Damnatii din sufletul noptii

[hiimera]

O sa fie greu sa las comm... nici nu prea stiu cu ce sa incep. --"
In primul si in primul rand pot spune ca exagerezi cu unele detalii. De nu stiu cate ori ai repetat si povestit de pietrele pretioase, aurul, argintul, bastoanele cu aur si argint, inele din aur alb si alte bazaconii. Din moment ce ai specificat sus ca era om instarit, fiu de marchiz, e clar ca aproape toate lucrurile lui erau din matase si aur. : )) Ai cam exagerat prin repetarea lor.
Puteai doar spune in anumite locuri doar ca scotea: inele, haine din materiale bune si bastoane care se asortau cu totul. Sfarsit. Nu era necesar de atatea repetitii.
Ai mai multa grija si la astfel de lucruri:

Nu mi-a luat mult sa fiu gata, iar in jumatate de ceas, calare pe armasarul sau alb, am ajuns la castelul sau

Aici ai pus de doua ori "sau", nu este chiar o greseala, insa cel mai bine era sa renunti la ultimul "sau". Si in orice caz sa fi atenta ca daca nu ma insel ai avut astfel de repetitii, de pronume, in care nu mai necesita, deoarece se sub intelegea. Aici in propozitia aceasta nu este gresit, ca spui a cui e calul si a cui e castelul... dar parca nu merge, e prea repetat.
In rest... mi-a placut cum ai descris, nu ai mai pus o nota grava pe descriere si nu ai mai amestecat-o. Nu prea stiu cum sa ma exprim, fiindca sunt obosita. Ideea este ca imi place tare mult limbajul tau si stilul. Descri, povestesti foarte frumos si se observa ca anumite greseli nu mai exista. Bravo!
Atat, succes!

[Rose ^^]

Uite ca am reusit sa ajung si eu aici sa-ti las critica dorita.
Foarte frumos si interesant titlu, iar ficul tau fiind cu vampiri cele doua se asociaza. Ceea ce mie nu mi-a placut la inceput a fost faptul ca personajul principal si-a facut autoportretul. Mie asta nu-mi mai place, trebuia sa precizezi acele detalii printr-o caracterizare indirecta ce reiesea din fapte, gesturi. De asemenea faptul ca ai spus ca e un vampir, a stricat oarecum suspansul. Trebuia sa lasi asta pe mai tarziu.
La descriere te descurci si imi place mult cum narezi. La ultimult capitol m-a cam sacait toata acea bogatie. Pietre pretioase aici, pietre pretioase acolo si asa mai departe. Era destul daca precizai de la inceput ca e foarte mult lux si peste tot pandeste aurul insotit de pietrele pretioase.
Foarte interesant cum descrii tu momentele muzicale, imi aduce de profa mea de muzica.
Pentru repetitiile pe care le mai intalnesc incearca sa pui sinonime sau uneori ar merge scoase.

Sa stii ca mai atras si nu prea am ce sa mai spun. Poate doresti sa ma anunti si pe mine de urmatorul tau capitol.
O zi buna.

[Eve.]

Va multumesc pentru comentarii. Am inteles unde am gresit si o sa am grija sa nu mai repet. Nu stiu cat de curand am sa mai postez asa ca am venit cu un next mai lung. Oricum, mi-e urat sa tot postez fara sa am comentarii si nu vreau sa ma rog de nimeni sa treaca pe aici. Asa ca, daca cititi, invingeti-va lenea si comentati. Next:



Mi-am plecat capul, ridicandu-mi in schimb privirea catre Fabian. Nu mai era langa mine, ci statea asezat pe unul dintre fotoliile invelite in catifea. Avea ochii mariti si parca pielea ii pali, sangele scurgandui-se din obraji. M-am ridicat din scaun privindu-l atent. Cea mai mare schimbare a comportamentului sau a fost atunci cand am facut un pas catre el. Intreg trupul i s-a scufundat in fotoliu fara ca macar sa dea vreun semn ca s-ar fi gandit la asta inainte, catusi de putin. Il speriasem si asta nu imi crea nici o placere. De obicei ma incanta cand oamenii ma priveau cu o oarecare frica, dar nu am putut indura sa il vad pe el facand acelasi lucru. Am mai facut cativa pasi dorind doar sa ii observ urmatoarele reactii. Parea ca isi revenise caci se ridica si privi imprejur ca si cand ar fi mirat de locul unde se afla. L-am intrebat daca se simte bine, daca a patit ceva.
-Ce? Ah...nu...nu, n-am...patit nimic. Era straniu caci nu ma privea in ochii, ci pianul, dandu-mi impresia ca in spatele meu se afla un demon.
-Esti sigur? Nu arati prea bine. Am insistat incruntandu-ma usor.
-Da, da, Lio...n-am absolut nimic, doar ca...nu stiam ca poti canta asa la pian. Spuse el ducandu-si o mana la piept, strangand cu degetele materialul camasii, incercand probabil sa isi linisteasca inima.
I-am zambit cat de bland am putut asezandu-ma pe celalalt fotoliu si incrucisandu-mi picioarele.
-Dar Fabian, m-ai auzit cantand de atat de multe ori. L-am contrazis ridicand din umeri. Nu mi-a raspuns, pur si simpu a oftat, iar dupa cateva secunde mi-a zambit, redevenind copilul pe care il stiam.
-Da, cred ca visam cand... Lasa, a fost imaginatia mea! Vazuse ceva? Curiozitatea ma cuprinse cu ghearele sale ascutite, obligandu-ma sa il fortez sa imi spuna ceea ce gandea. M-a ascultat. Am crezut ca, defapt mi-ai parut pose... Uita! E o tampenie! Insista el.
-Fabian! Spune-mi! Posedat!? Am intrebat surprins, dar si intrigat, cu toate ca incercam sa ignor acele sentimente.
-Lio, te rog. Si-am spus e doar, dar nu a putut termina propozitia, nu i-am dat voie.
-Daca tot m-ai intaratat, acum spune-mi tot, stii ca nu vei scapa pana nu o vei face.
L-am privit cum isi pleca putin capul incruntandu-se, lasand un oftat tremurat sa ii scape printre buze, trecandu-si de cateva ori mainile prin parul negru.
-A fost doar imaginatia mea. Mi s-a parut ca erai inconstient, defapt nu! Nu zic bine, erai aici, dar nu ma vedeai sau auzeai. Te-am strigat pe nume de cateva ori si nici o reactie. Continuai sa canti. O melodie pe care nu am mai auzit-o vreodata. Dar nu asta m-a infricosat, ci...
Se opri pentru cateva secunde parand ca se straduia sa isi caute cuvintele cele potrivite.
-E in regula, prietene, poti spune orice.
-M-a inspaimantat chipul tau, zambetul ce ti-a aparut pe buze parea...parea... Se opri din nou privind podeaua si ofta ca un om obosit. Parea al unui demon! Nu era uman, nu il pot percepe ca fiind uman! Iarta-ma Lio, dar nu pot! Zise el parand sa tremure pentru o secunda, o clipa atat de scurta incat cred ca mi s-a parut. Nu te supara pe mine! Spuse repede privindu-ma de data aceasta pe mine.
-Nu sunt suparat. Doar intrigat. Vorbele tale m-au tulburat. Probabil doar simteam muzica, poate doar m-am lasat cuprins de ea.
-Da! Asta trebuie sa fie! Zise Fabian zambindu-mi cald.
Am ridicat la randul meu din umeri lejer, parand sa imi fi pierdut orice interes, dar gandindu-ma in continuare la reactia pe care i-am provocat-o prietenului meu.
Reusisem sa creez o muzica profunda, atat de intima incat sa faca orice inima muritoare sa tresara.
Da...cantasem un duet inuman.

Restul catorva ore le-am petrecut in biblioteca sa, singurul loc care era linistit din intreaga vila, caci toti servitorii erau mereu pe fuga, grabiti sa isi ajute stapanii sa se pregateasca pentru marele bal. O petrecere grandioasa ce va avea loc chiar in acel palat.
Am vorbit despre lucruri marunte, despre locurile vizitate de Fabian, de muzica mea, si de multe alte lucuri care inca imi mai viziteaza mintea.
Nu ne-a trebuit mult sa ne pregatim, Fabian fiind cel care m-a ajutat sa ma aranjez asa cum trebuie, avand grija sa arat impecabil in costumul de catifea. Mi-a strecurat inelele pe degete, mi-a aranjat parul, mi-a netezit de vreo trei ori jacheta pana a fost multumit, si mi-a inmanat in sfarsit bastonul argintiu, avand un aer solemn cand a facut-o. El se imbracase intr-un costum verde, impodobit cu safire si avand la randul sau inele sclipitoare, pantofi scumpi si un baston auriu. Am fost nevoit sa il imping pe usa, lui fiindu-i teama de intalnirea cu marea sa pasiune, Bianca.
De cum am coborat treptele un aer regal mi-a inmuiat sufletul. Mesele erau acoperite cu farfurii pline cu mancaruri selecte, lumanarile stralucind in suporturi de argint si aur. Cativa invitati sosisera deja, dansand pe muzica lina. Da...muzica. Aceasta a fost prima care mi-a atras atentia. Am ascultat-o captivat, trezindu-ma la atingerea lui Fabian.
-Cred ca te descurci mult mai bine. Imi sopti el privind imprejur, probabil dupa Bianca. O fata pe care eu nu o vazusem pana in acea seara. Am stat asezat band vin, savurandu-i aroma, nesimtind trecerea orelor. Sala se umplea, iar conversatiile la care eram nevoit sa particip impreuna cu prietenul meu erau din ce in ce mai multe. Toate erau banale, cu exceptia uneia pe care nu o voi uita vreodata.
Stateam, ca de obicei, langa Fabian, zambind politicos. Nici nu prevazusem un astfel de incident, imi era cu neputinta sa o fac. Un barbat scund si indesat, cu o mustata stufoasa se apropia de noi, bolborosind ceva despre nefolosinta "taranilor" si cum capatul orasului ar trebui daramat, iar in locul sau construit altceva, mai fabulos, mai exclusivist. Fabian se enervase. Il simteam, cu toate ca educatia sa nu ii permitea sa izbucneasca, il contrazise cat putu de delicat.
-Gresesti tinere! Spuse barbatul vanturandu-si bastonul argintiu. Nu avem nevoie de sarantoci! Tot ce fac este sa strice splendoara orasului. Furia crestea in Fabian, degetele sale sfaramand manerul bastonului, dar buzele inca pastrand un zambet.
-Stimate domn, cu riscul de a va insulta, va contrazic! Nu sunt de acord cu modul dumneavoastra de a vedea lucrurile! E absolut inacceptabil sa ii criticati asa aspru pe oameni, avand doar un singur argument! Acela ca nu sunt nobili!
-Tinere, eu cel putin am un argument! Tu? Asa cum credeam! Esti doar un baiat, un copil, nu apreciezi sangele albastru ce iti curge in vene.
-Sange albastru? Nu este aceasta doar o zicala, caci va asigur ca sangele imi este la fel de rosu precum este al tuturor. Oamenii sunt oameni! Ce conteaza unde locuiesc? Dupa parerea mea ei ar trebui pusi la loc de cinste!
-Jegosii aceia? La loc de onoare? Nu face astfel de glume tinere!
-Nu glumesc, stimate domn! Noi avem orice ne dorim! Dimineata sunam din clopotel si mancarea ne este adusa pe tava de argint! Ne imbracam in matase doar pentru a manca cand ei ar da orice doar pentru a avea bani de hrana! Muncesc. Muncesc cum dumneavoastra si cu mine nu o vom face vreodata! Este nedrept, caci ei se zbat atat si se chinuie in saracie si nu au aproape nimic, iar noi, cei care dormim pe asternuturi moi si ne imbracam in catifea doar pentru a cobori niste scari, avem totul! Tot ce ne cere inima!
-Fiule, tinere! Intreci limira! Nu ai fost educat cum sa vorbesti!
-Domnule, tocmai educatia ma impiedica sa ma exprim mai clar, va asigur insa ca nu duc lipsa de ea, caci cunostintele despre adevarata fata a Venetiei si a locuitorilor sai imi este mult mai clara decat va va fi vreodata la dumneavoastra! Incercati sa intelegeti, cei mai importanti oameni nu au fost crescuti in aur, tocmai acest aspect le-a dat ambitie! Dar noi? Ce sa vrem? Ce sa ne dorim cand deja avem totul? Ce vise am mai putea avea, ce fantezii?
-Tinere, dupa cum cred ca realizezi diferentele dintre tine si mine sunt substantiale! Sunt trecut prin viata! Nu ca tine! Cum iti permiti sa ma jignesti facandu-ma, practic in fata, prost!?
-Nu am avut nici macar o clipa intentia de a va ofensa! Pur si simplu v-am spus parerea mea, cu toate ca sunt sigur ca nu v-a schimbat-o cu nimic pe a dumneavoastra. Ma intristeaza imaginea pe care unii nobili si-o fac despre oamenii de rand, vorbesc de ei de parca ar fi talhari sau ucigasi, fara a avea macar bunul-simt de a-i cunoaste mai intai!
-Nu imi spune ca tu ii cunosti!? Nu ma face sa rad, tinere Lorenzo! Esti fiu de marchiz, tu nu umbli cu astfel de oameni, ti-ar distruge reputatia, ar ruina familia in ochii poporului! Un nobil printre vagabonzi, asta ai fi. Abia de imi vine sa cred ca iesi pe portile vilei!
Fabian inghiti in sec, ochii umezindu-i-se. Nu cred ca il deranja faptul ca insultase oamenii de rand, ci ca eu eram un om de rand, un asa-zis vagabond jegos, cu toate astea ii eram cel mai bun prieten, iar jignirile aduse la adresa mea il enervau. Singurele lucruri care il impiedicau sa il pocneasca pe barbat erau educatia si prezenta atator oameni, printre care probabil era si Bianca. Trase adanc aer in piept, strangand cu si mai multa forta capul bastonului.
-E una sa insultati orasul! Dar e altceva cand ma insultati in propria mea locuinta, de fata cu invitatii mei. Ma crezi un snob imb... Se opri brusc inghitindu-si cuvintele care nu erau demne de statutul sau, oprindu-si la timp injuraturile. Ma crezi atat de nepasator incat sa nu ies din casa? Sa stau intins pe canapea cu un clopotel langa mine? Nu sunt eu! Cu tot respectul pe care il mai am, cu toate ca e putin, va spun ca nu sunt un ignorant si nu refuz sa privesc orasul asa cum este! Cu saraci si bogati! Acum va rog sa ma scuzati, ma tem ca as putea spune ceva regretabil daca aceasta conversatie ar continua. Si este oricum fara sens sa o facem. Nu realizam decat o cearta, o discutie in contradictoriu ce nu starneste decat un schimb de replici ofensatoare. O seara placuta in continuare.
Fabian isi intoarse spatele atat de repede si cu atata precizie incat am fost surprins ca nu si-a pierdut echilibrul. Rareori il vedeam asa serios, folosind un vocabular demn de numele ce il poarta. Eu doar il stiam ca Fabian, copil indiferent de varsta, vesel si daruitor. Dar in acea seara mi-am schimbat usor parerea, putea fi un domn desavarsit ce isi sustine punctul de vedere cu calm si fermitate, neuitand de politete, cu toate ca interiorul sau este ca un vulcan.

L-am urmat in tacere, privindu-i trasaturile fetei care nu tradau nici o urma de manie, doar ochii inca ii mai straluceau din cauza furiei. Dupa cateva minute imi vorbi din nou, cu acelasi ton pe care il cunosteam.

[Paty.Paty]

Buna! :] Am aflat si eu de curand de la Dragos despre acest fic sau proza si dupa ce am citit si am observat ca-mi place ceea ce am citit, m-am gandit sa si comentez putin. Daca fac vreo greseala imi cer mii de scuze si astept un PM in care as vrea sa se mentioneze greselile...Multumesc anticipat!



Acum ficul tau:


Prologul:

Scurt, dar mi-a placut foarte mult pentru ca ai avut tot ce trebuie acolo. La descriere am sa-ti dau calificativul Suficient pentru ca putea fi si mai bine de atat. Este plasata acolo unde trebuie, dar puteai sa mai adaugi cateva cuvinte pentru a mari lungimea capitolului, la fel cum a spus si Dragos. Dialogul e perfect si de aceea iti acord calificativul Foarte Bine. E plasat acolo unde trebuie si pe langa asta e de o dimensiune proportionala cu restul componentelor textului. Actiunea nu mi se pare grabita si de aceea si aici vei primi calificativul Foarte Bine.

Alessio di Damiano:

Aici e mult mai bine: ai mai adaugat ceva mai multa descriere, dialogul lipseste insa exista monologul si asta e bine, iar actiunea nu e grabita, dupa parerea mea. Descriere: calificativ Bine. Monolog: calificativ Foarte Bine. Actiune: calificativ Foarte Bine. Spre final a aparut si ceva suspans si asta imi place. Ador suspansul. Suspans: calificativ Foarte Bine.

Capitolul 3:

Se pare ca dimensiunile s-au marit. Imi place asta. Imi pare bine ca ai ascultat sfaturile primite de la cei ce au comentat capitolele tale. Aici as putea spune simplu: “No Comment!”, dar chiar as vrea sa te anunt si despre calificativele tale.
Descriere: calificativ Foarte Bine. Dialog: calificativ Foarte Bine. Actiune: calificativ Foarte Bine. Suspans: calificativ Foarte Bine.

Capitolul 4:

Nu doresc sa ma repet, asa ca vreu sa spun doar ca deja te-ai perfectionat pe gustul a cel putin trei persoane. [Idem Capitolul 3]

Capitolul 5:

Vreau doar sa amintesc faptul ca imi place foarte mult ca ai incercat sa maresti dimensiunile fiecarui capitol. Restul citeste mai sus… ^_^



Cam asta a fost totul. Abia astept continuarea. Te pricepi! Multa bafta si multa inspiratie in continuare! Ne mai auzim… Buh Bye! n_n

[Scooby_LOVE_Doo]

Buna! :] A venit si Dragos pe aici! ^_^ Ce mai face scriitoarea noastra? n_n


Acum capitolul tau:

Sincer, nu am ce sa mai spun fiindca ar insemna sa ma repet. Totusi o sa mai adaug cateva randuri din ceea ce gandesc pentru a nu te lasa in pom. Imi place faptul ca ai ascultat de sfaturile celor care au comentat si ca, in primul rand, ai marit dimensiunile capitolului. Imi place ca postezi mai rar, mai lung, dar mai bine. Cred insa ca totusi ai o mica greseala sau poate nu stiu... nu greseala... *nu gasesc cuvantul potrivit... ma ajuti?*... In fine, e in legatura cu descrierea: e ceva pe acolo, dar trebuie sa te straduiesti sa adaugi mai multa...
Am impresia ca am observat si cateva greseli de tastare. Mici, dar exista. Oricum orice om e facut ca sa greseasca. Iti spun sa verifici de cel putin doua ori inainte de a posta.


Cam atat pentru acum. Abia astept sa revii cu next-ul... ^_^ bye! ~_O

[Eve.]

Am venit cu continuarea.



L-am urmat in tacere, privindu-i trasaturile fetei care nu tradau nici o urma de manie, doar ochii inca ii mai straluceau din cauza furiei. Dupa cateva minute imi vorbi din nou, cu acelasi ton pe care il cunosteam.

M-am uitat in aceasi directie ca el si am zarit-o. O fata imbracata cu o rochie de culoarea sampaniei, brodata cu fir de aur. Parul ii era de un negru precum cerneala, facandu-ma sa cred ca ma uit la cerul de noapte. Cand m-am apropiat i-am vazut chipul mai bine. Trasaturile fine, ochii mari, albastrii, ii intelegeam pasiunea pentru ea. Bravo, Fabian! Am gandit batandu-l pe umar prieteneste.
- E foarte frumoasa domnita! De ce nu te duci sa vorbesti cu ea? Cand l-am intrebat asta am observat ca toata culoarea ii pierise din obraji, aratand ca ceara de lumanare.
- Cred... cred ca mai vreau vin! Spuse el intorcandu-se pe calcaie catre masa. Nu aveam de gand sa il las sa plece fara ca macar sa o salute, caci eram sigur ca o data ce se va vedea la masa, cu vinul langa el, nu va mai avea curajul de a se ridica si va bea pana nu va mai fi in stare sa isi dea seama cine e.
L-am apucat de incheietura mainii chiar cand se pregatea sa faca primul pas. Aproape ma trase dupa el.
- Fabian! Nu face asta! Hai, camarade, ca nu patesti nimic, ce se poate intampla in cel mai rau caz?
- Sa ma inec in fata ei, sa nu fiu in stare sa scot vreo vorba, sa ma impiedic cand merg si ea sa ma vada, in cazul in care reusesc sa vorbesc sa spun numai bazaconii, sa transpir si sa rosesc ca...
- Termina! Ca ma sperii si pe mine! Hai, Fabian, sunt langa tine, nu de asta m-ai tarat aici? Du-te! Sunt in spatele tau! I-am spus impingandu-l inainte, zambind in tot acest timp.
- O sa mor... Lio, ma ucizi...
- Respira adanc si gandeste-te la ceva frumos. Am glumit tinandu-mi in tot acest timp mana pe umarul sau de teama ca s-ar putea intoarce brusc si pleca.
- Nu glumi, sa ma gandesc la ceva frumos cand trebuie sa ma concentrez? Ce vrei? Sa incep sa aberez despre fluturi? Mi-am dat ochii peste cap, oftand. Un copil va ramane un copil indiferent cati ani are sau cum vorbeste.
Cand am fost fata in fata cu frumoasa Bianca, Fabian parea gata sa se intoarca, dar ca orice fiu de marchiz cu putin bun-simt si educatie facu o plecaciune spunand: "Sper ca aveti o seara placuta, domnisoara Dangelo." Fata la randul ei ii raspunse cu o plecaciune, ridicandu-si usor rochia si indoindu-si elegant genunchii.
- Cu siguranta, domnule Lorenzo, este o seara incantatoare. Nu sunt sigur, dar cred ca l-am auzit pe Fabian inghitind in sec inainte de a afisa un zambet cald, atunci cand ritmul unui vals umplu incaperea.
- Imi faceti onoarea de a-mi acorda acest dans? Spuse el aplecandu-si capul si ridicandu-si mana dreapta in semn de invitatie. Bianca zambi, lipindu-si palma de a sa. I-am privit cum danseaza, amandoi nobili si gratiosi in orice miscare, privindu-se in ochi, vorbind pe acea limba, necunoscuta pentru multi, a muzicii si sentimentelor. Eram incantat. Fabian parea ca a uitat de mine, sau asta mi-a dat de inteles, dar ma inselasem. L-am vazut cum imi face cu ochiul, privind apoi catre o domnisoara. Era draguta in rochia ei albastra, cu parul blond buclat cazandu-i pe spate. Am ridicat din umeri pasind catre ea, era mai bine decat sa stau si sa privesc. Am facut o plecaciune, invitand-o la vals. Spre fericirea mea accepta chicotind multumita.
Pe parcursul conversatiei noastre am aflat despre familia sa, tatal sau fiind duce. Numele ei era Carlotta Adalberto. Nu a vorbit deloc de statutul sau sau de familie, doar de ceea ce ii face placere sa faca. Am discutat in timpul acelui vals despre operele lui Giovanni Boccaccio, Dante Alighieri, Tomas Aquinas si chiar de Guittone d'Arezzo. Eram destul de impresionat de cunostintele ei, asa cum parea si ea de ale mele. Devenea incantata mai ales cand ii povesteam despre marii muzicieni pe care ii admiram, precum Antonio Vivaldi sau Claudio Monteverdi. Bineinteles ca in dobandirea acelor cunostinte Fabian a avut un rol impresionant, el fiind cel care imi aducea carti sau ma purta dupa el la teatru sau opera. Niciodata nu am refuzat, simtindu-ma atras de tot ceea ce vedeam pe scena; de actori, de muzicieni, de piesa in sine.
Totul era penru mine o eterna fascinatie. Spre fericirea mea nu a trebuit sa vorbesc prea mult despre mine, multumindu-se doar cu numele. Nu era nevoie sa incep sa mint. Valsul se termina. Am facut o plecaciune, iar Carlotta mi-a urmat imediat exemplul, spunand ca a fost o placere si ca spera ca vom mai avea ocazia sa dansam impreuna.
Am cautat cu privirea cuplul disparut. Fabian si Bianca nu erau de gasit, poate plecasera, sau erau amestecati prin multimea de figuri si costume colorate. Imi era imposibil sa ii zaresc. Am zambit in sinea mea si m-am asezat pe un scaun, apucand un pahar cu sampanie. Eram singur printre nobili, dar nu ma deranja, in ceea ce ii priveste eu eram varul lui Fabian.
Incepusem sa fredonez melodia ce era cantata, inchizandu-mi ochii. Visam la frumoasa mea Carlotta, pe care probabil nu o voi mai revedea prea curand. Dar nu imi prea pasa. Eram prea ocupat sa ma bucur de lux, de bijuteriile si aurul pe care eu nu il aveam. Dupa cum am mai spus... eram egoist. Nu stiu cat am stat asezat sau cate note mi-au trecut pe langa ureche, nici macar nu imi mai aduc aminte de oamenii cunoscuti acolo, sau de conversatiile cu ei. Stiu ca nu fusesem atent la acele lucruri. Am privit imprejur doar ca sa observ ca balul se apropia de sfarsit, invitatii fiind de un numar foarte mic. Abia de se mai vedea cate un cuplu dansand in mijlocul incaperii. Printre ei se aflau si Fabian cu draga lui Bianca. Parea ca a uitat cu totul de mine, dar din nou nu simteam nici o jignire. Era indragostit si cine eram eu sa ma amestec intre ei?

M-am ridicat de la masa si am inaintat catre iesire. Ningea si era frig. Atunci mi-am amintit ca in cateva seri urma sa implinesc 21 de ani. Asta m-a incantat oarecum. Am pornit catre casa, privind zapada cum se asterne usor peste pamantul deja mort. In drum spre casa nu m-am gandit la petrecere sau la hainele scumpe cu care eram imbracat, si nici la pianul frumos sau la Carlotta. Ma gandeam ce avea sa faca Fabian, sau daca Bianca reprezenta cu adevarat o iubire, sau daca inima lui era doar indecisa, iar ea nu era nimic altceva decat o pasiune mai arzatoare. Stiu ca nu era treaba mea, dar niciodata nu mi-am putut stapani curiozitatea, mai ales daca era vorba de o persoana care ma interesa in mod special. Am mers pe jos pana in piata orasului, unde inca mai erau oameni. Nu aveam un motiv intemeiat pentru care ma aflam acolo, doream doar sa ma plimb prin fulgii de zapada inca neasternuti pe pamant. Ma intrebam daca pana a doua zi avea sa se albeasca tot.
De cum am intrat in casa, m-am trantit pe pat, privind prosteste tavanul usor denivelat al camerei. Vioara zacea exact in locul unde am lasat-o, defapt, totul era la fel ca inainte. Avea oare sa se schimbe vreodata? In acele momente, eram convis ca aveam sa imi gasesc moartea intins pe acel pat, cu vioara pusa undeva prin apropiere, poate intr-o seara de vara, in timp ce ascultam cantecul pasarilor. Asa imi imaginam moartea, prizonier in acea casa saracacioasa... Mi-am inchis ochii, vizualizand acea seara si intr-un final, am adormit.

A doua zi, am petrecut-o mai mult singur, tarandu-mi vioara dintr-un colt al camerei in altul, neavand stare si nici rabdare, dar nestiind de ce anume. Simteam nevoia sa ies si sa imi arunc trupul in zapada, sa o simt cum imi ingheata pielea, dar sa refuz sa ma ridic. Doream sa ies si sa ma ratacesc pe undeva, ceea ce imi era cu neputinta, caci cunosteam orasul pana in cele mai mici stradute. Speram ca Fabian sa ciocane din clipa in clipa la usa, aveam nevoie de ceva, starea mea de agitatie nu imi facea bine. Dar nu a venit, asa ca a trebuit sa indur nelinistea aceea fara rost singur, scotocind prin propria casa dupa lucruri de care nu aveam nevoie.
Mai pe seara, am iesit din casa, mergand pe langa magazinele ce se inchideau, carciumi ce abia atunci se trezeau la viata sau alei ce pareau ca nu au mai suportat un pas uman de multa vreme. As fi vrut sa merg la opera, dar m-am razgandit cand am ajuns langa ea, m-am gandit ca poate ar trebui sa ma intorc, dar de indata ce am pasit in directia casei, mi-am schimbat ideea. Simteam ca nu ma mai cunosc, ca mintea mea era urmarita de o alta prezenta. Am privit imprejur, dar tot ce am putut vedea erau oamenii imbracati de la stofe scumpe la panze ieftine si lana. Ma intrebam daca seara trecuta era de vina pentru starea mea de indecizie, dar nu... acela nu fusese primul meu bal. In acel timp nu puteam intelege, abia mai tarziu am realizat ca acea nestare provenea de la persoana ce avea sa imi distruga viata.

[Eve.]

Treisprezece decembrie 1765, Venetia.

Aceasta a fost ziua nasterii mele, ziua mortii mele. Ma numesc Alessio di Damiano, astazi implinesc 21 de ani.

In acea seara ma plimbam pe strazile Venetiei. Era noapte. O noapte rece, alba. O seara in care lacrimile inghetate ale cerului imi creeau un covor alb. Daca ma gandesc, imi amintesc ca il doream rosu. Sa ma faca sa ma simt precum un nobil, precum printul ce doream sa fiu, cu toate ca eram doar un muzician.
Eram nesabuit, recunosc. Nu ma multumeam cu putin sau cu moderat, nici cu foarte mult, eu doream totul. Visam sa am totul.

M-am oprit brusc cand am simtit o adiere rece ce mi-a zgariat fata. Mintea mi-a stat in loc.
O silueta se apropia, cu pasi eleganti si miscari de felina. Arata mai degraba ca o fantoma, caci nu imi parea ca atinge pamantul, ci mai degraba plutea, pe moment nerealizand de ce. Atunci am vazut-o pentru prima data. Era uimitoare, se apropia incet, abia lasand urme in zapada. De la distanta imi era imposibil sa ii vad chipul, dar un lucru imi sari in ochi. Pielea sa alba, secata de sange, palida si neteda asemenea unui chip de marmura pe care il vezi la statuile ingerilor din biserici.
De ce nu imi continuam drumul? Stiam ca as fi putut sa o fac, dar... nu vroiam. Doream sa vad trupul acela neomenesc cum se apropie. Chipul ei alb ma ducea cu gandul la petalele firave ale crinului.
Era langa mine. Asa frumusete nu am crezut ca imi va fi dat sa vad. Avea ochii ca doua flacari albastre ce straluceau inuman. Eram captivat.
Ea s-a apropiat de mine si mi-a atins fata. Degetele ei erau ca cele ale unui pianist, lungi, subtiri si sensibile. Parul negru ii era despletit, dandu-i voie vantului sa se joace cu el dupa bunul plac, facandu-ma sa ma gandesc la valurile agitate ale marii pe timp de noapte. I-am privit buzele ce aratau ca un desen perfect de sange facut pe zapada proaspata.
Am aflat ca o chema Rosalie Ramazzotti. Ce nume delicat... Ii adoram vocea senzuala, dar inocenta. Am inceput sa vorbim despre nimicuri, banalitati, de parca ne cunosteam, dar nu m-am putut abtine sa nu ma simt atras de ea. Imi amintesc si acum ce mi-a spus, conversatia ce m-a ucis:
-Dragule, ma iubesti?
Era frumoasa si eu o doream, nu o iubeam atunci, dar i-am spus ca da.
-Atunci cum ar fi sa petrecem eternitatea impreuna?
-Fantastic, iubito, fantastic.
Nu stiam ca se referea la sensul de baza al cuvantului ''eternitate''.
-Atunci, imi daruiesti sangele tau?
Am crezut inca o data ca e o metafora, un mod placut, diferit de a se exprima, mare greseala am facut. Mi-a zambit, apucandu-ma de umeri cu degetele ei frumoase. Era asa de puternica incat nu imi mai puteam misca nici un muschi. Eram paralizat.
I-am zambit la randul meu crezand ca era vorba de emotiile prin care aparent treceam. Ea s-a apropiat, cu trupul ei suplu si rece si si-a afundat caninii in pielea subtire a gatului meu. Nu ma durea, era o senzatie placuta, ca si cand as fi fost drogat pentru prima data, si nu doream sa se termine.
Dar s-a terminat.
Venele imi erau golite de sange, iar eu ma intrebam cum de mai traiesc.
-Iubitule, vrei sa traiesti restul eternitatii alaturi de mine? Acesta este pretul pe care il are sangele meu, viata ta.
M-am fortat sa ii raspund. Doream sa traiesc, ma temeam de moarte. Rosalie si-a muscat incheietura, sugand sangele ce ii curgea. Dupa cateva secunde s-a aplecat deasupra mea si m-a sarutat, dandu-mi mie sangele. La inceput a fost dezgustator. Gustul metalic ce mi se strecura printre dinti si imi inunda gura, dar apoi si-a schimbat aroma devenind dulce, delicios. Am baut ca un calic tot, pana la ultima picatura. Atunci a inceput cosmarul. Intregul meu corp incepuse sa ma doara, fiecare organ era in agonie, iar ea statea deasupra mea zambind, aratandu-si coltii insangerati. Sufeream cum n-am crezut ca e posibil, as fi tipat daca gatul meu nu era asa de incordat, si cred ca as fi plans daca ochii nu imi erau asa seci. M-am zvarcolit prin zapada incercand sa alung durerea, insa fara folos. Am auzit-o pe ea spunandu-mi ca e in regula, ca e doar trupul ce imi moare. Aveam impresia ca fiecare os al meu suporta o presiune mult prea mare si este pe punctul de a ceda, de a se sfarama. In acel moment, auzul meu aproape surd, era capabil sa auda cum fiecare muschi se incolaceste din ce in ce mai tare pe schelet, ca un sarpe pe prada. Pana si pielea imi crapa de agonie, ma simteam de parca propriul corp nu ma mai putea cuprinde. M-am speriat si m-am panicat si mai mult, nu aveam scapare. Fata s-a lungit deasupra mea, lipindu-si acele buze blestemate de urechea mea. Incepuse sa imi cante incet o melodie foarte lenta. Imi amintesc versurile de parca le-as fi auzit de un milion de ori, dar a fost o singura data.

Dormi iubite print, caci azi vei muri
Dormi dulce print, caci azi vei deveni
Dormi scumpul meu, vampir
Dormi, caci azi vei muri
Dormi, caci maine te vei trezi...

Am adormit. Intreg somnul mi-a fost bantuit de imagini ingrozitoare. Femei si copii care erau secatuiti de viata de catre monstrii albi. Vedeam cum lichidul ce avea sa ma tina in viata se scurgea intr-un mod obscen din gurile deschise ale unor creaturi atat de senzuale si intunecate, cum isi stergeau buzele rosii cu degetele de marmura, degete ce pareau ca puteau fi rupte cu atata usurinta de catre cineva. Le simteam ochii cum imi strabat corpul, cum imi inunda mintea cu venin satanic, inima parand a fi scaldata intr-o licoare ce o sfarama si o ardea precum focurile iadului. Vroiam sa ma trezesc, dar lanturile abisale ale acelor imagini ma tineau tintuit in fantezii negre, vroiam sa imi deshid ochii si sa scap din acea tortura, dar demonii pareau sa doreasca a ma lasa fara sa-mi arate sange clocotit si carne calda. Cand am crezut ca voi fi captiv in acea lume a mintii mele, strigatele unei persoane atat de cunoscute m-au trezit.
La inceput nu erau decat niste ecouri ale propriului meu nume. Nu auzeam decat: "Lio! Trezeste-te! Alessio, hai prietene, deschide ochii!" Era vocea lui Fabian. Dupa cateva secunde am simtit lovitura palmei sale peste obrazul meu. Am inceput sa clipesc, dar imediat mi-am acoperit ochii. Soarele ma deranja provocandu-mi o stare de greata, facandu-ma sa ma simt ca si cum urma sa fiu zdrobit de acea lumina slaba.

[Eve.]

Hello. N-am trecut de ceva vreme pe aici in speranta ca veti lasa un comentariu, careva. Nu s-a intamplat... E ciudat, cititi, da nu va lasa mana sa dati un comentariu. Doar n-am facut eu toate vizualizarile alea o.o
Asa ca va astept cu mare drag. Fara 2-4 comentarii, nu o sa vin cu next data viitoare.



-Lio! Lio, ma auzi? Pentru numele sfintilor spune ceva! Ma sperii!
-Fabian? Unde sunt? Am intrebat uitand pentru un moment cele intamplate cu o seara in urma. Speram sa fi fost un simplu cosmar.
- Ai febra! Exclama el lipindu-si mana de fruntea mea. Haide sa te ajut sa te ridici! Doamne, Lio, ce ti s-a intamplat? De ce erai inconstient in zapada? Ai fost atacat? Vorbeste!
- Nu stiu! Cred ca mi s-a facut rau. Am mintit nedorind sa imi reamintesc ceea ce se petrecuse de fapt in acea seara, rugandu-ma in sinea mea ca acea fata cu par negru nu a fost decat o fantezie.

L-am lasat pe Fabian sa ma ajute sa urc pe calul sau. Cred ca am adormit pentru ca urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este ca eram intins pe patul sau. In camera domnea o caldura binecuvantata, ce imi alina durerea carnii.
- Te-ai trezit! L-am auzit spunand incantat, ridicandu-se si atingandu-mi fruntea cu dosul palmei. Inca ai febra... a adaugat cu un oftat. Ca raspuns am spus un simplu „hmm” simtindu-ma incapabil sa zic ceva articulat. Fabian vorbea soptit, poate dandu-si seama de durerea de cap care imi spargea timpanele.
- Sa-ti aduc ceva? Apa? Mancare?
Sete. Da... imi era o sete ingrozitoare. Trebuia sa beau ceva, sa mananc ceva... orice. Am dat din cap in semn ca da, tinandu-mi inca ochii inchisi. Perdelele erau date la o parte iar soarele iernatic patrundea prin ferestrele inchise. Fabian paru ca isi da seama si se repezi sa le traga.
- Asa e mai bine? Asteapta aici, ma duc sa cer ceva pentru tine, nu va dura mult.
Pleca, ingaduindu-mi fara sa isi dea seama cateva clipe de cosmar. Vedeam si practic simteam cum sangele imi este supt prin acele buze moarte, reci. Ma inspaimantau cu fiecare secunda care trecea si eu eram singur in acel pat matasos, ratacind in asternuturi parfumate. Iar Fabian parea ca lipseste atat de mult. Singuratatea ma coplesea, innegrindu-mi gandirea si asa amortita. Am avut impresia ca timp de o secunda l-am auzit vorbind. Cuvintele sale, cu toate ca putine imi erau atat de clare, facandu-ma sa cred ca era langa mine. Bineinteles ca el, sau cel putin asa imi inchipuiam, inca se agita pe langa bucatarie cerand diverse. Nu am avut mult timp sa ma concentrez asupra sunetelor, caci corpul imi fu din nou posedat de acea teribila agonie. De senzatia ca intreaga mea fiinta este sfaramata din interior, cum propria mea inima o ia razna dorind sa imi sparga peretii pieptului. Tamplele imi zvacneau, sangele revoltandumi-se in vene dorind sa tasneasca afara prin prima crapatura gasita. Eram intr-o stare pe care am crezut ca doar iadul mi-o poate oferi cu atata generozitate. Mi-am muscat buza inferioara atat de tare incat am simtit cum gura imi este umpluta cu un lichid dens, de o dulceata metalica ce imi incanta simturile cu trecerea fiecarei clipe. Eram practic in extaz. Cred ca tremuram de o placere groteasca, o dorinta apasatoare de sange, o sete teribila de viata umana.

In acel moment nu stiu ce forta diavoleasca a pus stapanire pe mine, dar mi-am amintit cuvintele acelei femei perfecte, cuvintele ce mi-au adus acea durere... trupul imi murea, iar eu ii simteam decesul.
A durat mult pana sa il aud pe Fabian intrand pe usa, sau cred ca asa mi s-a parut din pricina acelei dureri. Ma bucuram ca il revad. Tinea in mana o tava plina cu manare si ceva de baut. Nu imi amintesc cu exactitate ce era, dar stiu ca mi-a priit. Acel chin parca nu mai era asa de ascutit. Cel mai mult m-a incantat vinul alb. Gustul acrisor imi mangaia gatul cu o blandete rece. Dupa aceea am adormit. Nu am visat nimic... totul a fost doar o mare de negru infinit. Nu ma interesa. Cand m-am trezit deja se inserase. Nu stiu cum imi dadusem seama. Probabil pentru ca nu mai simteam caldura soarelui prin perdele, sau era altceva. Ma simteam diferit, mai puternic si asta imi crea o neliniste placuta in stomac.
M-am ridicat din patul urias si am privit totul in jur cu un interes de care nu stiam ca sunt capabil. Totul, de la ornamentele de pe pereti pana la candelabre. Am pasit cu o viteza si o usurinta de care eram socat. Vedeam totul atat de clar, atat de detaliat mi se infatisa lumea.
M-am intors catre oglinda, iar pentru o secunda am crezut ca e altcineva acolo, dar apoi am realizat ca acela sunt... eu. Chipul imi era alb, alb ca trupul secatuit de orice picatura de sange, ochii imi straluceau ca argintul, incandescent. La inceput am avut impresia ca parul meu blond devenise si el mai deschis, dar am realizat ca asta se intampla din cauza contrastului cu chipul. Trasaturile imi erau aceleasi, doar ca aveau un alt impact asupra privitorului. Fruntea la fel de dreapta si de inalta ca intotdeauna, barbia nu prea pronuntata, dar nici inexistenta, buzele erau exact la fel de seducatoare, pline. Totul era la fel, dar... Parca incepusem sa ma indragostesc de acea persoana aproape identica mie... Nu era cu putinta. Nu imi aminteam sa fiu inconjurat de acea aura, dar eram eu.
Fabian, oare el realizase acea schimbare? Isi daduse seama de ceea ce devenisem, eu speram sa nu... ma rugam ca el sa ramana nestiutor. Dar unde era Fabian, unde disparuse? Am cercetat indelung incaperea, stand acolo blocat, incercand sa imi dau seama ce era atat de schimbat. In acel moment am realizat ca trebuie sa plec, nu imi puteam permite sa ma infatisez ca un demon in fata lui, sau a altcuiva. Nu puteam folosi usa, imi era teama ca cineva ma va vedea si il va anunta, iar atunci, nu as mai fi putut pleca. Am inaintat fara sa ma gandesc catre fereastra, lumina lunii curgea in valuri atat de suave prin geam si se spargeau in sageti rebele de chiul meu. Le-am deschis incet, simtind cum vantul uscat al iernii imi zgarie fata. Il simteam mai rece, mai ascutit, iar soapta sa, pe care odata abia de o auzeam, imi parea un adevarat urlet al naturii. Pana si fulgii de nea puteau fi auziti cand se prabuseau lin pe pamant. Auzeam totul, vedeam totul.
M-am catarat pe pervaz, stand cu un echilibrau inuman in picioare si asteptand nemiscat in timp ce priveam in jos, la distanta uimitoare care exista intre mine si libertate. Nu stiu cat am stat, mi s-a parut ca abia de au trecut cateva minute, dar probabil nici timpul nu il mai pteam percepe la fel. Ceea ce m-a incurajat sa sar a fost zgomotul usii ce urma sa fie deschisa. Nu mai aveam nimic sub picioare, cadeam, dar totul se intampla atat de lin. Stiam ca in mod normal totul s-ar fi terminat tragic, cu mine zdrobit de pamantul din fata resedintei. Dar nu, am aterizat silentios, singurul lucru care abia se auzi a fost zapada scartaindu-mi sub talpi. Am luat-o la fuga catre casa. Nu aveam sa raman acolo, nu doream sa mai pun si alte vieti in pericol.
Prin minte imi treceau intrebari... Ce aveam sa fac? Nu stiam daca sa raman in oras sau sa ma fac disparut pentru eternitate. Imi venea sa ma opresc in loc, sa ingenunchez si sa incep sa plang pana nu m-as mai fi putut misca. Dar nu... am continuat sa alerg cu o viteza uimitoare pana mi-am zarit sarmana casa, casa ce nu mai parea atat de simpla pe cat o stiam. Am intrat, inchizand usa dupa mine si incuind-o. Ce aveam sa fac? Nu stiam nimic despre viata de vampir si nici ce trebuie sa fac pentru a supravietui. Tot ceea ce cunosteam era ca imi este cu desavarsire interzis sa ma supun din plin luminii soarelui.

[Eve.]

Am promis next. Si asta e pentru sylvya_95.


Au trecut cateva nopti in care umblam prin oras cautand adapost de zi, simtindu-ma turbat la fiecare adiere a vantului. Mirosul carnii si a sangelui oamenilor ma tenta teribil, si as fi baut pe saturate daca nu m-as fi temut atat de tare.
In una din seri, m-am intors in conacul familiei Lorenzo, in camera sa. Voiam doar sa mai arunc o privire, sa simt mirosul parfumului si al vinului scump si sa admir din nou luxul, dar prin alti ochi. Eram distrus de o foame ce imi rodea muschii si imi tortura gatul, si cu toate astea incercam sa ma stapanesc. De cum am pasit, am realizat ca ceva nu este in regula. Nu mai erau servitori, dar nici propietarii nu erau de gasit. Fabian lipsea si el. Ma intrebam unde e, dar raspunsul veni de la altcineva.

Am vazut-o, stand acolo, imbracata intr-o rochie de catifea neagra, privindu-ma atenta, cu un zambet satisfacut pe buze.
-Rosalie... Am sopitit facand un pas inapoi. Simteam o teama nebuna, dar si o atractie neinteleasa.
-Ah... frumoasa noapte, nu? Zise ea cu un tot malitios.
Banuiam ca intrase pe fereastra, nu imi mai era atat de greu sa cred.
-Ce esti tu?! Ce fel de monstru mai esti si tu?!
Eram aproape isteric, atunci nu puteam accepta ce sunt, stiam ca nu mai sunt om, ca sunt un vampri, dar ea? Ea era ceva de neinteles. Am incercat sa o prind de umeri, dar ea disparu... Cel putin asa mi se paruse, abea apoi am inteles ca nu, se misca cu o viteza atat de mare incat nu am fost capabil sa o urmaresc.
-Leonardo, nu fi prost! Esti vampir! Nu are rost sa te rastesti la mine... E absolut inutil. Mai bine am merge la o mica plimbare, mi s-a facut tare foame. Si tie iti e foame.
-Foame de sange! Sange! Sange de om! Am tipat luandu-ma cu mainile de cap. Intelesesem de ce ma simteam atat de rau, dar era de neconceput ca ucid, nu puteam. La inceput, ideea de a-mi indesa coltii in gatul unui om ma ingretosa, dar ea se aproapia de mine, atingandu-mi chipul cu mainile ei reci.
-Nu te prosti tocmai acum... acum ca te-am ales ca tovaras. Esti prea egoist sa iti pese de oameni, de muritori! Nu fi tampit, haide, vino cu mine, tine-ma de mana si haide sa pornim impreuna in acest abis etern, in viata noastra nesfarsita! Haide, dragostea mea, fii printul care te-ai visat mereu!

Ochii ei albastrii ma cucereau, imi strapungeau orice protectie si se strecurau in capul meu, si asemenea unui sarpe se incolacea in jurul mintii mele, controland-o, poruncindu-i cu cuvinte suave sa o asculte. Iar eu am ascultat-o.
-Unde e Fabian? Am intrebat temandu-ma de raspuns, gandindu-ma ca poate el, poate el era deja mort.
-Baiatul brunet? Hm... Am fost tare curioasa sa vad daca sangele unui nobil e chiar asa de diferit.
-Ce ai facut!? Unde e Fabian!? Daca l-ai ucis...
-Taci! Pretiosul tau Fabian e in viata! Ti-l voi da inapoi daca faci ce iti cer si nu te mai prostesti! Nu mai esti om! Asa ca inceteaza sa te mai tii cu atata inversunare de sentimentele umane! E inutil si vei suferi mai mult! Am inghitit in sec, simtind un gol imens in stomac, speram ca vorbele sa-i fie adevarate, as fi innebunit cu siguranta daca el ar fi murit din vina mea, din vina egoismului meu.
-Asa e mult mai bine dragul meu print. Zise ea zambindu-mi cu o usoara ironie pe buze. Acum mergem in oras. Mi-e foame, trupul imi tanjeste dupa sange, si al tau la fel.
Avea dreptate, corpul chiar ma durea. Nu era o senzatie umana, nici pe departe, era o presiune ce se nastea in adancul fiintei mele si care urca pana in craniu, pulsandu-mi in tample. Gatul ma intepa, strigand cu o voce pe care doar eu o puteam auzi, Rosalie avea dreptate, eram flamand.

Nu am spus nimic ci doar am apucat-o de mainile reci, tragand-o dupa mine pe fereastra. Acum ca ma gandesc, in acele momente cand calmul imi era aliat, Rosalie imi era iubita. Frumoasa si manipulatoare, cu chipul ei fragil si ochii inumani, cu vocea ei aproape soptita, uneori mieroasa. Nu ii puteam rezista farmecelor indiferent de situatie, nici macar gandul la Fabian nu imi mai nastea un sentiment de repulsie. Stiam, practic ii puteam vedea trupul inmuiandu-se in bratele ei, umerii sai stransi de degetele ei albe... O puteam vedea cum isi ascunde fata in parul lui negru, furandu-i sangele, iar el devenea din ce in ce mai lipsit de vlaga. Imi spusese ca nu era mort, pe moment nu stiam daca minte, caci sunt sigur ca ar fi facut-o de oricate ori ar fi avut sansa, dar doream sa cred in continuare ca el e viu, ca dragul si naivul meu prieten inca respira.
Am intrat in grajd si am furat doi cai. Unul de un alb atat de curat incat imi amintea cu usurinta de zapada, altul negru fara nici o pata de alta culoare. Rosalie il incaleca pe cel negru. Contrastul dintre ei era izbitor. Arata ca o stafie cu par de cerneala, pielea ei parand si mai palida. Am urcat si eu pe armasarul alb, pornind catre oras, nu m-am putut abtine sa nu intorc capul la acel conac ce ramanea in urma noastra si sa ma intreb de ce nu intrase nimeni in camera atunci cand am tipat. Ce se intamplase cu toti? Ii omorase Rosalie? Asta era probabil raspunsul.

[Fiction]

Tinand cont ca ficurile yaoi/yuri sunt supraapreciate si comentate pe-aici, o sa-ti las eu un comentariu la lucrarea in proza, din moment ce m-a bantuit de cand a aparut. Mi-am spus ca trebuie s-o citesc, insa nu am avut cheful necesar pana acum. Mentionez ca scriu critica pe masura ce citesc ficul.

Titlul este cel care m-a atras, iti spun de pe acum. Fara sa stii legatura lui cu continutul, este, intr-adevar, captivant. Termenul de damnat sau blestemat, asociat cu sintagma din sufletul noptii, sugereaza mister, necunoscut, dar si pune in viziunea cititorului prezenta actiunii in lucrare, intrucat a fi damnat implica, de cele mai multe ori, evenimente premergatoare care sa duca la starea aceasta, sau posterioare ei, explicand sau lamurind-o. Sufletul noptii poate sa faca referire fie la ora doisprezece, miezul noptii, fie ora 3, when demons do their dirty work and men turn into wolves. Se poate referi si la perioada dintre 12 si 3. In general noaptea este simbolul misterului, nesigurantei, partii intunecate (lumina lipseste, e motivul cheie) alaturi de care exista si personajele aceastea mitice, vechi, spre exemplu vampirii care sunt prezenti in scrierea ta.

Este interesant cum, la inceputul prologului, te-ai adresat cititorului, sporindu-i atentia. Primele fraze, mai apoi alaturi de toate continuarile ficului, m-au lamurit asupra stilului tau de scriere, pe care il gasesc armonios. Da, ai niste ezitari din loc in loc in ceea ce priveste exprimarea, parti mai ambiguu din acest punct de vedere, per total insa este okay. Ai grija ca, atunci cand verbul a fi face referire la persoana a doua singural, in ceea ce priveste conjunctivul, aproape toate timpurile verbale, sunt doi i, sa fii. Iar forma de scriere a lui ve-ti este gresita, veti fiind cea corecta. Incerc sa nu ma leg de astfel de greseli, dar am tinut sa mentionez astea doua. Revenind la prologul in sine, consider ca ultima fraza face ideea generala a lucrarii interesanta si pe ea in sine promitatoare. Nu cred ca descrierea ta este atat de pompoasa si nici fortata nu pare, este echilibrata, ramane de vazut cum evolueaza pe parcursul ficului.

Remarc in continuare ca descrierea este frumoasa, stii cum sa-ti alegi cuvintele, spus altfel. Mi-a placut cum ai inceput conturarea evolutii lui Alessio di Damiano, relatia lui ca muzician cu vioara in raport cu aspiratiile sale mai mari si asteptarile pe care le are de la viata, peste cele ale unui simplu cantaret. As fi vrut sa mai dezvolti un pic cadrul aparitiei lui Fabian si perioada discutiei dintre cei doi. Uneori am senzatia ca firul epic este grabit. Oricum, tinand cont de faptul ca pe parcursul ficului te mentii la acelasi nivel, nu prea am atat de mult de comentat. Am vazut ca reusesti sa imbini modurile de expunere in gereal si ca, aproape in tot ficul, cadrurile prezentate sunt descrise cum trebuie, nu plictisesti cititorul. Gravarea emotiilor personajelor este buna, totusi putea fi un pic mai echilibrata - sunt locuri in care lipseste, si altele in care exista si este si dezvoltata.

Ar mai fi cate ceva de zis, dar te astept sa mai scrii un pic si probabil revin dupa cu un comentariu. Succes cu ficul si... multa inspiratie..., Eve. :] Termina ficul ca se merita.