multumim de cometarii si scuze de intarziere :D
@Ino.O_Me, merci de aprecieri, as zice ca fiecare scriitor se regaseste in personajele pe care le creaza intr-o oarecare masura, altfel nu ai avea de unde sa faci o descriere buna :P dar asta nu inseamna neaparat ca nu avem spirit, pana la urma situatile in care punem personajale e doar fictiune :D
Capitolul 7
~Hinata pov~
Clipele se evaporă în faţa mea, noaptea se rătăceşte într-un infern necunoscut, lăsând uşor lumina să mă atingă, să mă rănească, să mă distrugă. Caut mila universului, implor şi-n ultimele clipe de întuneric sperând la inconştienţă. Mă răneşte cel mai nesemnificativ lucru, nu mai găsesc decât cele mai odioase sentimente în mine. Şi totul e doar… teamă.
O teamă absurdă că te voi pierde din nou, că astăzi nu vei fi acolo, iar gândurile mele optimiste se vor rătăci într-un obscur dureros. Îmbrăţişarea ta s-a destins în mine ca un drog, un drog care mă face să cersesc pentru mai mult, care mă face să simt teama adâncindu-se în mine, mi-e frică că vei uita din nou. Vei uita ca cineva te asteaptă, vei uita ca viaţa are un sens…
Trebuie să continuăm să trăim, asta e regula jocului, un joc pe care nu pot să te las să-l pierzi. Cel puţin nu atâta timp cât eu sunt încă aici.
Cade în mine o tăcere ce pare să-mi bruscheze sufletul, mă ridic din pat ştiind că nu voi fi capabilă nici măcar să trăiesc... nu astăzi...
Paşi mei par să fie doar ecouri slăbite, înfundate. Lipsa de viaţă e un sentiment cu care m-am obişnuit de mult, dar astăzi totul pare mai grav, astăzi am nevoie de susţinere.
Mă împiedic în proprile picioare, ca un copil care abia învaţă să facă primii paşi. Caut disperată un motiv să mă întorc din drum, dar mintea mea obosită refuză să gândească. Văd doar ceaţă, reuşind să descifrez prea puţin din drumul pe care urmează să calc.
Câteva maşini trec în viteză pe strada din dreapta mea. Mă opresc privindu-le pierdută. O senzaţie de ameţeală mă cuprinde imediat. Mă simt slăbită, picioarele moi abia mai reuşind să-mi susţină corpul. Mă sprijin cu o mână de peretele din spatele meu închizându-mi ochii obosiţi pentru câteva secunde.
Nimic nu pare să mă ajute, lipsa somnului se face prezentă în fiecare părticică a corpului meu. Spatele meu face contact cu peretele de care mă sprijineam alunecând uşor în jos pe el. Simt cimentul rece sub mine, o senzaţie puternică şi neplăcută care nu-mi oferă însă luciditatea la care tânjesc. Nu-mi pierd însă conştiinţa nici măcar pentru o clipă, chiar dacă probabil ar fi mai uşor aşa.
- Hinata, ce ai păţit? Vocea feminină plină de îngrijorare îmi sună atât de cunoscut. Fără însă ca mintea mea să poate delimita vorbitorul clar.
Nu-i răspuns. Deşii aş vrea să-i sting din îngrijorarea ce am simţit-o în glasul ei. Dar corpul mă trădează, mintea doar îi i-a exemplul. Clipesc disperată de sentimentul de orbire, simturile mă părăsesc în întuneric. Devin încet inconştientă.
***
O durere de cap puternică mă trezeşte dintr-un somn ce pare că a durat o eternitate. Îmi strâng pumnii încercând să-mi calculez forţa, energia. Nici o urmă de vitalitate nu pare să se rătăcească în mine, doar o oboseală cruntă. Dar o nevoie ciudată de a recunoaşte ce se întâmplă în jurul meu mă face să-mi deschid ochii. Aceleaşi lucruri puse în dezordine mă ajută să recunosc cu uşurinţă camera mea. La picioarele mele, stând în şezut pe marginea patului, mă priveste mama mea. Ochii ei negrii par mai pierduţi ca niciodată. Zâmbetul în care regăsesc mai multă tristeţe decât orice alt sentiment îmi face rău.
- Deci a ta era vocea. Sper că nu te-am speriat prea tare. Îi spun încercând să adopt un ton glumeţ.
- Nu ştiu dacă eu sau cel care te-a cărat în braţe a fost mai speriat. De data asta îmi zambeşte sincer, cu uşurare, lăsând misterul sa ma bruscheze.
Mă ridic din pat frecându-mă la ochi si vreau să ies din cameră.
- Hey, sper ca nu ieşi din bârlog arătând în halul ăsta? Mama se pune în faţa mea blocându-mi accesul spre ieşire. Îşi bagă mâna în capul meu aranjându-mi câteva şuvite rebele după care lăsându-mi cale de trecere cu un aer mulţumit. Întoadeauna era aşa, uneori aveam tendinţa să o pun mai degrabă în rolul unei prietene bune decât a unui părinte responsabil.
Cobor în bucătărie încet, înca simÅ£ind oboseala în picioare. Privesc în toată încăperea, ochii mei oprindu-se când se întâlnesc cu a lui. Naruto. Rămân încremenită, senzaÅ£ii ciudate se plimbă prin întreg trupul meu. Nu-l privesc în ochi, fără să ÅŸtiu de ce nu am puterea să o fac. El doar stă acolo, cu o cană de cafea pe jumătate goală în faţă ÅŸi cu o privire îngrozită. Fuse-se chiar atât de îngrijorat? Sau poate doar mă amăgesc singură. Åži până la urmă ce caută el aici? Cuvintele mamei mele îmi revin în cap „Nu ÅŸtiu dacă eu sau cel care te-a cărat în braÅ£e a fost mai speriatâ€. Nu stau să analizez situaÅ£ia mai mult, vocea mamei mele sparge o tăcere de cateva secunde.
- Naruto m-a ajutat când te-am găsit aproape leşinată de oboseală în mijlocul străzii... Îmi spune în timp ce-şi aprinde o ţigară, a rămas cu aceleaşi vechi vicii de când eram mică.
- Cum de? Cer detalii, fără să ştiu de ce am nevoie de ele, sau poate îmi e doar frică de linişte.
- Ah, doar o coincidenţă. Scumpul de Naruto a aterizat la fix să mă ajute să te urc într-un taxi şi să te aduc acasă. Mi se adresează din nou mama ciufulindu-l puţin pe Naruto, un mulţumesc în stilul ei aş zice.
Privesc spre ceas, ora doisprezece, prea târziu pentru şcoala. Nu că m-aş putea proclama o adeptă înrăită a unei prezente impecabile.
- Eu am plecat acasă! Vocea blondului îmi trezeşte mintea. Îl privesc în timp ce se ridică şi după ce goleşte cana de cafea dintr-o înghiţitură se îndreaptă spre ieşire.
„Nu pleca!â€. Un gând nerostit pe care am să-l regret poate mai târziu. Aud uÅŸa de la casă înghizându-se, zgomotul făcându-mă să tresar uÅŸor. Cât de jalnică sunt. Nici măcar nu i-am multumit...