-am lamurit eu in legatura cu propozitia aia. De cenzura n-am habar, dai un search si afla singurica.
@ Leontina, Mark = Williams, la fel cum Carter = Randall ( asta incepand cu acest capitol ) Cat despre puterile lui Alex, ma decid eu cumva cand sa zic de ele, momentan nici nu mai stiu prea bine care e toata povestea lor.
Spor la citit! Mentionez ca in capitolul asta e muuult dialog si cam putina descriere, dar altfel nu merge timp de mai multe capitole ce vor urma.

Capitolul XXI

Reflectez cateva clipe la spusele lui Allan, apoi sar de pe scaun si incep sa ma plimb in lungul camerei abtinandu-mi o reactie exagerata prin care sa-mi manifest bucuria.
- Asta e minunat! concluzionez trosnindu-mi degetele cu incantare.
Desi ideea ca un ciudat care are puterea de partea lui vrea sa ne omoare nu pare prea minunata, trebuie sa recunosc ca este cu mult mai fericita decat cea anterioara. Ma simt putin cam prost pentru faptul ca nu mi-am dat seama mai devreme de greutatea realizarii primului plan, dar am sa trec repede peste asta. Ma consoleaza faptul ca il vad pe Williams in stare sa abata mii de trupe asupra noastra doar pentru o ambitie prosteasca.
- Ce? intreb curioasa, remarcand mai multe perechi de ochi care ma privesc socate. Ar trebui sa organizam o petrecere, zau asa!
- Ce a zis el nu pare a fi de bine, ma informeaza Joanna privindu-ma neincrezatoare, batand nelinistita cu degetele in masa.
- De fapt, draga mea, incep eu pe un ton usor ironic ce i se adreseaza lui Allan si expresiilor sale, este un lucru excelent. Imagineaza-ti primul caz, in care noi aparem drept “cei ce vor sa omoare toti oamenii importanti ai lumii”. Cam toate trupele Marii Britanii ar fi in fata muntelui, gata de batalie. Dar, avand in vedere faptul ca doar noi suntem tinta, avantajele sunt evidente. Williams nu poate face “galagie”, pentru ca ar atrage atentia presei. Asta inseamna ca nu poate avea prea multi soldati, deoarece lupta nu poate fi mare. De asemenea, timpul se prelungeste substantial. Avem inca trei, poate chiar patru saptamani la dispozitie sa cream o strategie. Numarul de oameni cu care va trebui sa ne rafuim va fi de cel putin o mie de ori mai mic, inchei incantata de idee.
- Am avea o mica mare problema aici, ma avertizeaza Melanie apropiindu-se de mine.
- Sunt doua, o contrazic imediat zambind. Prima e faptul ca o batalie clasica - ceea ce asteptam noi - nu ar fi deloc avantajoasa pentru el. Deci va gasi cu siguranta un fel miselesc de a ne veni de hac.
- Iar a doua, ca sa completam, este motivatia lui. De ce ar vrea sa va omoare, in definitiv? Nu i-ati facut nimic. E un mister care trebuie spulberat rapid. Nu ne permitem si alte dezavantaje in fata lui, constata ingandurata micuta.
Oare ce l-ar determina pe omul ala sa aiba o dorinta atat de aprinsa de a scapa de noi? Nu ma pot gandi la nimic grav in adevaratul sens al cuvantului. Pot spune ca nu ma suporta pe mine, ceea ce este perfect normal, dar nu vad care este problema lui cu ceilalti. Aflarea motivului pentru care este asa de inflacarat va conduce la o intelegere mult mai profunda a situatiei si ne va ajuta sa adaptam strategia pregatita.
Acum ca am aflat intreaga tarasenie, realizez ca toata increderea lui Williams in Allan este pierduta. Realizez ca el stia ca am sa-i aflu planul, asa ca a decis sa-mi faca o surpriza neplacuta inainte. L-am subestimat pe omul asta si acum regret. Nu am acoperit destul de bine toate datile in care blondinul a trecut pe aici, toate datile in care a lipsit de la datorie. Asta ne va costa pe toti. Am pierdut accesul la creierul celui mai mare dusman, deoarece aliatii nostri i-au pierdut increderea.
- Poate ca Mark nu mai are incredere in mine, dar are cu siguranta incredere in tata. Si ceva-mi spune ca pana si el a devenit unul dintre dusmani, recunoaste Allan incurcat, citindu-mi parca gandurile.
Domnul Carter va fi inamicul nostru. Asta suna atat de... ireal. Omul acela care s-a comportat mereu atat de frumos, cel care le-a oferit caldura unui parinte celor doi frati... Oftez, plina de repulsie la adresa intregii situatii. Desi pare cliseic, o familie va fi sfaramata din cauza dorintei patetice a unui nebun ce vrea sa distruga niste oameni care nu i-au facut nimic.
Sau poate i-au facut.
Ma indrept tinta spre cei trei crai de la rasarit. Simt ca stiu ceva ce noi nu stim, iar banuielile imi sunt confirmate de ingrijorarea evidenta ce a pus stapanire pe ei. Miriam se joaca cu degetele, lovindu-le ritmat de masa, Arnolds isi sterge ochelarii de cinci minute, iar Andrew si-a lasat capul in palme. Adevarul este ca nu inteleg ce se intampla cu el. Are acel gen de agitatie pasiva care nu exprima atat ingrijorare, cat tristete. Ceva imi spune ca intreaga situatie are pentru el o insemnatate mai mare decat pentru noi toti.
- Esti bine? il intreb punandu-i mana pe umar. Acesta isi ridica ochii si ma priveste lung inainte de a spune un “Nu.” hotarat. De ce? continui incercand sa-mi stapanesc curiozitatea din ton. Nu trebuie sa-ti faci griji pentru raniti, nu e nimic grav. O sa le treaca in mai putin de o saptamana, avand in vedere ritmul de vindecare pe care il au ranile la ei. Iar in legatura cu planul lui Williams, vom trece usor peste asta, ii spun cu un zambet linistitor.
- Nu e vorba nici despre raniti, nici despre plan. Ma deranjeaza doar faptul ca Randall Carter are de gand sa se amestece in toata treaba asta din motivele lui stupide.
Motive stupide? Ei, acum e clar ca Andrew stie mult mai mult decat lase sa se arate. Si, desi ma enerveaza faptul ca de-abia acum s-a gandit sa vorbeasca, e totusi bine ca vom afla motivatia unuia dintre inamici. Poate ca astfel il vom convinge pe tatal lui Allan sa treaca de partea noastra. Sau poate ca nu. Merita sa incercam.
Domnul Carter a fost intotdeauna un om calm si foarte prevazator, gata sa raspunda la orice intrebare si sa dea un sfat oricui are nevoie. In ciuda tuturor acestor lucruri, Randall are intotdeauna o licarire trista in ochi, ceva care lasa mult de gandit celor care ajung sa il cunoasca ceva mai bine. Nu am inteles niciodata ce ar putea sa-l supere. In fond, are tot ce si-ar putea dori un om: niste copii extraordinari care tin la el si il respecta, un lant cunoscut de farmacii, o influenta asupra unor oameni importanti de stat si o fire de invidiat.
- Despre ce este vorba? intreb fara a incerca sa-mi ascund curiozitatea, realizand ca nu m-ar ajuta la nimic sa ma mai stapanesc in aceasta clipa.
- Va trebui sa faceti niste legaturi, imi raspunde barbatul sprijinindu-si obrazul in palma. Pentru inceput, are cineva idee de la ce provine numele lantului de farmacii A.C.? Allan?
Blondinul isi trece mana prin par, pus in incurcatura. Isi lasa greutatea de pe un picior pe celalalt, apoi incepe sa-si agite degetele mainilor, pentru ca in final sa scoata un oftat de om invins.
- Nu m-am gandit niciodata la asta, recunoaste acesta ridicand din umeri.
Fata lui Andrew se crispeaza pentru o clipa, relaxandu-se apoi intr-un zambet aproape inobservabil.
- Melanie? intreaba acesta intorcandu-si capul spre micuta care ii intoarce zambetul, raspunzandu-i imediat.
- Agatha Carter.
Ma uit cand la unul, cand la celalalt, nemaipricepand nimic. Sunt aproape sigura ca Melanie stie mai multe decat toti cei de aici, dar nu vad legatura cu acest nume. Realizez ca femeia respectiva are o importanta destul de mare din moment ce domnul Carter a decis sa-si numeasca afacerea dupa ea, dar nu-mi explic ce a insemnat aceasta pentru el.
Privirea imi este atrasa de Will, care pare a fi intr-o dilema uriasa, uitandu-se cat se poate de ciudat la Andrew si clipind des.
- Agatha Carter ca... mama? sopteste baiatul confuz, cu privirea goala atintita undeva pe perete.
Ei, asta-i! Mama lui Will? Ce legatura ar putea avea ea cu toata povestea asta? In loc sa devina mai clara, intreaga poveste se incurca din ce in ce mai mult. Dupa nume pot spune ca aceasta Agatha are o legatura de sange cu domnul Carter. Totodata, fiind mama lui Will, este clar ca a fost casatorita cu Andrew... sau ceva asemanator. Aceste fapte, impreuna cu ideea ca persoana in cauza este moarta, conduc imediat la presupunerea ca un detaliu legat de decesul femeii i-a invrajbit pe Andrew si pe Randall.
- Carter crede ca tu esti de vina pentru moartea ei! izbucnesc deodata, iesind din norul de confuzie in care ma afundasem. Privirea antrenorului imi confirma banuiala, tristetea ascunsa in ochii lui devenind mai pronuntata ca oricand. Dupa cateva secunde de liniste apasatoare, un suspin abia conturat imi atrage din nou atentia spre barbatul a carui frunte e lipita de masa, lovind-o usurel.
- Agatha era sora lui. Cand s-a intamplat ce s-a intamplat, Randall a fost ferm convins ca era numai si numai vina mea si a promis ca o sa-mi faca felul. N-avea de unde sa stie ce s-a intamplat cu adevarat si am preferat sa nu-i spun. Cred ca acum s-a dat de partea lui Williams doar pentru a se razbuna pentru intamplarea aceea nefericita.
Intamplare nefericita, sora, razbunare, promisiuni in necunostinta de cauza... Va trebui sa fac o intreaga schema pentru a pricepe macar un lucru din tot ce a spus omul asta. Am inteles ca mama lui Will era sora lui Carter si ca a murit. Fratele ei a fost distrus si l-a blamat pe Andrew pentru toata intamplarea, nestiind ce se intamplase cu adevarat. Acum intrebarea care se pune este: cum a murit de fapt Agatha?
Dar, mai intai...
- De ce vrea Williams sa ne omoare?
Nu mi-am mai putut stapani furia adunata impotriva asa-zisului meu tata. Din vina lui se intampla toate astea, el este cheia labirintului in care ne-am ratacit fara vreo cale de a scapa. Si ce e mai rau... Nici nu stim ce il motiveaza in toata treaba, ce problema are cu noi si daca o putem rezolva altfel decat prin a ne omori unii pe altii. Din cauza lui ne afundam in aceasta situatie din ce in ce mai mult, rascolim lucruri uitate si dureroase care ar fi trebuit lasate de mult in urma, stricam familii si ne riscam vietile.
- Intreaba-l pe el. Sau asteapta pana maine si-ti spun chiar eu, imi raspunde Andrew ridicandu-se cu greutate si pornind spre iesire. Ii pot simti incordarea de la distanta, frica aceea inexplicabila de a destainui in sfarsit ceea ce se intampla. De a destainui intregul adevar.
- Ai de gand sa-i lasi sa afle? sare imediat Miriam, ridicandu-se de pe scaun cu zgomot. Andrew se opreste si o priveste pret de cateva clipe, clipe care trec cu greutatea tuturor faptelor lasate in urma, fapte pe care prezentul doreste sa le invie. Fapte care ar putea schimba totul.
Deci presupunerea mea e adevarata. Cei trei stiu exact motivele lui Williams. Poate ca stiau ca se va ajunge la asta de la bun inceput. Si totusi au ramas impasibili la incercarile noastre de a patrunde in mintea inamicului, multumindu-se sa priveasca asemenea unor nestiutori. Asta este atat de imatur, chiar si pentru ei! In fata unui asemenea pericol, sa pastrezi un secret de felul asta e ca si cum ti-ai semna condamnarea la o moarte lenta si dureroasa.
- Oricum vor afla mai devreme sau mai tarziu. Cred ca e timpul ca secretele sa inceteze. Si, aflandu-ne in acest moment de sinceritate totala, Elizabeth, ai ceva sa ne spui? Vorbesti tu, vorbesc si eu.
Andrew o priveste pe Melanie, apoi pe Alex, sfarsind prin a da aprobator din cap. Ii imit gestul si imi inghit nodul format in gat. Nu am stiut niciodata cum ar trebui sa procedez cu secretul asta, dar ar trebui sa profit de sansa. Privirile pline de subinteles care se atintesc asupra mea imi intaresc hotararea, dar nu destul incat sa ma gandesc ce ar trebui sa spun acum.
- Allan, ai fi atat de dragut incat sa pleci, te rog? N-o sa-ti pice bine sa fii aici, ii comunic privindu-l in ochi pentru a-l convinge. Sau, daca te crezi in stare, ajuta-ma.
Nu-mi mai pun problema ca nu a inteles la ce ma refer. E evident de la kilometri departare. Blondul isi trece mana prin par, ramanand pe loc pentru cateva secunde. Ma intreb ce va alege sa faca. Nu ar fi prea placut pentru el sa aleaga a doua varianta, dar in cazul in care o va alege pe prima situatia mea va deveni si mai complicata. Il cred in stare sa ma lase singura in buclucul asta, dar sper din tot sufletul sa nu o faca.
- Pas, alege acesta ridicandu-si mainile intr-un gest de renuntare, apoi se indreapta spre iesire. In momentul in care ajunge in dreptul lui Alex ii pune o mana pe umar si, zambind, ii spune destul de tare incat intreaga sala sa auda: Bafta, taticule.
Satenul se incordeaza brusc, neputand sa raspunda. Ce… Cum? Ce-a fost asta? A zis-o asa, pur si simplu, fara nicio clipa de ezitare! Ma trantesc naucita pe cel mai apropiat scaun, auzind cum usa se inchide in urma lui Allan, facandu-ma sa tresar mecanic. Deschid gura intr-o incercare disperata de a spune ceva cat mai coerent, dar sfarsesc prin a-mi inghiti inceputul de propozitie pe care ma pregateam sa-l rostesc. Nu pot sa cred cat de repede a spus-o, fara sa-si aleaga cuvintele in vreun fel sau altul. Era ca si cum astepta acea clipa, de parca totul urma sa vina de la sine. Si, desi expresia folosita e destul de subtila, sunt sigura ca toata lumea a inteles. Remarc perechile de ochi care se indreapta asupra mea, sagetandu-ma.
Si acum… ce? Ce mai pot zice?
In mod inconstient mana mea strange lemnul scaunului, rupand o bucata sanatoasa. Imi vine sa o arunc pur si simplu in Andrew, care nu face decat sa zambeasca in felul sau clasic, dorind parca sa spuna ca am facut alegerea corecta. Of, am sa-l omor in bataie pe omul asta cat mai curand posibil! O sa vada el sinceritate totala si alegeri corecte... Din belsug! Maxilarul mi se incordeaza cu putere, dorind parca sa muste ceva pentru a se calma. Intr-adevar, daca blondinul nu ar fi plecat, probabil ca l-as fi sfasiat datorita metodelor sale neortodoxe de a ajuta.
- Hai sa facem o plimbare, sugereaza Alex incetisor, prinzandu-ma de mana si tragandu-ma dupa el in afara haosului creat in sala.
Nu ma opun, prea nervoasa ca sa mai pot reactiona altfel decat ridicandu-ma si urmandu-l.

[Leontina]

Ok, capitolul a fost destul de interesant. Am mai aflat niste chestii si trebuie sa recunosc ca am eu o idee vaga legat de motivul pentru care Williams vrea sa-i rada de pe fata pamantului.
Asa, iti spun acum, ca dupaia ma iau cu altele si uit: cuvantul "patetic" din romana nu are acelasi snet cu "pathetic" din engleza. In limba romana cuvantul asta are un sens pozitiv. Acolo mai bine mergea "jalnic" sau orice cuvant cu inteles asemanator. Asta ar fi cam singura greseala care mi-a sarit in ochi.
M-a amuzat foarte tare momentul de la finalul capitolului cand Allan i-a spus lui Alex "bafta taticule". Mi s-a parut absolut genial momentul, chiar daca nu prea imi e mie clar de ce era atat de important ca toti sa afle a cui copil e de fapt Melanie. Dar cred ca exista un motiv, deci o lasam asa.
Sincer, eu inca astept marea batalie dintre ei si fortele lui Williams si tot sper ca va fi ceva epic. Dar ajungi tu si acolo, deci voi incerca sa fiu rabdatoare.
Cam atat de la mine momentan, spor la scris in continuare!

[Skywalker]

Poate sunt eu mai batuta in cap, dar nu pricep ceva: care e treaba cu Melanie? "Bafta, taticule."? Sa vedem... cred ca asta era o exclamatie, dar nu conteaza. Intr-un secol in care toata lumea se reproduce cu toata lumea, nu prea vad de ce ar face Lizzie atata caz din chestia asta. Sper ca tu stii ceva ce noi nu stim, care sa dea sens interesului profund al lui Lizzie de a ascunde "originile intunecate" ale piticaniei.
In fine, restul capitolului a fost destul de interesant si ma bucur ca, cel putin dupa spusele tale, nu dai in X-men cu Andrew si Williams.
Astept next-ul! Pupici, chestii, stii tu...

[Miss M]

@ Leontina, am sa ajung la partea cu batalia ceva mai incolo, mai sunt destule lucruri care trebuie sa se intample pana atunci.
@ Kimokatoka, ti-am explicat eu tot ce trebuie explicat si tin sa precizez ca nu m-am uitat niciodata la X-men :))
Capitolul asta e scris mai la repezeala si habar n-am avut cum sa descriu situatia, asa ca am improvizat cum m-am priceput. Enjoy!

EDIT 14.09: M-am razgandit in privinta acestui capitol si l-am schimbat complet.

Capitolul XXII

Plimbarea lui Alex s-a rezumat pana la camera in care ne-am incuiat pentru a evita orice intalnire nedorita. Ma simteam usurata la gandul ca acum nu trebuia sa-mi mai cantaresc cuvintele de frica unei scapari neasteptate care mi-ar fi putut face probleme. Socul initial imi trecuse dupa cateva minute in care m-am uitat pe pereti, incercand sa-mi golesc capul de orice gand nelinistitor. Satenul parea sa-si fi revenit imediat, privindu-ma totusi cu precautie si lasandu-mi sansa de a porni un dialog. Ceea ce am si facut, incepand sa vorbesc pe un subiect oarecare, contempland modul in care Alex incerca sa-mi tina isonul pentru a-mi ridica moralul. Discutia a alunecat incet in obscuritate, fiind inlocuita de o activitate ceva mai... placuta.

Deschid ochii cu o dorinta arzatoare de a nimici soarele ce patrunde nestingherit prin ferestre, incetosandu-mi vederea ingreunata de somn. As vrea sa mai dorm cateva zile pentru a-mi reveni din apatia care m-a cuprins, dar ceva imi spune ca deja am intarziat la intalnirea cu marele secret al afacerii care imi ocupa tot timpul de cateva luni incoace. Imi intorc privirea catre Alex, care ma priveste zambitor in timp ce se joaca cu suvite din parul meu, rotindu-le in jurul degetelor pentru a le lasa apoi sa revina la starea initiala, realizand cerculete diforme.
- Esti adorabila cand dormi.
Zambesc, departandu-ma incetisor din imbratisarea lui si simuland o fata imbufnata.
- Si cand sunt treaza nu? intreb pe un ton de copil suparat, intorcandu-ma cu spatele la baiatul care izbucneste in ras, trecandu-si bratele in jurul taliei mele si lasandu-si capul pe umarul meu.
- Ba da, doar ca atunci esti ceva mai... galagioasa.
Il sarut scurt, inchizand mai apoi ochii si rememorand ceea ce s-a intamplat ieri, ce am aflat si ce urmeaza sa mai aflu. Nerabdarea ma cuprinde incetul cu incetul, pe masura ce supozitiile legate de motivele lui Williams se aliniaza la start, asteptand sa fie confirmate sau, dupa caz, infirmate.
- Hai sa punem ceva pe noi si sa aflam odata ce are Andrew de spus, sugereaza intr-un tarziu Alex, privindu-ma cu o urma de ingrijorare. Se pare ca momentele mele de gandire devin infricosatoare cu adevarat.
Intind mainile in afara paturii, bajbaind dupa hainele pe care sunt sigura ca le-am aruncat in apropiere. In zece minute sunt pregatita pentru aceasta zi, care se anunta a fi chiar mai interesanta decat cea de ieri. Avand in vedere intorsatura de situatie care a avut loc aseara, ma simt pregatita sa dau ochii cu toata lumea. Il prind pe Alex de mana si pornesc spre sala de mese, nemaiavand rabdare sa aflu marele secret care il inversuneaza pe Williams impotriva noastra.
Imping usa fara pic de ezitare, infruntand cu o indiferenta neobisnuita privirile care incearca parca sa ma intimideze. Cu totii par suparati, intrigati sau, mai corect, dezamagiti. Am vaga impresie ca le-am tradat sacra traditie ce spune clar ca intre noi nu trebuie sa existe secrete. Nu e ca si cum n-as mai fi facut asta si inainte, dar se pare ca toate lucrurile ce-mi complica viata nu se accepta drept clauze ameliorante. Ii strang mai tare mana lui Alex si inspir adanc.
- Aveti fix o ora sa renuntati la mutrele alea si sa va reveniti. Pana la urma n-aveti motive sa va simtiti tradati sau ceva de genul asta, constat usor nesigura pe cuvintele mele, indreptandu-ma apoi spre masa celor trei crai.
Andrew este in continuare acaparat de tristetea aceea ciudata. E ca si cum amintirea Agathei incepe sa-l bantuie intr-un mod necunoscut mie, sau poate alte regrete legate de trecut incep sa-si faca simtita prezenta din cauza presiunii ce ii apasa pe umeri. Pe de o parte imi este mila de el, de starea in care se afla, dar pe de alta parte simt nevoia de a-l condamna pentru ca nu a vorbit mai devreme, scutindu-ne de cateva saptamani in care am fi putut actiona mai inteligent decat am facut-o.
- Suntem aici, acum. Putem afla in sfarsit toata povestea?
- Ce-ar fi sa o asteptam pe draga voastra fetita? Doar nu a spart usa de la arhiva degeaba azi noapte, imi raspunde brunetul morocanos, neridicandu-si capul de pe masa. Mancarea ii este neatinsa, tinuta obisnuita si miscarile smucite, agitate. Totul in atitudinea lui tradeaza neliniste. Emana acest sentiment prin fiecare cuvant, prin fiecare miscare, in ciuda faptului ca se straduieste sa para calm. E doar calmul dinaintea furtunii.
Deodata, fara niciun semn prevestitor, Andrew izbucneste in ras privind spre usa. Ma intorc, reusind sa o vad pe Melanie acoperita cu un strat fin de praf, cu parul incalcit si cu hainele sifonate, indreptandu-se spre noi cu o fata posomorata.
- Te distrezi? il intreaba aceasta pe brunetul care isi sprijina capul intr-o palma continuand sa o priveasca cu un zambet ghidus pe buze.
- De minune, raspunde acesta devenind deodata serios si indreptandu-se de spate. Ai citit?
- Da. Toata povestea e mult mai intortocheata decat m-as fi asteptat, marturiseste micuta intinzandu-i un dosar barbatului care rasfoieste documentul timp de cateva clipe, cautand concentrat ceva anume.
- Eric, vino aici, striga deodata Andrew.
Ce legatura are Eric cu toata afacerea asta? Il privesc nedumerita pe brunetul care priveste lung pagina din dosar. Dupa cateva clipe de tacere, acesta ofteaza si ne face semn sa luam loc. Incordarea lui creste odata cu curiozitatea noastra, in timp ce scoate din folie o fila tocita care parea a fi fost mototolita bine acum ceva timp.
- Cititi aici.
Deschid foaia primita, aruncandu-le o privire gemenilor care stau de o parte si de alta a mea. Este o copie a unui certificat de adoptie. Certificatul de adoptie al lui Eric! Privesc pret de cateva clipe toate datele, intrebandu-ma care este problema cu ele.
- Ca sa intelegeti, ar trebui sa va uitati direct aici, ne sugereaza Andrew aratand catre niste randuri aflate in partea de mijloc a documentului.
Descifrez ceva legat de parintii biologici.
Rasuflarea mi se taie, in timp ce mainile imi raman inclestate pe foaie.
Nu se poate.
- Mark Williams? Lily Williams? incerc sa silabisesc, incapabila sa inteleg intreaga situatie. Dar cum se poate asa ceva? ma intreb ceva mai tare, incercand sa-mi amintesc orice detaliu legat de eventualii copii ai lui Williams. Nu am aflat nimic despre ceva de genul asta niciodata.
Ii privesc pe rand pe gemenii care continua sa fixeze numele de pe foaie, avand intiparita pe fata o expresie de confuzie amestecata cu dispret. Apoi arunc o privire scurta celorlalti din sala, realizand ca si ei au auzit numele.
Trecand peste socul momentului, ar trebui sa ma adun si sa ma gandesc la intreaga situatie. Deci Alex si Eric sunt baietii lui Williams. Si atata timp cat i-a abandonat pot presupune ca nu si i-a dorit prea tare, dar asta nu e un motiv suficient pentru a dori sa scape de toti cei de aici. Ceva nu se leaga.
- Ai de gand s-o bagi pe Lily in asta? il intreaba Melanie pe Andrew dintr-o data, ridicandu-si ochii spre el cu un aer sfidator. Acesta o priveste cateva clipe, apoi se asaza si isi lasa capul in palme oftand.
- Nu. Baieti, legat de presupusul abandon, lucrurile nu stau chiar asa cum va inchipuiti voi. Mama voastra nu a avut niciun amestec in asta si…
Deodata brunetul loveste cu pumnul in masa, moment in care Miriam ii trage o palma zdravana peste fata., incercand sa-l trezeasca din furia care l-a cuprins in mod neasteptat.
- Ajunge! Cat despre tine, continua privindu-mi ingerasul, lasa-l in pace. Chiar nu e cazul sa se spuna mai mult de atat.
Nu mai pricep absolut nimic. Incerc sa-mi adun gandurile, punand cap la cap noile informatii. Cei doi au fost abandonati, dar mama lor nu are nicio legatura cu intreaga afacere. Asta nu poate insemna decat ca baietii au fost dati spre adoptie fara stirea ei. Ce l-ar fi putut face pe Williams sa-i paraseasca fara acordul lui Lily?
- Omul ala e speriat de existenta noastra! realizez brusc batand din palme si sarind de pe scaun.
E singura explicatie. Mark a fost atat de speriat de intregul experiment incat s-a temut pana si de proprii copii. Iar pe parcursul anilor frica s-a dezvoltat intr-atat incat a ajuns sa ii creada pe toti cei de aici un pericol...
- O mie de puncte, raspunde soptit Arnolds. Sunt primele cuvinte ale lui pe ziua asta, asa ca astept si altele. El nu a fost de la inceput de acord cu ideea asta. Atunci cand Agatha s-a injectat cu un nou tip de ser, a suferit o serie de mutatii ingrozitoare si nu s-a mai putut controla. A trebuit sa o inchidem ca sa o tinem sub control si, dupa cateva zile, a murit. Mark a fost atat de ingrozit incat a mai ramas timp de sase luni doar pentru ca Lily nu dorea sa plece. Dar tot timpul a considerat experimentul asta o amenintare.
- Si mama e ca noi? am intrebat ametita de valul de noutati, realizand ca posibilitatea ca satena sa fie o mutanta este destul de mare.
- Da, aproba scurt Arnolds, trosnindu-si degetele. Mark si Randall Carter au fost singurii care nu au vrut sa primeasca injectia. Erau complet impotriva ideii. Nu cred ca Randall este speriat, totusi. Pentru el, toti cei de aici sunt inofensivi. Dar stie ca, daca i-ar rani, asta l-ar afecta pe Andrew, continua spovedania batranul, reusind sa ma socheze din ce in ce mai mult.
Intreaga poveste e mult mai complicata decat pare.
- Hai sa lasam lucrurile asa... macar pe moment, bine? sopteste ezitand Alex, ridicandu-si ochii din afurisitul ala de act care a reusit sa schimbe totul. Sunt de acord cu el. Am avut parte de prea multe noutati pentru o dimineata.