Ce carte citesti acum?

[Agrona]

Dezordinea preventiva de Matei Visniec.

Romanul recurge in mare masura la stilul jurnalistic, personajele aflandu-se in Paris, in redactia unui post de radio ce-si propune sa asalteze masele cu stiri deloc diferite de cele ale altor posturi de radio. E scris la persoana intai si doreste sa transmita cititorilor faptul ca mass-media ajunge sa ii controleze, iar ei nu mai gandesc cu propriul creier. Visniec ii numeste pe acestia oameni-mlastina, oameni care sunt vesnic imbibati cu stiri despre crime, crize economice, sociale si mondene, ajungand, astfel, sa fie comparati cu o mlastina. Si in ce consta natura unei mlasrtini? In faptul ca stagneaza. Ceea ce Visniec doreste sa obtina de la cititorii sai este o deparazitare a creierului si capacitatea de a gandi singuri.

E un roman foarte bun din punctul meu de vedere, un roman care te face sa-ti ridici anumite semne de intrebare si sa decizi sa reduci din doza de tv, stiri, mondenitati si chiar cea de internet, pentru ca pana la urma pe internet se face cel mai mare trafic de informatie.
Recomand cartea tuturor celor care tin prea mult la creierul lor ca sa il lase in voia sortii sa fie spalat de ceea ce unii numesc informatii cu privire la soarta tarii/ lumii/ oamenilor/ ratonilor/ clebritatilor/ politicienilor/ oamenilor de afaceri/ etc etc etc.

[Ang.]

Tocmai am terminat Delirul de Marin Preda.

Am vazut-o pe raftul unei librarii şi fară ca macar să citesc parerile criticilor de pe ultima copertă, am cumparat-o. Marin Preda este unul dintre scriitorii, dacă nu chiar singurul scriitor, care îmi dau o stare indescriptibilă, inefabilă, pe care mă chinui să o pun în scris. Nici macar nu ştiu dacă pot pentru că, deşi am citit cinci dintre romanele lui,Delirul este prima despre care vorbesc în scris. N-aş putea spune de ce Marin Preda mă fascinează în felul ăsta, de ce personajele lui mi se lipesc de suflet, dar cert este că de fiecare dată când am un roman de-al lui în mână e ca şi când urmează să mi se dezvaluie raspunsuri cautate dintotdeauna.
Am fost surprinsă să descopar că în acest roman, neterminat de altfel, sunt reluate persoanjele din Morometii, dar într-o perioadă istorică mai cumplită, mai dificilă - în timpul celui de-al doilea Razboi Mondial. Delirul nu este nici un roman istoric, deşi aproape trei sferturi din continutul lui vorbesc despre Hitler, Stalin, Anotnescu şi razboi. Preda inserează în paginile lui scene din viata acestor trei conducatori, episoade din familiile lor care pentru un moment îi umanizează şi ne face să uitam de crimele îngrozitoare pe care le-au savârşit.
Delirul nu este un roman de dragoste, deşi în paginile lui, iubirea dintre Ştefan şi Luchi te duce de la extaz la agonie, la fel ca şi pe el. Dat fiind faptul că, din nefericire, autorul nu a mai apucat să finalizeze acest roman, ramânând posterităţii un singur volum din cele două preconizate, nu putem şti ce soartă a avut această poveste de dragoste, romanul întrerupându-se într-un moment în care planează incertitudinea. O ceaţă se aşterne astfel peste destinul lui Ştefan, dar şi peste parcursul ulterior al razboiului.
Delirul este un roman total, la fel ca şi Cel mai iubit dintre pamânteni, de la acelaşi autor.

Spor la citit!

[Unia]

Dupa o tentativa nereusita de a citi Rusoaica de Gib Mihaiescu, am decis sa ma apuc de Noaptea de Sanziene de Mircea Eliade. Desi voiam sa citesc prima oare Domnisoara Christina, nu prea am gasit-o in librarii, asa ca m-am apucat de ceva ce aveam deja in biblioteca. Nu am citit inca suficient ca sa pot sa-mi fac o parere, dar, cum imi place Mircea Eliade din principiu, cred ca o sa ajung sa iubesc cartea asta la fel de mult ca si altele de la mai sus numitul autor. Romanu urmareste destinul a doua personaje (cred), Stefan Viziru si Sipridon Vadastra. E putin ametitoare pentru ca se trece rapid de la un episod la altul si trebui sa fi atent sa iti dai seama cand s-au petrecut lucrurile alea. Mi-a luat ceva sa-mi dau seama care era de fapt prezentul, dar asta e stilul Mircea Eliade care imi place atat de mult.

[Lia]

De ceva vreme m-am dedicat foarte mult povestilor scurte ale lui Isaac Asimov pe care le gasesc fascinante si pe care le ador pur si simplu. Iti ofera atat de multe perspective si intruziuni in lumea science fiction incat imi e imposibil sa nu continui sa le citesc. Si cu cat mai mult fac acest lucru parca ma detasez de lumea reala si traiesc alternativ in viitor. Ceea ce este o mare evadare pentru mine. Sunt cu atat mai socata sa observ ca ceea ce Asimov a scris, el fiind si biochimist de asemenea, s-a adeverit mai mult sau mai putin, progresul tehnologic evitand totusi partea nucleara pe care el o considera un centru de evolutie.

Cele trei cicluri de povestiri scurte se numesc: Nightfall (pe care inca nu am terminat-o), Earth is Room Enough si Nine Tomorrows.

Imi pare rau doar ca nu sunt in stare sa fac o recenzie de calitate, dar daca tot am citit 9 carti de la ultima postare am zis ca macar de acestea sa vorbesc.

[Amarantha]

A Dance with Dragons, de George RR Martin.

Oh, Lord, it's biiiig. Really. Huge. The size of it. Martin reuseste sa ma faca, pentru a mia oara, sa imi redefinesc standardele in materie de carti/personaje/omg-stop it-my-heart-can't-take-it-anymore-i-really-want-to-hate-that-guy

Am primit cartea asta ca premiu de la olimpiada de engleza - absolut prima data cand mi-au dat si mie un premiu awesome. Mai mult decat awesome, though, pentru ca atunci vroiam sa incep sa citesc A Feast For Crows si ma intrebam de unde o sa fac rost de A Dance With Dragons. Needless to say, cand m-au lasat sa aleg ce carte vroiam sa iau ca premiu, am sarit pe asta mai repede decat as sari pe cafea dupa ce m-am trezit la ora 6.

Ce pot sa spun despre carte fara sa fiu spoilery? Ei bine, in primul rand, se pare ca George Martin a reusit sa ma faca, in final, sa imi placa de doua personaje pe care nu le-am prea putut inghiti in primele volume: Jon si Theon. Well, nu pot sa spun ca l-am detestat pe Jon, pur si simplu mi-a fost atat de indiferent, si capitolele lui au fost asa de boring pentru mine...yaaaaawn. Si apoi, bam! A Dance with Dragons happens, si Jon imi frange inima si il ador in acelasi mod in care ii ador pe toti masculii familiei Stark - baby, I love you, but you suck at politics, and you just keep making the worst decisions ever. Just, leave politics/diplomacy/positions of power to anyone else, okay?

Imi place din ce in ce mai putin de Daenerys. E trist, pentru ca ea a fost chiar unul dintre primele personaje de care m-am indragostit in A Game Of Thrones si in prima carte, a fost personajul meu preferat. Mai tarziu, a ajuns sa imi placa din ce in ce mai putin de ea, pana cand, in momentul de fata, ma rog ca Martin sa nu cumva sa o puna pe tronul din King's Landing. Am eu o teorie cum ca Daenerys o sa ajunga sa il faca pe tatal ei sa para un excentric simpatic. Dar ma rog.

Jaime is still being his awesome self, Tyrion e cam whiny, dar e snarky asa ca e all is well, Melissandre e divina si Asha Greyjoy e <33333 E absolut imposibil sa nu o adori pe Asha.

Rhaegar, Robert, Lyanna, a razboiului dus impotriva familiei Targaryen, turnirul de la Harrenhall, ei bine...those are still my favorite parts ever. Sunt inca usor suparata pe cei de la HBO ca nu mi-au dat macar un episod in flashback, pentru ca le-as fi iertat tot numai pentru o scena cu personajele alea care sunt moarte, dar atat de prezente in carti, dar nu mi-am pierdut inca speranta.

[Agrona]

Off: Patience, my dear Ama, poate producatorii ne pregatesc o surpriza (hopefully).

On: Tocmai ce m-am apucat sa citesc Numele Trandafirului a lui Umberto Eco.

Trebuie sa recunosc ca initial ma plictisise teribil si citeam fiecare pagina cu aceeasi placere cu care m-as fi avantat intr-un viscol sau o tornada, dar, pe parcurs, lucrurile au luat o intorsatura buna si am ajuns sa citesc cu placere si chiar sa nu mai pot lasa cartea din mana. E o carte care te tine in suspans, pe de-o parte, si care te ajuta sa-ti umpli sacosa cu informatii despre anumite domenii, pe de alta parte.

De mult nu am mai citit o carte cu continut istoric care sa contina si o analiza biblica, asa ca romanul lui Umberto Eco a venit fix ca o cafea tare dupa multe nopti de insomnie. Mi-a placut mult faptul ca are anumite elemente ce duc cu gandul la un roman politist, chiar daca nu e, lucru care-l indeamna pe cititor sa-si deschida mintea si sa fie atent la detalii.

In materie de personaje m-a atras William, zis si Guglielmo, care, desi era calugar franciscan, era preocupat si de treburi ce nu tineau neaparat de biserica. Plus, era viclean (not in the evil way) si stia sa stoarca informatii de la cei pe care ii interoga. L-as putea numi turbat, imi place cuvantul turbat, turbat pentru mine e un fel de ua-ce-personaj-tare-e-aiurit-but-i-love-him-god-dammit. *insert retarded giggles here* xD
Adso, in schimb, ma scotea din sarite. E prototipul ala de personaj extraordinar de inutil care vrea totusi sa se faca remarcat, dar orice ar incerca nu-i iese. Imi aminteste de Lancel Lannister oarecum...

Per total, o carte foarte buna. Ma face sa ma gandesc ca asa ar fi aratat aventurile lui Chuck Norris la Vatican...

[Ryuu]

Azi tocmai am terminat de citit volumul 3 din Vampirii sudului si anume Clubul mortilor de Charlaine Harris. Deci la ora actuala, aceasta scriitoare este una din preferatele mele. Ocupa locul 2. Are un stil aparte, unul potrivit noua adolescentilor, iar seria e plina de multa aventura, drama, suspans, sex si toate cele. Ce ne place noua la ora actuala. Nu ma refer doar la ultima parte din propozitia anterioara, nu intelegeti gresit.
Volumul asta a fost destul de interesant, dar nu inseamna ca primele 2 au fost mai putin palpitante. Am primele 10 volume insa nu le citesc unul dupa altul.

Dupa terminarea celui de mai sus, am reinceput sa citesc Altfel de ingeri de Lili St. Crow. Daca am spus ca Harris ocupa locul 2 in lista scriitorilor mei favoriti, Crow are aurul din partea mea. Primele doua volume mi s-au parut geniale, insa sa vorbesc de primul, cu el am reinceput. Cred ca aceasta carte a fost singura, pana acum, ce m-a atras inca de la prima pagina. Daca mai sus spunea ca acea serie e plinsa de drama, suspans si etc, nici aici nu lipsesc, insa sunt redate intr-un mod excelent. Scriitoarea a pus multa actiune si creaturi in serie, deci a pus si suflet foarte mult.
Dru Anderson e doar o pustoaica ce si-a omorat tatal, insa nu stia ca e el. Defapt era un zombie si ea s-a aparat. I-a recunoscut ochii... Oricum il omoara in legitima aparare. E in cautarea celui ce i-a transformat tatal si de aici incepe adevarata aventura cu varcolaci, jumatate vampiri jumatate oameni, vampiri, djamphiri, arun catoare de foc si toate cele. O actiune nebuna.

[Niska]

Eu tocmai am terminat de recitit, pentru a 3-a oara, Romanul adolescentului miop - de Mircea Eliade.

Inca de mica, paream a fi fascinata de Mircea Eliade. Eram extrem de curioasa sa rasfoiesc numeroasele romane din biblioteca, scrise sub acest nume. Eram entuziasmata atunci cand sora mea imi povestea cat de cat actiunea din cartile sale, eu fiind prea mica pentru a le putea intelege. Toate astea, pana intr-o zi cand am primit o recomandare din parte profesoarei mele de romana si cand brusc mi-am adus aminte ce a insemnat pentru mine Eliade. Mircea Eliade mi-a oferit prin acest roman o perspectiva asupra felului de a gandi. M-a impresionat profund viata lui, dorinta lui de a lupta, sensibilitatea sa, cititul pana la epuizare, mansarda, framantarile lui sufletesti. Cred ca orice adolescent ar trebuii sa-si rezerve putin din timpul sau liber, pentru a citi acest roman, ca mai apoi sa descopere ca se regaseste in acesta.

Actiunea incepe cu adolescenta autorului, prezentand toate crizele si tulburarile sufletului sau pana la terminarea facultatii. Ne prezinta lupta interioara a tanarului in drum spre perfectiune, imaginea elevului caruia nu-i pasa de scoala, inchizandu-se in carti. Viata sa scolareasca: colegii, profesorii, si toate intamplarile din timpul liceului sunt descrisi intr-un jurnal care avea sa devina mai tarziu un roman.

„Ma simteam superior tuturor colegilor mei, macar pentru enormul efort pe care-l cheltuiam pentru a-mi largi si adanci cultura [...]. Dar eram mai mult decat atat. Ma aflam in plina criza de pubertate, ma descopeream in fiecare dimineata mai urat, mai stangaci, descopeream, mai ales la intalnirile cu fete de varsta mea, cat sunt de timid si de neatragator, in comparatie cu unii din prietenii mei. Criza aceasta a mers agravandu-se pana la sfarsitul liceului. Probabil ca datorita ei n-am mai ajuns sa termin romanul. La un moment dat, am simtit ca nu mai pot scrie decat la persoana I, ca orice fel de literatura, in afara de cea direct sau indirect autobiografica, n-avea nici un sens. Asa am inceput Romanul adolescentului miop.”

(Mircea Eliade - Memorii)

Volumul doi, intitulat „Gaudeamus” este scris in timpul facultatii. Apar grupuri, prieteni si colegi noi. De asemenea, tot aici ne este infatisata si o primavara tulburatoare: „Daca priveam pomii goi, ma coplesea furia; daca intalneam o brazda, lacrimam; in fata raului, urlam; scrasneam din dinti mangaind o piatra; pamantul cu aburi calzi ma silea sa-l sarut, sa-l mestec, sa ma framant cu bulgarii lui grei pe pieptul gol, sa-mi infig umerii in brazde negre si sa privesc soarele.” Tot in aceasta perioada o cunoaste pe Nonora, cat si pe Niska, cea din urma fiind „creatia” naratorului, de care acesta se indragosteste si la care el renunta eroic: „Nu poti cunoaste cu adevarat decat ceea ce renunti a stapani.” La sfarsitul romanului, naratorul pleaca, lasand in urma mansarda plina cu amintiri:. „Sufletul meu e aspru, vast, si senin. Inapoia mea, ii banuiesc pe ceilalti. Inainte, simt fluturari de meniri.”

Odata ce am recitit acest roman, am simtit ca traiesc acele emotii, ca simt cu adevarat „adolescentul” din mine.

[Agrona]

Inca 50 de pagini si termin O mie de cocori a lui Yasunari Kawabata, un roman scurt de 130 de pagini pe care il puteti gasi in colectia Cartea de pe noptiera a editurii Humanitas.

Personajul principal, Kikuji, este invitat la o ceremonie a ceaiului organizata de una dintre fostele amante a raposatului sau tata, loc unde avea sa-si intalneasca viitoarea sotie. Este un roman de initiere, in care personajul va trece rapid dintr-o stare in alta, evoluand ca persoana.

Carte bunicica, mie mi-a placut. Kawabata a reusit sa relateze foarte multe lucruri in foarte putine pagini, pastrand misterul pentru care a devenit celebru. Mi-a placut modul in care a evoluat Kikuji, felul in care se purta cu celelalte personaje (in special doamna Ota si fiica ei) si faptul ca am regasit cateva elemente traditionale de ceremonie a ceaiului. Cu toate astea nu i-am dat decat trei stelute pe Goodreads fiindca m-am gandit ca mi-ar fi placut mai mult daca ar fi inclus mai multe flashback-uri; in afara de amanuntul asta insignifiant, consider ca e o carte foarte buna si o recomand tuturor pasionatilor de literatura japoneza (de fapt, as putea recomanda absolut toate cartile lui Kawabata fara sa regret gestul).

Inca nu m-am hotarat daca sa citesc 1Q84 sau Salcia oarba, fata adormita ale lui Haruki Murakami dupa ce termin cu cocorii.

[Ryuu]

Mi-am luat o noua carte si am lasat tot ce citeam din mana pentru a incepe sa citesc noua carte.
Este vorba de Floare de noapte, floare de bar de Lea Jacobson. Face parte din Categoria Memorii junlae de la Humanitas.
In ea este vorba chiar de autoare, care merge in Japonia pentru a se angaja ca profesoara de engleza. Sta la o familie ce are o fetita, Ayu, de care Lea se indragosteste. Totul merge bine, sta cam un an la acea familie si este profesoara de engleza, insa o vizita la un medic este de ajuns. El ii spune ca are probleme mentale si asta pune punct. Este concediata si clar pleaca si din casa in care locuia. O perioada este mai grea.
Sa nu fac spoiler, spune in plus ca ea devine hostesa la "Palat".

Lea spune: „Noi vindem, de fapt, iluzii. Dar ceea ce deosebeste hostesa de gheisă este natura acestor iluzii. In timp ce gheisa ramane o relicva culturala, hostesa este moderna si exotica. Gheisa beneficiaza de o educatie riguroasa: muzica traditionala japoneza, dans, bune maniere. Iluzia se refera, in cazul ei, la autenticitate. Hostesa straină ofera, in schimb, iluzia evadarii din canoanele rigide ale societatii japoneze“